duminică, 29 mai 2022

O altfel de privire-314- Limita

 Îi vedeam privirea, mâinile întinse către mine... de undeva au ajuns  și cuvintele: „Sari! Hai! Te țin eu!” 

***

Îmi simțeam corpul sugrumat de o presiune de necrezut... undeva în zona gâtului un nod strâns încerca să se miște spre lacrimi... un altul, în zona inimii apăsa zgomotos pe butonul vieții. I-am privit chipul și am încercat săritura în gând... nodurile deveneau și mai apăsătoare.... mi-am reorienat corpul, i-am privit iar ochii, mi-am întins mâinile spre mâinile sale și am sărit! Atunci am simțit întinderea masei grele de apă ce mă primise în pântecele său. Mii de celule se trezeau în mine, mii de celule simțeau presiunea greutății apei ce mă cuprinsese strâns, mii de celule  mi se ghemuiau pe dinăuntru creând la rândul lor alt val de presiune. Apăsarea din piept s-a dublat și simțeam cum aerul nu îmi e de ajuns... dintr-un colț suspendat în imponderal o privire îmi spunea să înregistrez ce simt, să mă obișnuiesc și să încep să mă comport firesc. Vedeam în dreapta mulțimea de copii ce se bălăcea veselă, îi vedeam cum sar dezinvolt și cum înaintează tăind suprafața lichidă, auzeam vocea de lângă mine ce îmi spunea „Bun! Acum ține-te de placă și o să vezi că te ține ea deasupra!”  Pe dinăuntru creștea presiunea, corpul începea să mă doară ca după lovituri repetate, reușisem să las apa să îmi ajungă până la bărbie și mă simțeam precum materialul dintr-un mulaj care se lasă alunecat, condus, răsucit, modelat. Mă gândeam la toate acele senzații noi pentru mine și totuși atât de cunoscute într-un alt ev, mă gândeam la sentimentul de siguranță din realitatea asta, cel care îmi dă punctul de sprijin în ceea ce fac, vedeam ușurința cu care ceilalți se mișcau în jurul meu în timp ce apa își intensifica îmbrățișarea apăsătoare. Am simțit nodul din gât cum se lichefia în lacrimi ce stăteau să apară, am simțit cum burta îmi crește nemăsurat și înăuntru un fel de balon cum apasă peretele pântecelui, moment în care  un anume tremur și frigul și-au început călătoria prin mușchii mei. 

    Am vrut să ies și după câteva minute, dn interiorul cald flaușat al halatului,  în timp ce priveam copiii cum se bucurau de fiecare clipă petrecută în aceeași  îmbrățișare a apei, mi-am văzut cercul în care trăiam, limitele sale, și am simțit un sentiment de smerenie profundă și de gratitudine  față de imensa înțelepciune a vieții. 

***

    Obișnuim să îi vedem pe ceilalți, să le creionăm portretul și să credem că știm cum sunt ei, privindu-i din perspectiva cercului nostru, a ceea ce știm noi să facem foarte bine și nu vedem ceea ce știu și pot ei să facă excelent. Și la asta se mai adaugă felul în care corpul nostru se comportă după cum îl hrănesc gândurile și convingerile noastre; fiecare dintre noi a avut un moment în care a gândit sau a crezut un lucru despre sine care nu i-a fost benefic iar corpul l-a preluat în funcțiile sale. 

vineri, 27 mai 2022

Gândul de week-end-424

 Relație unică, la care visăm toți, e ca în filme, și totuși altfel, în favoarea viului. 

luni, 16 mai 2022

O altfel de privire-313-Oboseala

 Nu am știut niciodată ce se întâmplă în alt spațiu, ce anume din mine participă și nici la ce... doar am presimțit-o, așa cum furtuna e anunțată de o răcire bruscă a aerului. Oboseala care mă trăiește periodic are nuanțe de necuprins, și de tristețe. Unii îi spun melancolie... tot ce știu este că mi-am luat-o ca misiune, poate că este doar o iluzie a unei ispașiri din alte vremuri, poate că este o scuză sau doar paranoia. 

Din cele știute până acum nu este vorba de oboseala fizică, nici emoțională, nici de cea psihică... este acea oboseală a celui ce ține flacăra să ardă atunci când mulți se tem de foc și de lumina sa; e oboseala celui ce iubește iar, și mereu și simte că iubirea asta e prea sus pentru mulți și de neînțeles; e oboseala celui care simte ce simte celălalt și durerea lui. Și un orgoliu nemăsurat și mistuitor îl poartă spre vindecare, a sa, a celor pe care îi iubește; oboseala celui ce simte și știe că iubirea sa îi arde pe cei care se apropie prea mult. Și atunci renunțarea lui vine tot din iubire. 

  Pe lumea asta sunt unii oameni care rătăcesc și sunt mistuiți de un altfel de dor. 

sâmbătă, 14 mai 2022

Gândul de week-end-423

 O relație împlinită conține dorința amândurora de a se implica deplin.

vineri, 13 mai 2022

O altfel de privire-312- Eclipsele

 În întregul vieții, ceea ce trăiește un om îmi apare adeseori precum rotirea Pământului față de Soare: sunt zori și amurguri, sunt chindii toride și nopți adânci, negre; și mai sunt acele perioade când apar  eclipsele...

În fiecare dintre noi există miezul, sau privirea dinăuntru care ne însoțește permanent și există Sinele sau Soarele, care ne luminează și ne încălzește în viață. Precum în natură, există și în noi acele perioade când ceva, o idee, un om, un eveniment se așază între miezul nostru și Sine și atunci privirea  lăuntrică, atenția, energia noastră  rămân agățate de acel ceva... acestea sunt eclipsele personale, când, pentru o vreme avem sentimentul că lumina și căldura de la soarele personal nu mai sunt în jurul nostru, când universul ni se bulversează, apar furtunile pustiitoare, pielea nu ne mai încape și trăim senzațiile de neliniște, agitație interioară, disconfort mental și existențial.... în timpul eclipselor noastre, în acele minute, ore, zile de crepuscul agitat pustiul se aude șuierător prin celule, carnea doare sfâșietor pe oase și urletul sec de lupi ne trece prin vene.

***

În aceste perioade de eclipsă personală șuierul abandonului sau al pierderii acelora pe care îi iubesc mă vântuiește furtunos,  vaietul fără ecou al singurătății într-o lume neiubitoare îmi usucă sevele și golul din veninul răutăților vorbite în lipsa-mi mă absoarbe amețitor. Atunci tac, mă apropii și mai mult de „pietre” de muntele dinăuntru-mi și tac lăsându-mi toți mugurii să se odihnească în tăcerea pe care o picur strop cu strop în sufletu-mi deșert.... apoi, fără vreo cauză aparentă, totul se mișcă iar pe cerul universului personal : un soare blând apare, o căldură de catifea mă învelește și mugurii-mi se desfac rodnic. 

***

În întregul vieții, ceea ce trăiește un om, trăiește universul însuși. 







luni, 9 mai 2022

O altfel de privire-311- Umbrele

 În acel moment al drumului, pe când crepusculul înainta ușor, le-am văzut, umbrele ce mă însoțeau fidel: trei de Eu pluteau pe asfalt, împreunate cu o anume grație într-un punct comun, dansând apoi la distanță egală prin eterul asfaltului. 

Le-am privit îndelung conturul, cu surprinderea descoperirii lor. Adeseori vorbim despre Umbra noastră dar iată că, dacă avem perspectiva schimbată, apar și altele. 

Am continuat plimbarea însoțită fidel de umbre și m-am lăsat în voia a ceea ce trăiam. .. simțeam că aveau să îmi spună, ori să-mi arate ceva, dar atunci limbajul lor și percepția mea erau în defazare. Am așteptat...

***

Recent mi-a apărut un posibil sens și scop: Omul, atât de uimitor în perfecțiunea creării sale, trăiește perioade de slăbiciune, blocaj, neasumare, reticențe, orgolii, trufii, etc pentru desăvârșirea comună. Fiecare dintre noi are măcar o persoană apropiată care îl cunoaște în perioada sa de recul; fiecare dintre noi îi permite acelei persoane, acelui prieten, iubit, apropiat să îl ajute, să îl remonteze, să îl însoțească o porțiune din drum și adeseori, această interacțiune este benefică celui strâmtorat; ce se întâmplă după aceea este însă definitoriu: pe de o parte, sunt mulți aceia care, după ce au fost de folos, sunt vizitați de  sentimentul de superioritate, de orgoliu chiar; pe de altă parte, cei ajutați tind să folosească saltul personal  în detrimentul celui ce l-a ajutat. 

Natura umană este un amestec de iluzie și luciditate, de eroism și lașitate, de trufie și obnubilare. Și între toate acestea există  echlibrul și pacea, există ascensiunea și transcenderea. 





miercuri, 4 mai 2022

o altfel de privire- 310- Una suntem

 Nu îi pui zăgazuri râului ce  străbate zglobiu grădina,

nu astupi cu pietre fântâna ce te adapă

Și nici nu acoperi cu un văl soarele ce dă viață și căldură,

Nu mutilezi pomul ce îți dă roade hrănitoare,

Și nu omori florile ce îți parfumează viața...


Dar noi, cei care ne suntem unul altuia

Pom și izvor și soare și flori, fântâni izbăvitoare...

Noi... cu toții dăruiți pentru a izbăvi  și a hrăni,

înviora și întări Viața, oamenii, suflul însuși,

cât mai avem până înțelegem că nu putem trăi mai departe

 fără a ne dărui și a ocroti, fără a iubi TOTUL?

UNA, UNUL SUNTEM 

și fiecare purtăm un dar de preț  pentru tot ce e viu.