În întregul vieții, ceea ce trăiește un om îmi apare adeseori precum rotirea Pământului față de Soare: sunt zori și amurguri, sunt chindii toride și nopți adânci, negre; și mai sunt acele perioade când apar eclipsele...
În fiecare dintre noi există miezul, sau privirea dinăuntru care ne însoțește permanent și există Sinele sau Soarele, care ne luminează și ne încălzește în viață. Precum în natură, există și în noi acele perioade când ceva, o idee, un om, un eveniment se așază între miezul nostru și Sine și atunci privirea lăuntrică, atenția, energia noastră rămân agățate de acel ceva... acestea sunt eclipsele personale, când, pentru o vreme avem sentimentul că lumina și căldura de la soarele personal nu mai sunt în jurul nostru, când universul ni se bulversează, apar furtunile pustiitoare, pielea nu ne mai încape și trăim senzațiile de neliniște, agitație interioară, disconfort mental și existențial.... în timpul eclipselor noastre, în acele minute, ore, zile de crepuscul agitat pustiul se aude șuierător prin celule, carnea doare sfâșietor pe oase și urletul sec de lupi ne trece prin vene.
***
În aceste perioade de eclipsă personală șuierul abandonului sau al pierderii acelora pe care îi iubesc mă vântuiește furtunos, vaietul fără ecou al singurătății într-o lume neiubitoare îmi usucă sevele și golul din veninul răutăților vorbite în lipsa-mi mă absoarbe amețitor. Atunci tac, mă apropii și mai mult de „pietre” de muntele dinăuntru-mi și tac lăsându-mi toți mugurii să se odihnească în tăcerea pe care o picur strop cu strop în sufletu-mi deșert.... apoi, fără vreo cauză aparentă, totul se mișcă iar pe cerul universului personal : un soare blând apare, o căldură de catifea mă învelește și mugurii-mi se desfac rodnic.
***
În întregul vieții, ceea ce trăiește un om, trăiește universul însuși.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu