sâmbătă, 29 decembrie 2018

Poveștile sufletului-25-Timpul de nod sau Prendre du plaisir

Trecerea de la un an la celălalt este precum timpul petrecut într-un nod: vii de undeva, te oprești, te răsucești puțin, stai o vreme și apoi pornești înainte. Nodurile sunt uneori o încâlcire, alteori o punte între două direcții diferite... în calitate de punte, nu simt deloc dorința să desfac nodul actual, ci mai degrabă să primesc cu recunoștință ce îmi aduce de pe o cale și să urmez calea cea nouă ce se continuă din el. 
***

În miez de nod acum, piaptăn ceea ce vine din direcția parcursă: din toate stările omului, una mai ales îmi este călăuză pentru ceea ce a fost și va urma esențial în drumul vieții... să faci cu plăcere ceea ce faci: să lucrezi cu plăcere, să iubești cu plăcere, să ai o familie cu plăcere, să călătorești cu plăcere, să cultivi gânduri și sentimente cu plăcere... dacă în vreunul din aspecte observi că nu mai acționezi cu plăcere, oprește-te! Fie readu plăcerea acolo, reinventeaz-o în acea situație, fie treci la altă experiență. Nimic din ceea ce faci fără plăcere nu te onorează și nu aduce bucurie nici ție, nici celorlalți.

Apoi, vine înțelesul că nimic din ceea ce trăim nu este imobil și că totul are timpul său: o clipă, un an, o vreme, o veșnicie..că de fapt nu durata contează cu adevărat ci felul cum treci prin ea. Și dacă înveți asta, celebrul vreau să fim împreună veșnic chiar devine realitate. În sensul ăsta am aflat că oricât de bine ai fi fost antrenat în a trăi situațiile dificile și durerea,  există un moment în care îți dai seama că nu știi cu adevărat cum să reacționezi la normal și uimitor de bine și că există o vreme pentru a învăța și a trăi și asta. 

În miezul de nod îți lași ochii să dezvăluie acel zâmbet unic învățat în acceptarea planului divin și a sensului superior din: ” știu! acum  eu sunt Căpitanul!”, sensul ce aduce cu el bucurie și împliniri. 
***
Se spune că oricine poate fi ateu până ajunge în tranșee și că orice femeie este feministă până întâlnește un bărbat adevărat! În rest, sunt doar alegeri. 





Gândul de week-end-278

Există un loc pe Pământ în care stăm îmbrățișați mereu: în inima noastră.

joi, 20 decembrie 2018

Gândul de week-end-277

Pentru orice timp trăit într-un loc sau gest cu durere, există un alt timp trăit în același loc sau gest, cu bucurie, cu iubire. Și asta e vindecarea.

vineri, 14 decembrie 2018

Gândul de week-end-276

   Firescul meu  și al tău sunt în armonie.

miercuri, 12 decembrie 2018

Poveștile sufletului-24- ”Vede-n capăt începutul...”

”Citește asta și înțelege!” mi-a spus Îngerul...am citit în repetate rânduri până când sensurile se distilau și intrau prin pori, prin celule, prin gene. Reciteam și revedeam ceea ce trăisem și îmi dorisem mereu să înțeleg; sensurile și înțelesurile se așezau unduios și cuminte; aveam o cheie pe care urma să o folosesc în situații concrete, aveam să o probez în realitatea asta. Mai avusesem chei și altă dată, însă ele se dovediseră a fi potrivite pentru mai multe încuietori, așa încât îmi devenise  dificil să știu dacă fusese doar întâmplarea cea care făcuse posibile atâtea descuieri de uși spre orizonturi noi sau chiar fusesem în posesia unui instrument pe care îl foloseam în mod inteligent. 

De data asta priveam cheia cea nouă zâmbind liniștit. O folosisem de câteva ori și ea se dovedise de fiecare dată potrivită. Mă gândeam la ceea ce trăim, la tot ce se derulează în prezent pe scena vieții, în toate aspectele, în toate secvențele... cheia  se adeverește din nou cea potrivită.  

”Citește și înțelege!” mi-a spus Îngerul pe când privirea îmi aluneca peste rândurile unei cărți de vindecare a sufletului: ”...viitorul formează prezentul. În plus, viitorul are legătură cu sufletul omului.”  Lazarev.



luni, 10 decembrie 2018

Poveștile sufletului-23- În Te iubesc

Trăim în nori mai mult decât  în senin, trăim mult în ploi sau furtuni, în tristeți, în nemulțumiri, în neînțelegeri și tăceri nefondate, trăim în orgolii și nedreptăți, în minciuni și irosiri, trăim în lașități greoaie ori în frici adunate, trăim în opuneri și respingeri, în negări, în vini și reproșuri, în indiferențe și revendicări...

***
Destul de rar trăim în Te iubesc și mult mai rar în îmi ești drag,  îmi place felul tău. De fapt ne temem de te ador și reproșăm puținul mă iubesc cu tine. Respingem ades ia mâna mea și chiar hai împreună... uităm vreau să simt ce simți tu și irosim imens eu sunt tu și tu ești eu... fugim prea des de viața în te iubesc și ne trăim neiubirile în piața publică. Ne dorim iubirea, doar ea, și trăim în fapt în mai bine ce știu deja chiar dacă îmi e rău așa.


***
Să trăiești  în te iubesc poate fi o arsură mai puternică decât orice rană știută,  mai izbitor decât orice 

palmă a indiferenței, refuzului și abandonului adunate, este răsturnarea a tot ce părea familiar dar...

să trăiești în te iubesc este singurul răspuns valabil la ilogicul creat de atâtea nemuriri apuse. 



sâmbătă, 8 decembrie 2018

Gândul de week-end-275

Lumea ar deveni mai bună și dacă cei care iubesc pe cineva ar avea curajul să admită acest sentiment și astfel nu ar mai încurca viața lor și a altora.

vineri, 7 decembrie 2018

Poveștile sufletului-22- Pistele

Uneori privesc la drumul prin viață ca la un drum pe o tableta cu cercuri concentrice așezate precum o pistă în spirală. Ne așezăm la început fiecare pe culoarul său și ne tot rotim o vreme pe el până când la următoarea cursă ne găsim la start pe un alt culoar. În felul acesta parcurgem curse circulare succesive până când , deodată ne găsim în centru, in cercul din miez, unde nu mai e nevoie să  facem curse obositoare ce ne epuizează forțele creatoare, ci e suficient să ne păstrăm echilibrul în acel loc. Revenind la cercurile concentrice, fiecare dintre noi a stat o vreme pe acela al spaimei de a pierde ceva sau pe cineva, ori pe acela al revoltei împotriva a ceea ce se întâmplă cu nuanță de nedreptate în viață, ori pe cercul tristeții ca urmare a ruperii și separării primordiale. ori pe cercul dorinței rezultată din curiozitate pofticioasă. 

Pe fiecare din aceste cercuri am stat cât am trăit  respectiva simțire până în ultimele sale manifestări: am trăit tristețea și jalea până la paroxism, până ce a trecut prin straturile universului și nu a mai avut unde să se audă... am trăit revolta maximă până când am strigat-o în fața divinității însăși, ori am trăit dorința mistuitoare până când i-am simțit arderea răvășitoare. 

Am trecut pe rând prin fiecare dintre ele și m-am regăsit în fiecare, până când încet, încet am atins cercul ultim, cel din miez: acolo am trăit universalul în plinătatea sa, am găsit acea umplere a tot și a toate,  care  aduce Pacea. Am simțit cum ceea ce sunt se umple ușor cu această trăire a deplinului perfect în ființarea sa...ca și cum, o cortină groasă a lunecat încet, lăsând la vedere perspectiva divină a toate câte sunt. 

Din cercul din mijloc nu mai poți să fii altfel decât să lucrezi în iubire, în înțelepciune și sens. De acolo nu mai poți crede și trăi  despărțiri reale, separări, nedreptăți, injustiții ori neiubire. 


În cercul din miez ești în ochiul divin în toate ce există pe lumea asta. 


joi, 29 noiembrie 2018

Gândul de week-end-274

Uneori, faptul că nu mai faci parte din viața cuiva este suficient. 

miercuri, 28 noiembrie 2018

Poveștile sufletului-21- Saltul

Viața are diferite moduri de a ne arăta adevărul: unul dintre ele este și acesta- momentul saltului. Știm deja că există o multitudine de drumuri care în final se unesc și că indiferent pe care dintre ele te simți chemat vei avea încercări; orice cale are dificultățile ei și pe orice cale există porțiuni care cer din partea ta  să faci săritura necesară. 

Drumul prin viață nu este în fond cu nimic diferit de oricare alt drum pe care îl parcurgi în ritmul propriu, uneori cu pași mărunți, alteori în mers cadențat, singur sau însoțit. Există porțiuni line și porțiuni accidentate și mai ales acestea decid cât de repede poți merge mai departe sau cât mai vrei să aștepți pe un anumit nivel. În timp ajungem să intuim  momentul saltului. E ca atunci când brusc, știi că  în față urmează să apară o accidentare a terenului și pentru a putea continua e nevoie să o sari; la început se manifestă sub formă de  băltoace, gropi, șanțuri, mai apoi prăpăstii. Peste unele sari în joacă amuzându-te, pentru altele e nevoie să îți iei avânt. La unele te oprești puțin, la altele simți  că ești tras de mâna care te-a însoțit până atunci cu iubire, pentru altele e nevoie să te antrenezi o vreme. 

Împreună fiind, există acele momente în care se cern lucrurile, iar un viitor   salt de pe drumul comun face parte din acestea.  Unii preferă să se oprească pentru că nu au suficientă forță ca să îl facă. Alții pentru că nu au destulă credință, iar alții pentru că nu vor pur și simplu, fără să știe prea bine de ce. Puțini sunt aceia care își iau avânt împreună și ajung dincolo alături. 

 Saltul este una din probele supreme ale trăiniciei și valabilității unei relații. De dorit este să te însoțești cu acei  oameni care simt  sincer să îți fie alături în salturile vieții devenind cu  atât mai valoroși pentru sufletul tău. 


luni, 26 noiembrie 2018

Poveștile sufletului 20- Vârsta frumuseții

De-a lungul vremii aflăm că există o vârstă până la care o femeie se face tot mai frumoasă, vârstă ce reprezintă un apogeu, dincolo de care nu ar mai exista vreo schimbare majoră. Scriitorii din alte vremuri fixau această limită în jurul vârstei de 21 ani în cazul femeii urmând ca apoi, odată cu apariția ridurilor, frumusețea ei să se șteargă asemeni unei flori ce se ofilește. 

În mod curios, trecând prin anotimpurile vieții am observat că frumusețea are felurite înfățișări și că există o frumusețe juvenilă, o frumusețe feciorelnică, dar și că frumusețea pârguită poate dura cât o viață și că, precum o floare ce continuă să se deschidă repetat prin ani, o femeie poate fi frumoasă prin toate vârstele ei. Când însă în mod  constant prin ființa ei trece  iubirea unui bărbat, atunci femeia  își dezvăluie strălucirea de zeiță. 

Cred că e vremea să înlocuim vârsta frumuseții cu viața frumuseții  și să trăim frumos și în iubire fiecare moment al trecerii noastre prin această lume. 


duminică, 25 noiembrie 2018

Poveștile sufletului-19- Același zâmbet

În zilele mohorâte de sfârșit de noiembrie tânjești după căldura din vatră, după o ceașcă aburindă de ceai, după căldura unei îmbrățișări ... Zilele mohorâte de sfârșit de noiembrie sunt ca acele drumuri printre norii cenușii până când, timid se întrevede o rază lină de soare palid, ce se întinde precum un zâmbet diafan. 

E un zâmbet anume, care vine de undeva de sub coaste,  încălzește puternic ființa și  apare liniștit pe chip luminând blând prin ochii senini. E zâmbetul pe care îl simți în apropierea unui prunc, a unui pom încărcat de flori crude, e zâmbetul a bucurie și a miros suav de esențe arabe, e unduirea de catifea a unei melodii ce se insinuează ondulat prin pori, e învăluirea caldă a privirii omului drag. 

E același zâmbet de-a seninul, de-a armonia, de-a pacea strălucitoare ce cuprinde lin universul cu zbor din pene albe de îngeri ori fulgi ușori de nea.



vineri, 23 noiembrie 2018

Gândul de week-end-273

Înțelepciunea e și atunci când știi în ce merită să investești energie și în ce nu e necesar.

miercuri, 21 noiembrie 2018

Poveștile sufletului-18- Călătoria

Sunt unele călătorii care par nepământene.. printre ele, de departe, cea mai dragă îmi e aceea când alunec ușor prin lumina ochilor tăi... când  privesc cum se succed anotimpuri și trăiri prin irisul lor... știu să recunosc buletinul meteo al sufletului după licăririle din ochii tăi superb de luminoși uneori, negri-furtună alte dăți, verzi ori albastru turcoaz la sufletul marin.  Dacă ar fi să aleg dintre spectacolele ființei tale, ochii ar câștiga detașat. Atât de vii, de plini de mesaje, ochii tăi au un limbaj pe care nu a fost nevoie să îl descifrez căci  era de demult strecurat în gene, a fost suficientă   o clipă de când i-am văzut ca să le înțeleg universul. 

Ochii tăi par să aibă o viață separată de restul ființei și mă amuz cum  ei știu să îmi arate ceea ce nici măcar tu nu știi, ba  mai mult, ochii tăi par să fi făcut un pact de sinceritate cu mine. Când buzele ți se arcuiesc în cel mai armonios și fără griji zâmbet, ochii tăi uneori îmi spun că totul e pe dos, sau așteaptă să vadă dacă îmi doresc cu adevărat să îi aud. Alteori genele-ți dese așează o perdea cețoasă peste ei și atunci știu că e mai bine să merg tiptil pe la tine prin suflet. Știu când se deschid răni sau când norii albi plutesc fără griji, știu când e timp de mister și timp de deșert, timp de limpede pur și de flori de cireș, știu când e vremea de pârg ori de semănat, când e vremea de alături, ori de răsărit, știu când se pregătesc lungi îmbrățișări ori urmează perioade de curățenie.


 Ochii tăi sunt acea călătorie pe care mi-o doresc nesfârșită. 


Poveștile sufletului-17-Ca să ne șlefuim

 ”cine sunt eu?”

Este întrebarea cheie, aceea care, prin răspunsul ei ne dă deplinul sens al existenței: a noastră și a celorlalți.
***

Ieșisem din cabinet sub puternica impresie a tuturor întâmplărilor trăite în cele patru ore petrecute acolo. Mă dusesem cu dorința arzătoare de a afla niște răspunsuri și mai ales cu acea întrebare pe care o purtam în mine de când aveam vreo patru ani. Atunci, pentru prima dată am privit o floare și m-am întrebat cine sunt eu și de ce nu sunt ea, sau oricine altcineva din jurul meu, de ce sunt în acest corp. Posibil ca ceva să se fi scurtcircuitat căci am avut sentimentul atunci că eram foarte aproape de a-mi aminti ceva fundamental când vălul uitării s-a așezat și mai gros apoi.

Până în acea zi, când parcursesem tot drumul dintre orașele noastre ca să ajung să îl întreb: vreau să știu cine sunt. A tăcut un timp și mi-a răspuns. Vorbele sale mă învăluiau cu sensuri pe care le știam în majoritatea lor dar care nu păreau să răspundă exact la ce aveam nevoie să știu.

Am ieșit din cabinet și mergeam aproape ca un automat pe străzi fără să înregistrez prea bine pe unde merg. am ajuns la metrou, eram chiar spre capătul peronului și am observat deodată că era pustiu. În mod nefiresc pentru ora aceaa considerată ”de vârf”. Am privit undeva în spațiul din fața mea și atunci s-a întâmplat ceva unic: așa cum  o mână invizibilă răsfoiește paginile uriașe ale unei cărți în fața ochilor tăi, așa am ”văzut” că sunt femeie, dar că asta nu sunt eu deplin. Că am fost cândva și bărbat, dar că nici asta nu sunt deplin. Am ”văzut” și am ”simțit” pe rând femeile și bărbații care am fost și am ”știut” că nici unul dintre ei nu sunt cu adevărat, și am ”mers” prin această răsfoire interioară până când am simțit că am ajuns într-un loc fix: ceva neclintit, solid, precum un munte și atunci am știut că acela sunt cu adevărat , iar că toate înfățișările de bărbat și femeie sunt șlefuiri, sunt prilejuri de a învăța măiestria armoniei și arta de a trăi frumos. 

***
Cine sunt eu? 
  În această viață sunt femeie, sunt creștin, sunt din România și acestea sunt cele trei domenii pe care le am de înțeles și iubit în viața asta ca și  tot ceea ce vine zilnic sau periodic: arta de a trăi frumos înseamnă să înveți să iubești rana și pe cel ce ți-a făcut-o, să accepți viața oricum este ea, să înveți să continui drumul pe muntele tău, să accepți că nu toți pot avea același ritm de parcurs și să nu te superi pentru asta. 

Și eu ca și tine suntem pe această Cale pentru a ne șlefui, iar viața are grijă să ne arate țepii cu care ne zgâriem singuri sau pe ceilalți. 


luni, 19 noiembrie 2018

Poveștile sufletului-16-Iar turnul...

Fiecare dintr noi are undeva, ca într-un ataș la vehiculul cu care străbate viața, un anumit set de instrucțiuni personale...sau trucuri pe care le-a adus cu el de aiurea. Ele sunt acele deprinderi știute de niciunde ori de nicicând, pe care le folosește în momente de inspirație pentru a se odihni, ori pentru a înțelege mai mult, ori pentru a crește pe dinăuntru. 

Retragerea în turn este unul dintre aceste trucuri personale, neînțeles  la măsura valorii lui nici de practicanții înșiși, nici de cei care îi observă. Adeseori asimilată cu un donquijotism desuet, ori cu izolarea  nebunului într-o lume stranie, în timp a devenit o expresie ce arată o vulnerabilitate neacceptată ori dusă la limita ciudățeniei. 

Dacă în viața pe care o știm cu toții, în vremuri de amenințare ori chiar  pe timp de război, locuitorii cetății se retrăgeau dincolo de ziduri, urcau chiar în turn și așteptau la adăpostul fortificațiilor sale groase sfârșitul conflictelor, de ce am disprețui astăzi retragerea în turnul propriu ca practică de întărire și refacere? Dincolo de aparenta izolare de lumea exterioară, acest refugiu îți poate aduce beneficii nebănuite: de exemplu, de acolo te poți întoarce mult mai pregătit pentru exterior, sau chiar mult mai înțelept, adeseori chiar mai plin de forță. La un alt nivel de înțelegere, turnul poate fi asimilat cu axul însuși al ființei tale iar cunoașterea lui și vizitarea cât mai frecventă a nivelelor sale poate avea ca rezultat mult râvnita cunoaștere de sine. 


sâmbătă, 17 noiembrie 2018

Gândul de week-end -272

Dacă nu ar fi deja în tine, nu ai putea să vezi acel lucru la mine. 

sâmbătă, 10 noiembrie 2018

poveștile sufletului-15-Hei!

Știu că și tu, ca și mine .

Știu că și tu râzi, că și pe tine te doare, știu că și tu simți presiunea sau avântul, că și tu te bucuri sau ești trist, că și tu te simți regele lumii sau umilul ei slujitor. Știu că ai probleme cu a uita, cu a ierta, cu a merge senin pe cale...știu că te dor unele amintiri și că altele te fac să zâmbești... știu că și tu încă mai cauți, încă mai descoperi, încă mai râvnești... știu că ai momente de regret și momente de glorie, că sunt clipe de extaz și clipe de infern în viața ta...știu că trăiești pierderi și morți și nașteri, că celebrezi aniversări și îngropi existențe uitate sau nedorite...că ai momente când te simți prostuț și momente de geniu. 

***
  Știu toate astea, dar ceea ce  este diferit este că aleg să înaintez spre alte experiențe, spre alte victorii sau înfrângeri cu amintirea frumoasă a ceea ce am trăit. Știu că fiecare e menit să trăiască ceva anume: unii au de experimentat tristețea îndelungă, alții bolile grave, alții moartea sfâșietoare  și de aceea nu voi alege care durere e mai mare, care moarte e mai devastatoare, care tristețe e mai adâncă... totul e despre cum treci prin toate, cu ce alegi să rămâi,  ce alegi să înveți.

Mi-am ars toate rugurile, mi-am suflat cenușile, mi-am reconstruit vapoarele, mi-am țesut alte pânze pe vele noi și dau lumii de știre că o nouă corabie e la țărm, gata să pornească spre alte destinații de unde să aducă înțelesuri noi la situațiile vechi, așa cum vechii negustori se întorceau cu  noi țesături de preț pentru hainele uzuale. Îmi voi căuta noi bucurii și noi avânturi, voi da noi luciri vechilor lucrări și voi readuce bucuria acolo unde se instalase tristețea. Voi rearanja stelele ca să lumineze  partea mea și a ta în egală măsură,  să ne bucurăm de lumina lor prin veac. 
***
Nu-ți promit ceea ce nu există dar cât timp va fi să respirăm aerul acestui pământ, va fi să trăiesc fiecare moment cu grația unei egrete și cu demnitatea unui samurai neînfrânt. Nu cerșesc, nu îmi plac vaietele și nu fac din înfrângeri drame publice; nu te vei hrăni cu ele. Îți voi da în schimb  jar ce arde plăgile și aripi pentru zbor. iar de va fi să crezi în zenit sau în smârc nu te voi judeca. Voi alege acele contururi care îmi sunt familiare și din ele îți voi lumina drumul.

Cu binecuvântări, același suflet cu alt trup. 


(pentru toți cei  care am avut și avem menirea să ne întâlnim  în viața asta)




vineri, 9 noiembrie 2018

Gândul de week-end-271

Unii oameni te iubesc pentru lumina ta, alții pentru întunericul din tine.

vineri, 2 noiembrie 2018

Poveștile sufletului-14- Ce să-ți aduc, iubite, de prin zare?

Când tainice chemări își ridică glasul până la strigăt, sufletul îți așterne drumul în față și pornești  spre zare. Precum  neguțătorul de brocarturi scumpe al vremurilor uitate, acela care parcurgea drumurile lungi până la capătul lumii ca să procure mătasea cea mai fină, așa și sufletul nostru ne îndeamnă să pornim spre destinații aparent bizare dar care ele, singurele, au acel ceva unic după care tânjim: pictorul va pleca în aflarea peisajului unic, bijutierul va porni acolo unde se află giuvaerul cel mai ațățător pentru lucrarea sa, vindecătorul va merge spre ținutul cu leacurile cele mai bune, profesionistul va fi atras de locul cu practicile cele mai performante. Fiecare dintre noi va fi atras de locul renumit pentru pasiunea lui.







Îndrăgostitul și pururi iubitul va alege acele chemări ce îl duc mai aproape de dragostea lui. 

După cum există gesturi, mângâieri, săruturi pentru trup există pe lume gesturi, mângâieri, săruturi pentru suflet și  mergem acolo unde ele se află... căutăm un anumit cer, sau un anumit anotimp, o anume briză ori un anume miez de pădure care ne aduc momente speciale de tandrețe, uniri intime unice, mângâieri de catifea albastră, îmbrățișări calde din adieri șoptite la ureche. 

Uneori, sufletul nostru îndrăgostit ne duce spre anumite zări ca să își împlinească iubirea. 


Gândul de week-end-270

Open mind fără open heart conduce la dezaxare. 

sâmbătă, 27 octombrie 2018

Poveștile sufletului-13- În noi înșine

Suntem în noi înșine ca într-o casă în care ne naștem. O vreme stăm în pătuțul nostru culcați și tot ceea ce putem vedea este ceea ce ne este foarte aproape privirii ca ceva fiind deja acolo sau ceea ce vine spre noi la distanța potrivită de a fi perceput. Cu timpul părăsim pătuțul și ochilor noștri li se arată un spațiu mai larg, apar încăperi noi și atunci când suntem iar în pătuț, în noi există deja imaginea a ceea ce se află dincolo de el.

Treptat, treptat devenim dornici de a afla mai mult și ne deplasăm singuri prin casă, prin jurul ei, prin cartier, mergem prin țară și prin lume. De fiecare dată în ochii dinăuntrul nostru vizibilul se mărește și el. Când am înțeles ce se poate vedea pe întins, ne ducem în explorări pe verticală și avansăm spre piscuri de munte sau ne cufundăm în abis de mări. Și iar ceea ce purtăm cu noi se mărește, crește ca întindere, ia dimensiunea universului pe care îl știm de acum.

Vine însă o vreme când ne aventurăm în altfel de călătorii, de transcendeță, în spații din alte geografii. Și acolo descoperim ceea ce ne este aproape până când ”vizibilul” ajunge să cuprindă simultaneitatea...este o trăire de o anume senzualitate și bucurie să ”vezi” cum o situație unică răspunde unor intenții multiple,  cum un singur fapt ”rezolvă” cererea mai multor oameni. Atunci presimți că ceea ce este iți este cu adevărat puțin cunoscut și că de fapt ești încă bebeluș în pătuțul tău, fascinat de ceea ce e foarte aproape de cuprinderea privirii tale.


vineri, 26 octombrie 2018

Gândul de week-end-269

Mult prea des oamenii  își doresc  ceea ce nu fac sau nu sunt. 


joi, 18 octombrie 2018

duminică, 14 octombrie 2018

Poveștile sufletului-12- Frumusețea

Mult timp am fost plecată din căsuța inimii mele...așa simțeam, ca și cum aș fi fost prin alte locuri și înăuntru se făcea tot mai umbră și praf.

***
”Tu ai un rost pe care nici tu nu îl știi” mi-a spus privind undeva în gol. Ascultam cuvintele sale și rotițele începeau să se urnească scrîșnind ușor...” Tu te-ai născut să faci ceva...să vindeci suflete și mai e ceva, dar nu îmi dau seama... și nici tu nu știi încă” 

***
Încet, încet rotițele s-au pus în mișcare lină și prin ochii din veșnicie am văzut cum de când mă știu am vorbit mereu sufletului...fiecărui om pe care l-am întâlnit, i-am vorbit în suflet și asta a făcut ca de multe ori oamenii să se înșele confundând sentimentul de bine pe care îl simțeau cu afecțiunea ...de fapt ceea ce simțeau nu era direct legat de ființa mea ci de sufletul lor ce se simțea poate pentru prima dată văzut și apreciat. 

Oamenii au uitat de foarte multă vreme de sufletul lor și de frumusețea lui: L-au acoperit cu multe straturi de frumuseți ieftine și trecătoare și s-au obișnuit atât de mult cu falsul acesta strident colorat, încât au ajuns să nu mai poată trăi înăuntrul lor și să  iasă tot mai mult în afara propriei ființe căutând anestezii și surogate ce măresc de fapt  distanța față de esență. 

Fiecare dintre noi este o scânteie ce are de luminat ceva și fiecare dintre noi este chemat să se aprindă în locul unde se află, să creeze cu artă frumusețea acelui spațiu, acelei relații, acelor meserii, acelui aer. Fiecare dintre noi are de ales între a aduce și mai multă lumină sau a se lăsa acoperit de umbre. 

***
Da, am un rost pe lume să arăt că în orice colț de pe acest Pământ există o scânteie, oricât de mari și înfricoșătoare ar fi umbrele, și menirea mea este să aduc la lumină sufletele stafidite de întuneric. Uneori, ca să fac asta, împrumutam părți din sufletul meu celorlalți, pentru ca să își poată vedea și singuri frumusețea dinăuntru... până când am înțeles că făceam un lucru nepermis atâta timp cât nu mă ajutasem pe mine, cât nu mă crescusem pe mine într-atât încât să devin regenerare și lumină, iubire și căldură, armonie și blândețe. 

 ***
 M-am întors în căsuța inimii mele și am treabă: curăț praful și cultiv semințe de suflete. Vă aștept să vă primeniți și voi căsuțele din inimi. 



miercuri, 10 octombrie 2018

Gândul de week-end -267




Un dar prețios pe care îl primești va fi al tău atâta timp cât știi să îl apreciezi și să fii recunoscător pentru el.  La fel e și cu oamenii dragi.

duminică, 30 septembrie 2018

Gândul de week-end-266

Adevărata experiență  recunoaște și prețuiește valoarea oriunde o întâlnește.

marți, 25 septembrie 2018

Poveștile sufletului-11- O Femeie


Se spune adeseori că femeia este cea care alege și pe bună dreptate e așa,  doar că acest fapt este înțeles tot mai stângaci până la a transfera femeii etapa curtării; adeseori se crede că femeia este cea care e  nevoie  să lupte pentru un bărbat, să facă demersurile necesare pentru a îl convinge, aceea care să se poarte într-un anumit fel  pentru a-l cuceri. Din păcate femeile însele au ajuns să creadă că a fi feminină înseamnă toată această serie de trăsături care sunt de fapt pur masculine.

O femeie are  nevoie să fie ea însăși, să își cultive  femininitatea și să  decidă cine este alesul. Un bărbat este cel care va depăși probele, care nu va renunța, care va continua în hotărârea de a ajunge la inima ei, care va clădi locul de siguranță și armonie pentru doi. 



O femeie va face alegerea și va decide care este bărbatul pe care îl acceptă în energia sa, pe care îl hrănește, căruia îi va oferi inspirație și împreună cu care poate crea; o femeie are scrisă în mod  instinctual menirea fertilizării pentru a crea ceva nou pe Pământ: fie că este vorba de un copil, de un proiect, de o idee, ea este înzestrată cu acea energie a nașterii a ceva ce nu a mai fost, a rodirii și a  pârguirii. O femeie va accepta întotdeauna acel bărbat cu care simte sămânța creării unui viitor unic și va pleca atunci când acest viitor nu va mai exista. o femeie își dorește regatul său, și chiar dacă va fi orbită o vreme de iluzii, până la urmă va înțelege și va ieși din situații promiscue, din situații în care nu mai este zeița omului ei și nu îl va mai considera pe el însuși un  zeu. O femeie poate prin tot ceea ce este ea să hrănească în inspirație și creștere spirituală un bărbat sau poate să închidă orice cale spre el atunci când acesta persistă în a nu o recunoaște în menirea ei.


O femeie va da măsura întreagă a femininului ei alături de un bărbat conștient de masculinul său.






sâmbătă, 22 septembrie 2018

Poveștile sufletului 10 - Copacul

A fost un joc inedit...și pentru o clipă am fost copac...viața lui și viața mea, în acea clipă au fost una îmi simțeam frunzișul bogat, îmi simțeam seva pe sub scoarță cum curge cald și luminos, trunchiul  solid și puternic îmi dădea siguranță, credință, pace. Coroana deasă cânta în tăcere și proteja.

***
Pentru o secundă am fost copacul milenar și a fost suficient ca să înțeleg rostul...ca să număr de la unu la șapte respirând calm, ca să te văd pe tine,  prădător și pradă în răsfrângerea apei din oglindă, să aflu lecția pe care am trăit-o și să te eliberez din cufărul de demult. Am ridicat acel văl și te-am lăsat cu adevărat în voia ta...nu vei mai fi prizonierul gândurilor, nici al emoțiilor, nici al iluziilor ce mă străbat, ți-ai împlinit magistral menirea și îți mulțumesc pentru că în sfârșit am învățat și am înțeles ceea ce mi-ai arătat. Au fost învățături dificile care au cioplit uneori sfâșietor în croiul meu dur, au fost șlefuiri ce au fasonat prin lacrimi și înmuieri de suflet, capitulări și mai presus de toate prin  Marea Acceptare. 

Nu puteai fi decât cel mai drag și mai aproape ca să mă faci să înțeleg, ca să parcurg tot acel drum până  la acceptare. 


Atunci, în acel joc precum o poveste am știut că omul pe care nu l-am putut ierta dintre toți, m-a învățat iertarea, că omul pe care nu voiam să îl iubesc, mi-a arătat și m-a făcut să simt iubirea, că acela căruia mă simțeam superior m-a învățat umilința, am văzut cum cel care mă făcea cel mai tare să îl resping, venise să îmi arate empatia, iar cel care mi se arăta cel mai negru în suflet era pentru lecția compasiunii. Am revăzut  atunci chinurile precum ale celei ce naște și am aflat cât de greu a fost să înțeleg, să învăț și să aflu în mine răbdarea și acceptarea. 


În acel joc precum o poveste, preț de un copac, am retrăit  lecții și  sensuri, am urcat și am coborât, am plâns și am râs, mi-am dezgolit ființa și am spart sclavii și mai presus de orice m-am cufundat în auriul iubirii calde ce vindecă.




vineri, 21 septembrie 2018

Gândul de week-end-265

Nu putem îngriji, iubi, ajuta, servi, încuraja, prețui toți oamenii...dar putem face toate astea pentru  cei apropiați și în timp va avea același efect.

vineri, 14 septembrie 2018

Gândul de week-end-264

Lângă omul potrivit, construiești  poduri, lângă cel nepotrivit, ridici ziduri.

sâmbătă, 8 septembrie 2018

Gândul de week-end-263

Cu cât un om crește spiritual depășește sfera  înțelegerii propriei ființe. 

Poveștile sufletului-9- Chemarea

În inimă   a fost pusă cândva o busolă vocală ce ne călăuzește prin viață.
***
 Chemarea către un drum anume se simte dinăuntru cu o forță căreia nu i te poți opune...e ca un suflu ce te duce spre drumul tău prin viață.  Și începi să îl parcurgi așa cum poți la momentul acela: mai întâi pe jos, la pas, apoi ai dreptul la un mijloc de transport și ești luat pentru o vreme în vehiculul unui șofer care oprește pentru a te purta o stație, sau o regiune...vine vremea când îți dorești să fii tu însuți șofer, să te poți deplasa mai ușor și atunci înveți să conduci  un vehicul cu care parcurgi mai repede distanțele...la un moment dat oprești pentru a îi purta și tu pe aceia care încă merg pe jos. Sunt și perioade când te asociezi cu un alt șofer și faceți drumul împreună, în mașini paralele sau alternați deplasarea în mașina unuia, sau a celuilalt. Cei cu care parcurgi porțiuni de drum alături sunt cei care au de mers pe distanțe comune, dar adeseori ajungem la bifurcații sau răspântii unde fiecare mulțumește pentru companie și împărtășire, pentru învățăminte și continuă pe calea personală. 


Se întâmplă destul de rar ca doi oameni să aleagă de comun acord să străbată același drum de la un capăt la celălalt și atunci ei sunt alături prin toate meandrele lui, vorbind sau tăcând, conștienți de faptul că fiecare prețuiește dorința comună de a simți bucuria parcurgerii căii împreună. Sunt acei oameni pentru care a te bucura de clipă este însoțit în egală măsură de a te bucura de evoluția comună.

***

Orice drum poate fi parcurs de unul singur însă, atunci când e cineva alături de tine căruia să îi împărtășești trăirile, impresiile, sentimentele personale, el devine un drum încărcat cu o magie aparte și îți dă sentimentul de rost și așezare în armonie între două suflete care au aceeași chemare.  







Împreună totul este altfel și mai frumos. 


luni, 3 septembrie 2018

Poveștile sufletului-8- Sensuri...

Sunt momente și situații când, ca să poți înainta e necesar să faci o mișcare înapoi... fie pentru a vedea mai bine, fie pentru a face pace cu ce a fost; uneori în înaintare există puncte puncte  între paranteze rotunde: sunt bucle ale vieții. 

 În unele zile viața  te cheamă și te vrea doar pentru ea... atunci te retragi o zi, două, o vreme din fluxul cotidian și te întâlnești cu tine la drum: te asculți, îți cunoști tăcerile, îți auzi pulsul, îți lași intuițiile să te brăzdeze și mergi... sunt zile când e nevoie să fii doar tu pe șosea, ori în cameră, ori prin pădure...sunt zile când te simți direct unit cu soarele, privit de străbuni, simți brusc îmbrățișarea caldă a unui loc și stai în acea strânsoare până când constați că ai inima mult mai ușoară deși nu băgaseși de seamă cât era de încărcată. Sunt unele momente când calea de la agonie la extaz îți e deschisă și ești purtat pe ea cu viteza fulgerului, când te simți ocrotit în căușul străbunilor, mângâiat cu raze și plouat cu picături sonore de invizibil. 

Atunci te regăsești așezat pe vârful din unghiul de cătare și privești cu ochii orbi într-o direcție încă fizic invizibilă lăsând ca fire de simțire să țeasă între sufletu-ți  și nădejde o cale dantelată, ușoară și trainică .

***
- Bună ziua, sunt chiar 54 minute până sus? am întrebat pe cel ce venea din sens opus la vale. 
- Bună ziua, mi-a răspuns, nu știu cât e, am venit alergând de acolo. 


***
Eram pregătită să ajung în maximum 15 minute dar mă aștepta un urcuș în pantă serioasă de lungă durată. Am renunțat și am continuat de mai multe ori ... am fost doar eu pe drumul spre sus, nu era nimeni, așa că la un moment dat m-am întrebat dacă nu cumva eram pe alt drum. Am continuat să urc și am cerut semne că sunt pe drumul corect. Indicatoarele s-au înmulțit, erau și marcaje suplimentare pentru un maraton care se desfășura atunci și peste care se suprapunea excursia mea. Urcam și priveam cu ochi lacomi tot ce era în jur: aveam o dorință să cuprind cât mai mult să văd, să le așez în suflet pe cât mai multe. Erau porțiuni de liniște necunoscută, și porțiuni de zgomote felurite: ici cântau unele păsări, colo se auzea doar vântul, dincolo parcă respirau rădăcinile, din nou aici s-a pornit o ploaie doar de sunete, acolo o viețuitoare își căra proviziile. Mă simțeam ca și cum treceam prin tărâmuri felurite, străjuite de copaci cu figuri unice. 





La un moment dat bolta copacilor a început să se deschidă tot mai mult și cerul și-a dezvăluit azurul pe deplin. Am știut că ajunsesem și într-adevăr am văzut cetatea foarte aproape. M-am apropiat cu un sentiment de evlavie, am sărit un pârleaz și de îndată ce am intrat în perimetrul ei am simțit zâmbetul lunecând prin ființa-mi. M-a întâmpinat cu bunăvoință: a făcut onorurile de gazdă, m-a condus prin foste incinte și m-a poftit să șed într-un loc ce părea de oaspeți: am privit în jur și m-am așezat direct pe pământ...m-am descălțat, am închis ochii și am simțit îmbrățișarea caldă, ca de mamă iubitoare și tandră ce își așteptase timp îndelungat copilul iubit. M-am simțit alinată brusc de dureri nici măcar știute și o fericire așezată mi s-a răspândit difuză prin sânge. Plângeam de bucurie și priveam cu nesaț împrejurimile: frunzele argintate ale mestecenilor zornăiau ritmat puțin mai încolo, lăcuste sprințare trasau în poiană o hartă sonoră a unei melodii ierboase, iar pe scena de aer fluturi diferiți dansau singuri ori în perechi un menuet al iubirii. 

Am stat așa o vreme admirând spectacolul unic la care asistam până când de undeva din spatele cortinei am știut o voce rostind:


Totul e de iubit!











Apoi, ca la un semn, totul a început să se schimbe, se auzeau voci de oameni, au apărut turiști, apoi echipajele de maratoniști au început să se prezinte la punctul de verificare așezat la baza cetății. Am plecat cu inima ușoară, plină de bucuria unei victorii neînțelese încă. 

Dincolo de zidul cetății mă aștepta un emoticon zîmbind și puțin mai încolo, pe o coală albă de hârtie, un mesaj privea spre trecători:




sâmbătă, 1 septembrie 2018

joi, 30 august 2018

Poveștile sufletului-7- Un înțeles

Mulți dintre noi suntem însetați de a da vieții noastre un sens, de a găsi Rostul în ceea ce trăim, în ceea ce suntem. Trecem prin etape și prin vârste, învățăm feluri de a fi, verificăm trăiri, practici, sentimente, căutăm soluții. Învățăm să ne transformăm, să ne modelăm, să ne ridicăm atunci când suntem jos. Învățăm să ne acceptăm limitele și creșterea, să ne asumăm faptele și atitudinea, iar apoi cum să ne urmărim cuvintele, sensul lor, promisiunile din ele. 


Uneori pe neașteptate, într-un anumit punct al ființării se conturează o întrebare: Dacă rostul vieții fiecăruia dintre noi este de fapt acela de a FACE, de a acționa pentru sine și pentru ceilalți? Dacă dincolo de ce simt, ce sunt, ce am, ce devin, un rol foarte important, dacă nu chiar cel mai important este ce am făcut în viața mea pentru mine și fiecare om cu care m-am întâlnit? Cum a rămas el după întâlnirea noastră? Rolul meu în întâlnirea noastră a fost unul benefic? prin felul meu de a fi acel om a mai crescut cu o treaptă, cu o simțire, a devenit mai bun cu o rază?

La fel și întrebarea Ce Nu am făcut pentru omul acela ca după întâlnirea noastră rezultatul să fie de asemenea unul benefic? Am reușit să nu îl îngrădesc, să nu îl înjosesc, să nu îl mint, să nu îi creez iluzii deșarte știind că nu voi putea respecta promisiunile, am reușit să nu îi lipesc pe chip  impresia mea despre cum ar trebui el să fie, să nu fiu surd la ce îmi spune?

Iar eu,  mă respect cu adevărat, îmi onorez și prețuiesc darurile, mă iubesc, mă susțin în decizii, mă încurajez?

Poate că rostul fiecăruia constă în răspunsul la întrebarea:


Ce fac eu mie și celorlalți în viața asta?


luni, 27 august 2018

Poveștile sufletului 6- Unii oameni...

Sunt acei oameni pe lume care par a fi făcuți dintr-un aluat diferit. Sunt magnetici fără a fi ostentativi, iubesc frumosul în toate manifestările lui,  iubesc pacea și o caută în tot ce fac și în ce trăiesc. Discuțiile cu ei sunt despre principii și esențe, despre acel ”dincolo de”. Sunt oamenii  lângă care ai un sentiment de liniște, de acasă și bine, aceia care îți fac sufletul să zâmbească de fiecare dată când te gândești la ei. 

Oamenii care  au  menirea ambiguă a amestecului de înfățișări sub care  se arată: sunt purtătorii de înțelepciune, cei ce inspiră  blândețea  și răbdarea, făcătorii de  bunătate și  neimplicare în ce este efemer, aceia care înțeleg manifestarea fizică a invizibilului și nebănuitului și  au puterea de a vindeca folosind vorbele sau atingerea, sau  readucând echilibrul  în timpul traiului lângă ei.

Câteodată, în anumite adieri, dacă îi privești cu atenție și dacă ei vor asta, poți să vezi chipul lor adevărat de lumină, chipul cu care au venit la înfățișarea dintâi și cu care lucrează nevăzut ca veritabili colectori și transformatori de deșeuri nebănuite și adeseori neștiute: ei adună, strâng, separă priviri invidioase, vorbe trădătoare, gesturi lașe, promisiuni deșarte de pe oriunde le întâlnesc și le preschimbă prin făptura  lor în gesturi de afecțiune, priviri calde, gânduri de vindecare, atingeri de inspirație. 

Unii oameni sunt ei înșiși bucăți vii de Rai. 



vineri, 24 august 2018

Poveștile sufletului-5- Te-ai întors, Dragoste!

Prima dată am crezut că este unul singur, rătăcit și zgribulit. Îi priveam conturul nemișcat, curbură întunecată între umbrele copacului, pierdut printre crengi în noaptea ce ploua rece. La vederea sa am simțit că o parte din sufletu-mi trecea ușor să îl învelească într-o mantie protectoare. Dis de dimineață l-am căutat îngrijorată din priviri și cu mare bucurie am văzut că erau doi, două turturele frumoase ce dormiseră strâns îmbrățișate, ocrotindu-se unul pe altul. Priveam cum se desfac din îmbrățișare și apoi cum se depărtează ușor și își fac toaleta. I-am urmărit cu iubire prin anotimpuri, prin ploi, prin zăpezi, i-am hrănit apoi cu boabe  apărându-i feroce de hulpavii porumbei uriași, le-am vorbit, i-am urmărit cu senin și răbdare. La un moment dat au dispărut atrași de alți pomi sau de alte ispite. 

De două zile văd lângă geam o serie neobișnuită de mișcări însoțite de un gângurit ritmic. Privesc mai atent și o văd pe ea împletind cu răbdare un cuib în furca strânsă a două ramuri în timp ce el cară conștiincios rămurele, frunze, materiale felurite. 

Îi privesc cu drag cum lucrează amândoi pentru a-și  clădi cuibul și în mine se face un senin demult așteptat: e vremea așezării trainice, a lucrului împreună, a stabilității în armonie, e vremea de punere în comun, de clădit și de așezat. 


Bine ai revenit, Dragoste! 


Gândul de weekend-261

Vine o vreme când îți dorești să înveți să trăiești deplin fiecare moment prezent fără nici o așteptare sau promisiune de viitor... să trăiești impecabil prezentul. 

joi, 23 august 2018

Poveștile sufletului-4- Întâlnirea sau Lumea din inimă

Sunt perioade când mă așez lângă suflet și îl contemplu... De fiecare dată sufletul pare  că e bucuros și mi se  arată ca un oraș frumos ce-și așteaptă locuitorii.  Mă petrece prin căsuțe și străzi, prin grădini și muzee și îmi arată fiecare om cunoscut vreodată... mă face să văd chipurile lor de bucurie, momentele în care am râs împreună sau momentele de fericire împărtășită, îmi arată zâmbete și îmbrățișări oferite, glume , sărutări ajutor primit și acceptat. 

-Suflete, îl întreb, tu  chiar ești fericit?

- Sunt, îmi spune sufletul; sunt fericit și bogat căci am creat o lume în care mă simt extraordinar.

- Ce lume, suflete?

- Lumea care sunt și care ești, lumea în care trăiește fiecare om pe care l-ai întâlnit în viața ta și care ți-a adus atâtea daruri: darul înțelegerii, al dorinței de frumos, al veseliei, al răbdării, al sfatului bun, al împărtășirii și al confesiunii, darul iubirii și darul extazului, darul puterii de a plânge felurit, darul puterii de a te recunoaște și îmbrățișa, darul puterii de a lăsa în urmă și al acceptării altfelului; darul de a recunoaște greșeala și îndreptarea ei, darul smereniei și al victoriei și multe alte daruri ce nu ar fi fost posibile fără ei, oamenii întâlniți în viața asta. Sunt responsabil de lumea asta, căci este creația mea și de mine depinde soarta sufletelor celor ce trăiesc în ea.

- Suflete, dar unii din acei oameni nu mai trăiesc împreună cu noi...cum poți fi fericit ?

- Vezi tu, în mod paradoxal, lumea asta e doar a celor care vin. Odată ce s-a produs întâlnirea, despărțirea cu adevărat nu e cu putință: toți suntem purtați și îi purtăm în noi pe cei pe care i-am întâlnit vreodată. Și noi și ei, toți trăim în căldura sufletului celuilalt.  De noi depinde ce lume le oferim drept gazdă. Lumea asta va dispărea doar odată cu dispariția noastră, căci este lumea sufletului. 

duminică, 19 august 2018

Poveștile sufletului 3- Ca să mă cunoști

Mi-am  dorit să mă  cunoști, să afli  felul în care sunt, în care simt,  felul în care trăiesc. Sufletul meu te aștepta tânjind să mă întâlnești în cunoaștere, să ființăm în  aceeași bucurie.

” Vreau să te cunosc, mi-ai spus, cum să fac? Există vreun bărbat care poate cunoaște o femeie?”

Ca să mă cunoști  ai nevoie de un dram de atenție pentru  a prinde  raza ce îmi pleacă din priviri  și să o urmezi până ajungi la puls...  apoi ai nevoie de răbdare  și destulă experiență ca să ocolești părerile preconcepute și să pui întrebările menite  să confirme sau nu ceea ce credeai.... mai ales e foarte important  să fi depășit umana iubire de suferință și să îți dorești să treci dincolo de ea și de  barierele convenționalului, să îți dorești să lași deoparte modelul tău de femeie și să mi te așezi în ochi și mai ales în puls. 

Ca să mă cunoști ar trebui să fi devenit cândva trup de stâncă și suflet din miere topită, să te fi arămit în căldura stelei, să fi cunoscut topirea zăpezii ce trece prin pământ până ajunge la celălalt nor, trebuie să fi fost tu însuți strigătul fără sunet ce a zdrențuit într-o zi universul făcând luceferii să se clatine iar.

Ca să mă cunoști ar  trebui să fi devenit cândva spumă de val rostogolit pe un scrâșnet de nisip  măcinat de veac într-o  oglindire de perlă, să fi fost undă subțire  din amestec de har și dorință și uimire și frământări de aluat dospit la foc de viață ... trebuie să fi fost de multe ori scânteie împerecheată cu   fulg de nea pentru ca să naști un prunc, și încă unul...

Ca să mă cunoști trebuie să fi simțit lucirea oțelită a gândului ce mă străbate adeseori punând semințe în brazde pe care colțul inimii le ară perpetuu în destine.

Ca să mă cunoști trebuie să fi cunoscut deja alunecarea în sus și desprinderea din zbor, trebuie să fi stat o vreme în hohot și să te fi învelit cu zăpada simțirii trădării. 



Ca să mă cunoști, trebuie să mi te așezi în puls... o vreme stelară și o vreme pământeană. 



vineri, 17 august 2018

Poveștile sufletului 2- Tăcerea

În seara aceea ne-a spus: Vă propun un exercițiu pentru mâine; să nu vorbiți toată ziua, de la opt dimineața până la opt seara. Foșnituri de îngrijorare au început să crească în aerul din sală, urmate de întrebări timide la început, tot mai precise apoi: ce vom face în oraș? dar la restaurant? dar la hotel? dar noi cei care avem copii? Adică să nu vorbim deloc? La fiecare exista un răspuns pertinent.

Rând pe rând întrebările s-au stins și în aer se simțea ca și cum fiecare se retrăsese în sine ca să se acomodeze cu situația neobișnuită.

***
În acea dimineață m-am trezit cu un sentiment de pace... dimineața însăși avea o anume liniște. Am deschis ochii și mi-am amintit că în acea zi toți aveam să tăcem. Am simțit o ușoară grijă la gândul că nu aș putea păstra tăcerea atâta timp, dar mi-am zis că voi proceda la fel ca în  orice altă situație  dificilă prin care trec în viață: cu pași mici, până dispare. Am coborât senină apoi în livingul comun și am salutat din priviri, zâmbind. Micul dejun a trecut mai ușor decât aș fi crezut și apoi, întreaga zi, pe măsură ce se depăna era precum un fir domol, fără nici un nod. 

***
În miezul acela de tăcere am cunoscut o bucurie pe care o uitasem: sufletul meu înflorea și se bucura. dospind. Trăia o formă de fericire aparte și de aceea, când trecuse puțin de orele douăzeci, a fost poate singurul care și-ar fi dorit încă o zi de tăcere. La feed-back -ul final, au fost voci care își descriau panica nevorbirii, fobia față de tăcere și mă gândeam cât de mult timp a trecut pentru noi oamenii de am uitat bogăția sensurilor unui zâmbet și infinitatea graiurilor din priviri și cât de gol este adeseori conținutul din cuvinte.

***
Atunci, în sunetele  acelei tăceri am simțit cum mă apropii iar  de sâmburele ființării. 


Gândul de week-end-260

Există unii oameni lângă care nu poți fi decât bun. 

vineri, 10 august 2018

Gândul de week-end-259

Ca să te cunosc, ca să știu ce simți, ca să știu ce gândești privesc la  ce spun, simt, gândesc atunci când sunt cu tine. 

vineri, 3 august 2018

Gândul de week-end-258

În unele situații  alegem să fim cu oamenii a căror durere o simțim și în noi, în alte situații îi alegem după  fericirea pe care o împărtășim.

marți, 31 iulie 2018

Poveștile sufletului-1- Închisoarea

Te îndreptai ușor spre baie când te-ai întors zâmbind și privindu-mă amuzat repetai ceva în franceză: ”Je suis dans lui et j'aime ça” mi-ai spus de câteva ori ceea ce văzuseși odată într-un magazin de lenjerie feminină din Paris. Apoi mi te-ai uitat cumva în ochi și ai zis: ”are mai multe sensuri, știi?”  Am zâmbit privind cum te îndreptai iar ușor  spre baie.

***

În timp ce stropii dușului cântau în cădere pe trupul tău, mă gândeam la ce îmi spuseseși, la acel ”je suis dans lui et j'aime ça” și am văzut cum fiecare căutăm să ne așezăm undeva fizic sau iluzoriu și în ciuda a tot, asta ne place: unii  prețuiesc o casă în care să stea de-a lungul întregii vieți, alții se așează în inima cuiva, unde să se simtă iubiti și ocrotiți emoțional, altcineva urmărește să se așeze într-o idee sau un ideal pe care dorește să îl împlinească de-a lungul vieții și asta îi dă liniștea   misiunii împlinite... foarte puțini sunt aceia care se așază în ei înșiși simțind confortul și pacea de acolo. 

***
Deși ne dorim și căutăm cu ardoare libertatea, faptele noastre construiesc închisori mai mult sau mai puțin evidente în care ființăm în timpul vieții. 





sâmbătă, 28 iulie 2018

Gândul de week-end -257

Adeseori, când nu înțelegem ceva considerăm ca fiind lipsit de interes sau inferior. 

vineri, 20 iulie 2018

Gândul de week-end-256

Ceva se termină atunci când ajunge la sfârșitul său, nu atunci când crezi sau vrei tu. 

miercuri, 18 iulie 2018

Dialoguri interioare - 3- Căderea în sus...

Ai intrat direct și abrupt în universul meu... a fost ca și cum un asteroid ce se afla în cădere de undeva din înalt a pătruns deodată în atmosfera ființei care sunt. În clipa în care l-am aflat, primul impuls a fost să  caut soluții ca să   pot anihila impactul, să îi deviez traiectoria. Mi-am luat sufletul în mâini și am pornit să te întâlnesc. Când te-am aflat ceva din mine a fugit precum o sălbăticiune la vederea vânătorului. trebuie să fi fost atât de material acel sentiment încât deși invizibil terestru el a pulverizat sufletul fiecăruia în acel moment.


 În zilele de după întâlnirea aceea am continuat să mă gândesc la cum să evit intersectarea celor două traiectorii până când într-un moment de sinceritate a trebuit să admit că atât de temutul impact avusese deja loc. În acele cîteva minute ale întâlnirii ceva din fiecare se pulverizase  distilându-se în celălalt. Precum  un veritabil corp ceresc călător te-ai aprins la contactul cu atmosfera planetei care sunt și de atunci arzi prin toate punctele mele cardinale, pe meridiane și paralele, iar eu am renunțat să mai trimit ploi artificiale, ori rachete cu nisip. 

Mi-ai spus că vrei să merg cu tine oriunde în largul vieții... simțeam frica de demult cum se ridică peste inimă. frica celui ce s-a pierdut cândva înecat în larg...nici acum nu știu să înot, și acum trăiesc uneori acea spaimă, durere, revoltă.


Într-un alt moment am simțit cum plimbi torțele arzând prin tainițele din mine, precum căutătorii de aur din vechime ce își plimbau lămpașele prin galerii strâmte și întunecoase. Am simțit cum se mistuiau  bariere și ziduri de apărare, cum zăvoare groase se desferecau cu zgomot și m-am lăsat să alunec în spațiul ce se deschidea continuu. Mi-am luat avânt și m-am  aruncat pur și simplu în gol...  căzând am simțit ceva extraordinar: în interiorul meu creșteai tot mai mult și creșterea dinăuntru era atât de rapidă încât căderea mea era o înălțare.

 Amândoi ne ridicam, amândoi pluteam în sus din cădere. 






marți, 17 iulie 2018

Și dacă...

Trăirile noastre fluctuează adeseori între bucuria împlinirii și nostalgia a ceea ce s-a pierdut... pierderile aduc sentimente puternice prin retrăiri. Există însă un anume fel de pierdere mai puțin înțeleasă ca atare, și anume pierderea prin netrăire, aceea a lui ” Și dacă?” aceea care ne aduce sentimentul de a tânji după ceva ce nu s-a întâmplat încă și care e posibil să nu se întâmple vreodată. Aceasta este pierderea care mi se pare cea mai dureroasă: preaplinul neîmplinirii, tot ce știi că îți dorești să faci , să trăiești, să spui, tot ce tânjește în tine să se manifeste rămâne să se ofilească. 

Și dacă ar fi fost într-adevăr minunat? rămâne o scrijelire dureroasă atâta timp cât trăiește în noi ca o pierdere, ca ceva ce nu mai avem. La un alt nivel al înțelegerii tot ce există ființează deja, prin urmare ceea ce e menit să se manifeste prin noi să îi permitem să fie în forma în care alege  să fie: sentimente, gesturi, trăiri să le lăsăm să fie pe lume și să înflorească asemeni florilor care nu o fac niciodată pentru cineva sau ceva anume: ele sunt simplu, fără să condiționeze existența lor de un privitor special. 

Să lăsăm fiecare ”Și dacă?” să aibă forma lui reală de existență pământeană și să devină : ”A fost odată...”


vineri, 13 iulie 2018

Gândul de week-end-255

Să facă diferența între nevoie și dorință este vital pentru fiecare. 

miercuri, 11 iulie 2018

Cred că...

Cred că iubirea  apare  în viață adeseori și ca un balsam   în situațiile în care e necesar să se facă o schimbare majoră ce va să fie dureroasă prin radicalitatea ei. Oameni trăitori în societate, ne îndepărtăm periodic de nevoile sufletului nostru furați de fascinația dorințelor care nu dau mare valoare existenței. Prin urmare, e nevoie ca din când în când  să fim repuși pe calea noastră, ca și cum o mână nevăzută are grijă să ne ia pe sus de pe unde rătăcim și să ne așeze pe linia sufletului nostru.

Cred că iubirea este cea mai neînțeleasă emoție a existenței și aproape fiecare om, deși o dorește, o invocă, o pretinde, în  fapt o seacă  de mustul său. Dacă ar fi să privim de undeva de sus tabloul vieții pe Pământ am constata faptul că fiecare altă  ființă își face treaba și își îndeplinește menirea în cel mai frumos și iubitor mod posibil, însă omul, în mod paradoxal considerat ca fiind cel  mai evoluat trăitor, zilnic golește iubirea de conținut vânând-o, hăituind-o.

Cred că Iubirea ESTE ca atare și ea ar trebui să fie folosită pentru a ne îndeplini fiecare misiunea proprie, pentru a sluji unui țel înalt, pentru a crește mereu cu artă și blândețe în tot ceea ce facem, în tot ceea ce spunem, în tot ceea ce imaginăm.


marți, 10 iulie 2018

Atunci când...

 Înțelegem cu adevărat  ceea ce trăim direct, ceea ce trece prin simțurile noastre nemijlocit și ne lasă acele amintiri care cu timpul devin experiență sau cunoaștere. 

Ne identificăm cu experiența însăși, adeseori cu omul respectiv până când, simțim cum un gol crește tot mai mult în jur și în noi. Acela este semnalul clar de a reveni la misiunea personală, de a ne întoarce spre ceea ce este menit să facem cu adevărat. Și refacem drumul  spre sufletul nostru, spre calea noastră- cei doi stâlpi de susținere care nu ne părăsesc niciodată, care sunt mereu cu noi indiferent ce întâlnim în viață. 

Sunt acele momente când trăiești miracole, precum nașterea primului copil când simți că nimic altceva din ce ai făcut pe lume până atunci nu a fost cu adevărat important dar sunt și acele momente în care aceia pe care îi iubești fierbinte sunt nevoiți să plece undeva: în altă dimensiune fizică sau pe alt drum și atunci, revenind cu înțelepciune la calea ta înțelegi că nimic și nimeni nu e menit să fie permanent cu tine și că totul atât cât este, reprezintă un cadou al vieții. 

Atunci când trăim cu adevărat suntem ghidați de chemări pe care sufletul le pune în drumul nostru și știm că acea experiență este pentru noi, că acolo e ceva ce ne așteaptă doar pe noi. Când trăim cu adevărat viața noastră, ”regretul” nu mai este sinonim cu ”remușcarea”, regretul iși pierde sensul căci el se dizolvă în fiecare acțiune prin care răspunzi chemărilor sufletului. Remușcarea se diluează la rândul său, căci dând curs  cheamării  sufletului, nu mai poți face fapte care să dăuneze cuiva. 

Atunci când  trăiești deplin înveți să te vezi cu adevărat prin însuși contrastul cu ceea ce experimentezi: atunci descoperi că ești cu adevărat unic, frumos și bun și că trupul tău este un templu  în care sălășluiește cel mai de preț giuvaier terestru: sufletul. Abia atunci înveți să te prețuiești cu adevărat și să nu îți mai faci griji pentru cei care nu te înțeleg sau îți sunt împotrivă: brusc toate astea nu mai contează. Ești acel cineva unic și irepetabil care are menirea lui unică așa că cei care nu o înțeleg sunt croiți pentru altceva. Când ajungi la acest înțeles simți o altfel de liniște, simți că familia ta este cea de suflet, aceia foarte puțini care te înțeleg și te acceptă exact așa cum ești și pe care la rândul tău îi accepți așa cum sunt. Sunt cei care au misiuni asemănătoare cu a ta și care îți înțeleg căutările, interesele, frământările, sunt cei care au trecut prin experiențe similare alor tale, care au avut curajul de a merge mereu mai departe, mai sus, de a crește. 


Atunci când trăiești deplin spui DA vieții și NU tuturor acelor situații care nu  respectă și nu prețuiesc templul tău și giuvaierul din el. 



vineri, 6 iulie 2018

o altfel de privire-200- Altfelul

Cu timpul observăm cum situații familiare ne aduc altfel de trăiri...

De exemplu Apusul: nu mai țin minte când a început să îmi placă să contemplu apusurile dar cu certitudine ele reprezintă unul din cele mai fascinante și magnetice fenomene de pe Pământ... ochii mei ar privi apusul la nesfărșit, privirea ar  rămâne lipită de tabloul în mișcare lentă  timp infinit. 

Mergeam de ceva vreme pe întinderea asemănătoare unui câmp întins sub cer, când am zărit banca simplă, așezată ca între două tărâmuri: în fața ei aleea, asfaltul, lumea... în spate întinderea aurie, cerul, soarele, zarea. M-am așezat invers, cu spatele la alee și mi-am umplut ochii și sufletul cu imensul albastru, cu intinsul verdelui, zâmbind la mângâierea tandră a vântului. Un anume senin se lăsa pe lume... simțeam cum mă reîntregesc, cum devin iar rotund. Am privit apoi soarele apunând și am realizat că e din nou pace în mine. Majoritatea oamenilor sunt atrași de răsărit, îl așteaptă ore întregi, îl pândesc, îi fac poze... pentru mine apusul a devenit mult mai atractiv, mult mai enigmatic și mai seducător; niciodată nu știu de dimineață cum va fi apusul acelei zile și îl aștept cu o anume curiozitate: știu că e ca o ispită ce se strecoară subtil prin simțuri,  fiecare întâlnire a sufletului meu cu amestecul din culorile sale e fascinantă și produce o contopire aparte. 

Priveam și acum soarele cum alunecă ușor spre dincolo și mă gândeam la atâtea apusuri pe care le-am trăit cu sentimente felurite, la acelea sinonime cu mare tristețe sau cu multă nostalgie , la acelea în care se strecura o  înfiorare rece prin suflet .... stăteam privind acel apus și simțeam bucuria de a fi prezentă acolo, în acele clipe, sub acel cer ca și altădată și totuși, atât de altfel.  



Gândul de week-end-254

Să înțelegi nivelul la care ești, să ajungi la măiestria acelui nivel și apoi să treci la următorul, până când se oprește totul. Ăsta îmi pare sensul vieții.

vineri, 29 iunie 2018

Gândul de week-end -253

Când ești în stare să faci orice pentru cineva, ori câștigi un prieten pe viață, ori un inamic înverșunat.

vineri, 22 iunie 2018

O atfel de privire-199- Răbdarea

Răbdarea e atunci când esența ta e atât de puternică încât nici o etichetă nu e suficient de rezistentă ca să rămână lipită de tine: într-un final ceea ce ești cu adevărat o va face să dispară.

Răbdarea e atunci când poți pierde senin mai multe bătălii căci știi deja că ele sunt doar o firimitură din întreg.

Răbdarea e când continui să mergi, oricât de mult ceva te-ar  indemna să te oprești.

Răbdare e și atunci când, într-o discuție remarci faptul că celălalt e surd la ce spui tu, fiind foarte atent însă la  scenariul din capul lui și atunci renunți la a mai aduce vreo explicație de orice fel.

Răbdarea e mai ales atunci când înveți să lași să treacă o vreme... între gânduri...relații... răspunsuri... impulsuri, respirări.

Răbdarea e atunci când arăți bunătate și ești considerat prost și tu știi asta și  nu îți închizi inima. 




vineri, 15 iunie 2018

Găndul de week-end-252

Când ești cu cineva care te iubește și te respectă înțelegi că nici o suferință din iubire nu e necesară și nici justificată.

miercuri, 13 iunie 2018

Gândul de viață

Învață, fii isteață, fă calcule, imi spunea mintea! Fii mereu bună, șoptea inima! Până în prezent bunătatea m-a apărat și m-a ghidat mai bine, mai ales atunci când mintea era oarbă, surdă sau chiar analfabetă.

duminică, 10 iunie 2018

O altfel de privire-198- Știu ce vreau!

Îți priveam zâmbetul liniștit și de o limpezime uimitoare, cu mirarea cuiva ce vede pentru prima dată aievea ceea ce dintotdeauna fusese doar în vis. ”Ești cumințel, tu!” m-am auzit spunându-ți cu una din acele voci care mă surprind și pe mine adeseori prin faptul că se pornesc singure pe vorbit, fără să facă sfat cu creierul mai întâi. Continuam să îți privesc zâmbetul la fel de uimită ca și tine de sunetul vorbelor tocmai rostite. Ai părut amuzat și ai întărit: ”Sunt cumințel, da!” și după o mică pauză ai continuat: ”Pentru că știu ce vreau!Te-am găsit și te vreau pe tine, nu îmi trebuie altceva” ai urmat și am simțit cum în jurul tău aerul se ordona liniștit în hotărârea pe care o transmiteai, cum se întindea ca un tărâm de pace și echilibru până dincolo de cunoscut. Am mai apucat să zăresc undeva, departe chipul mirat și îngrozit al suferinței care se distorsiona în inform ca să dispară apoi perpetuu în deplina înțelegere a faptului  că se poate trăi și fără ea.


sâmbătă, 9 iunie 2018

O altfel de privire-197- Miraje

Sunt acele situații când, ajuns dincolo de limitele fizice cunoscute, omul  trăiește experiența Mirajului: în fața ochilor săi apar figuri, imagini ca și cum ar fi reale,  ca și cum ar avea consistență, viață proprie. ”Fata Morgana” din deșert ori imaginea unor vapoare ori orașe pe întinsul nemărginit al apelor, sau pe desfășurătoarea cerului sunt momente de relevare a mirajului.

***
Cred că,  în afara situațiilor deja cunoscute ale limitelor fizice, există și altfel de miraje,  ale visului, ori ale contemplării, ori ale dorinței puternice. Adeseori se întâmplă ca astfel de imagini ale închipuirii să ”joace” o vreme  prin fața ochilor sufletului ademenindu-l, iar acesta, impresionat, să se lase purtat de lumea lor. În timpul acesta, restul trupului, mai greoi din fire, rămâne derutat, neștiind prea bine ce e cu el și apoi, brusc se urnește și pornește după suflet, până se reunesc iar sferic, se contopesc, se suprapun organic.  

Când trupul a ajuns din urmă sufletul aflat în lumea de miraje, acestea devin pipăibile, imaginile se materializează, visul se trăiește aievea, realul și închipuitul sunt una.