vineri, 26 februarie 2021

Gândul de week-end-370

 Prefer să merg lângă acei oameni care fac să se nască muzica în mine. 

miercuri, 24 februarie 2021

Poveștile sufletului-52- Despre durere, în ziua Iubirii...

 Noi toți, chiar dacă știm sau nu, trăim din perspectiva durerii. Este deja cunoscut faptul că fiecare dintre noi poartă cu el diferite răni personale sau de familie, unii vorbesc despre răni karmice iar alții, afirmă chiar că fiecare om, în momentul concepției sale, primește ca moștenire „rana sacră” care, potrivit lui Richard Rudd „este o zgârietură sau ruptură care s-a format la începutul universului... asemănătoare unei găuri negre infinit de dense, care nu poate fi niciodată umplută și care este înscrisă holografic în fiecare aspect al universului.” Mai departe, potrivit aceluiași Richard Rudd, „...rana sacră este motivul existenței noastre. Viața însăși este o reacție la rana sacră- întrucât evoluția se petrece în timp ce viața încearcă să umple gaura mistică din inima creației.”

***

Luând ca mod de înțelegere această perspectivă și derulând parcursul personal prin viață, pot afirma faptul că destul de curând am asociat durerea cu oricare alt simțământ și chiar iubirea părea să nu aibă sens în lipsa durerii. Prin urmare, am învățat să aleg între două dureri și atunci când devenea de nesuportat o situație, mergeam spre alta, care avea ca fond o durere mai mică. Privind viața pe care am trăit-o până acum, alegerile mi-au fost dictate de durere și nu de IUBIRE... am mers în locul și spre oamenii care sufereau de ceva, pe care îi durea profund ceva și am mers acolo pentru că trăisem durerea până la insuportabil... durerea fizică, mentală, și sufletească. E cumva ca în bancul cu eschimoșii care și-au cumpărat în masă frigidere pentru că au fost convinși că în ele era puțin mai cald decât afară. Și, da, așa cum simțim poate mulți dintre noi acum, ne-am ținut de frig unii altora... poate mai puțin de frig decât alții...

***

Să recunoaștem în mod onest, suntem încă amorțiți pe dinăuntru... avem încă acel ciob de gheață în inimă și în ochi...și de aceea, oricât de mult am merge spre a-i vindeca pe ceilalți, în învățăturile noastre se simte încă durerea, este încă prezent frigul din inimă. 

***

Foarte puțini sunt aceia care au ajuns să-și încălzescă ființa cu totul, care au reușit să lumineze rana sacră și să îi găsească oblojeala... ei se numesc avatari, sau iluminați. 


În rest, cred că suntem cu toții niște plăpânzi pui de stele și asistăm uimiți cum ne încolțesc penele și învățăm să deosebim durerea de iubire. 


De-aceea cand ma ard in strafundul ochilor
niciodata atinsele de mine lumini,
suava durere albastra-mi intind peste crestet
sa-mi tina loc de cer.
Si daca ma dor pe mine insumi, cu rauri,
cu pietre, cu o dunga de mare,
atat cat sa-mi fie toate un pat,
totdeauna neincapator gandul meu
in vesnica crestere, o, n-am sa stiu ca si tu
te dori pe tine asemeni, si nu sunt eu acela
cu care vorbesc!- Nichita Stănescu „Enghidu”






sâmbătă, 20 februarie 2021

Gândul de week-end-369

 Înaintând în viață, ne alegem partenerii după frumusețea fizică, după felul cum ne simțim împreună, după valori sau  pentru un ideal. 

joi, 18 februarie 2021

O altfel de privire-245- Nemaiputândul

  Tot ceea ce văd, ce aud, ce simt, ce imaginez ori ce ating este deja în mine... sunt reliefuri și clime, sunt pulsații și cântec, sunt lumini orbitoare și hăuri fără fund... sunt popoare, sisteme și legi... tot ceea ce trăiesc într-o formă sau alta este deja în mine... Câteodată le simt pe toate deodată, alteori pe rând... câteodată totul se face greu, se solidifică în blocuri imuabile și universul din mine se mișcă la ralenti... alteori totul devine fluid, se lichefiază munții înșiși, se subțiază calotele, se evaporă straturile și totul devine ușor, zglobiu, vesel.

Există o anume succesiune pe care o presimt uneori prin gânduri, alteori se întâmplă fără să o prevestesc și îmi punctează etapele, ciclurile, peregrinările cu trăiri bruște, nebănuite. 

Tot ceea ce există pe lumea asta, este deja în mine și tot ceea ce am reușit să iubesc înflorește frumos pe un orizont liniștit. Dimpotrivă, a rămas ceea ce nu am reușit să iubesc și asta este etapa cea mai importantă a vieții unui om: să transformi neiubirea în iubire. Neiubirea... și mai ales neiubirea de sine, de lumea dinăuntru, de ceea ce există pentru că știi că există.

Să treci prin neiubire și să ajungi dincolo de ea iubind este victoria finală... este cununa și ultimul adevăr. Alchimia reală este să preschimbi neiubirea în IUBIRE, să îți cunoști abisurile și piscurile interioare, să le accepți firescul, să îți acordezi strunele ființării pe cele ale vrerii divine și să trăiești unisonul, să-l inserezi în putândul tău. 

***

Când ajung pe tărâmul Nemaiputândului îmi suflec mânecile și fac curățenie generală... atunci e semn că e vremea iertării mai cu seamă și a lămpașului prin abis. 



sâmbătă, 13 februarie 2021

Poveștile sufletului-51- Iubește rana...

 O mare parte a vieții ne identificăm cu rănile noastre dar, în mod paradoxal, în egală măsură  le și respingem. Există câte o rană pentru fiecare zonă importantă a ființei: avem răni sufletești, sexuale, trupești care reprezintă tot atâtea măști sau paravane între noi înșine și viață. Ne ascundem constant în spatele acestor răni pe care în același timp le disprețuim.  Între noi și rănile noastre există o relație ciudată de atracție și respingere pe care o amplificăm până când, într-un anume moment reușim să facem un pas dincolo de ele și să le înțelegem rostul. Fiecare rană ne-a adus daruri nebănuite: am învățat răbdarea, atenția, grija, am învățat să ne întoarcem la noi, să ne acordăm îngrijire și repaus, liniște, blândețe, am învățat mai ales să fim atenți la noi și să le recunoaștem și în ceilalți, să-i înțelegem  în manifestări și să-i ajutăm și pe ei  să și le observe și să le vindece. 


Rana este cauza și manifestarea ne-iubirii noastre și atâta timp cât nu o înțelegem așteptăm ca celălalt să vină spre noi, să ne ofere iubire și înțelegere la un nivel ideal... oricum, în prezența rănii iubirea altcuiva tot ne va durea. De aceea, oricât de mult am vrea să fim generoși, oricât de mult am merge spre a-i ajuta pe ceilalți, spre a-i vindeca, atâta timp cât în noi nu s-a produs miracolul iubirii de noi, de rana noastră și de cel care a creat-o, demersurile noastre nu sunt decât prilejuri de rezonanță și amplificare între suferințele comune. 

Blândețea, răbdarea, maternitatea sau paternitatea manifestate în mod constant și profund față de noi înșine, și mai ales non judecata sunt cele care ne vindecă  și declanșează vindecări miraculoase în jur... căci odată ce ai cunoscut miracolul vindecării ceva din tine se schimbă definitiv și nu mai poți fi altcumva decât onest și blând, ferm și conștient de ceea ce înfăptuiești trăind. 



joi, 11 februarie 2021

Gândul de week-end-368

 Cât timp nu te cunoști, nu înțelegi nici  ce trăiești. 

Poveștile sufletului-50- Ondulări...

           Viața este curgere și muzică... este ondulare de simțiri, succesiune de imagini și secvențe trăite ori  închipuite, după o înșiruire  bănuită. Nu știu dacă sunetele sunt pipăibile ori dacă îngerii aud muzica făcută de oameni, dar știu că în muzică există lumea sufletelor: acolo se întâlnesc, se ating sufletele, se cuprind ori se resping, se îmbrățișează, se contopesc, se împrăștie în eter, dansează, fac onduleuri, spirale, clădesc Universuri, se topesc și se pulverizează unele în altele... și horesc rotund, voinicește, rotesc până se înalță cu totul... și înalță Totul.

Suntem, o bună parte a vieții noastre, note muzicale disparate care își caută cheia potrivită pentru simfonia existenței... ne căutăm și ne cântăm perpetuu ... ne picurăm clapă cu clapă în sunet rotund, perlă de lacrimă, buclă de inimă...

Sunt o doină feciorelnică ... ești un cântec de haiducie neatins... suntem colindele de peste veacuri ce vestesc nașterea și regăsirea, ce slăvesc Lerul. 

Suntem mlădieri de ființare și creăm sunete în trecerea prin lume, alunecările noastre sunt foșnete ușoare, pașii noștri se aud apăsat, alergările noastre sunt șuvoaie ropotite, mersul nostru desculț, o apăsare lină pe spinarea înverzită, se aude catifelat și senzual. 
***
Muzică e viața și curgerea ei un clinchet de claviaturi cerești.



Poveștile sufletului-49- Armistițiul...

 La răstimpuri se face pace în mine... precum în orele de tăcere de pe câmpurile de luptă, din mine se ridică liniștea... Atunci, în acele clipe trăiesc acea senzație de suspendare și de simultan, de peste tot și de nicăieri în acelați timp, de „ca și cum”. 

***

În acele perioade simt cum înaintez în lumile interioare, cum mai sap un tunel, cum mai trec de o barieră sau mai urc pe un vârf. De ceva vreme știu că adevărata lucrare pe care o facem este aceea din interiorul nostru și că viața așa cum ni se arată, este o reflectare a ceea ce înfăptuim acolo. Tot de acolo, dinăuntrul nostru avem posibilitatea să ne vedem, să ne cuprindem formele, lumile, trăirile, corpurile...

***

Adeseori oamenii se caută după uzanțe, după ceea ce trăiește în afara corpului lor fizic sau doar în acesta și aleg să nu vadă lumea pe care și-au construit-o în suflet. Dar nepotrivirile dintre oameni, apar exact din aceste lumi, din diferențele care există acolo. Va veni o vreme în care ne vom căuta după lumea din suflet, și ne vom găsi după Viața însăși care există de-a pururi. Va fi vremea acelui armistițiu recunoscut universal, va fi vremea în care ne vom putea vedea deplin și ne vom da voie să ne iubim. 




vineri, 5 februarie 2021

Gândul de week-end-367

 Lucrurile se întâmplă atunci când s-au desăvârșit în interiorul nostru.

miercuri, 3 februarie 2021

Poveștile sufletului-48- Pygmalion

 Am luat uneltele -cele mari pentru munca brută, de despicare și cioplire, cele mici pentru lucrarea fină a detaliilor și pânza pentru șlefuire și polisare. Mi-am lăsat intenția să desfacă drumul în față și am început să lucrez materia, atentă la schimbările subtile din invizibil, la trăiri și stări. 

***

Am început să lucrez bucata solidă precum  un Pygmalion întârziat prin vreme, fără vedere clară dar cu marea dorință de a căpăta măiestria lucrând. În timp ce mânuiam uneltele pe rând, odată cu formele ce prindeau contur au apărut luciul răbdării, ascuțimea gândului, străfulgerarea voinței, căldura pasiunii, precizia perseverenței.

Lucram și mă lucram, coboram în abisuri intime și escaladam munți interiori, croiam șanțuri sub daltă și drumuri prin eterul destinic, lăsam urme de neșters în ființă... am lucrat cu speranță și încredere, cu dăruire și respect pentru lumea în care eram și pentru lumea din care urma să apară, ea, Galateea mea. 

M-am căznit, m-am încurajat, m-am îndemnat și m-am susținut până când, într-o sclipire de inspirație mi-a fost dat să știu că trăiam în același timp în mine și în lucrarea mea, că eram sufletul meu și al ei, că lucrând la ființa ei, îmi lăsam deopotrivă ființa lucrată. Și am mai știut că ce trăiam este singular și perpetuu în același timp.. că Pygmalion și Galateea sunt unul în celălalt încă de la începuturi. 



 

Taine-17

 Mi-am iubit migala

și șlefuirea

chiar  cioplirea,

transformarea.


M-a durut nepăsarea

și răstălmăcirea

chiar neimplinirea.

dezamăgirea.


M-a încălzit întîmplarea, 

și uimirea, 

chiar unirea,  

fericirea.


M-a ademenit drumul

și crearea,

chiar continuarea, 

nemurirea.


Mă țin migala

și nepăsarea, 

chiar întâmplarea, 

drumul.