Mereu am simțit chemări interioare pentru a merge spre locuri de departe... ca și cum din locul inimii se răsucea un fuior ce mă unea cu locul acela și tot ce îmi rămînea de făcut era să mă las purtată de el.
***
De data asta o mână interioară m-a chemat ... m-a așteptat până am ajuns și m-a invitat să mă petreacă prin tărâmul de dinăuntru. Cum adică înăuntru, ce puteam să găsesc în spațiul ăsta mic delimitat de un metru și ceva în măsurători terestre... „Vino!” îmi spunea mâna și am ascultat-o. Am urmat-o ghicind prezența ființei de dincolo de ea. Era întuneric și în afara mâinii nu vedeam mare lucru. Simțeam o coborâre prin acel întuneric, o senzație de straniu și o strângere de inimă... „Vino!” a repetat ceea ce se ghicea dincolo de mâna vizibilă ... „atenție la prag!” Pipăiam drumul cu un simț pe care nu mi-l cunoscusem până atunci când am identificat un prag invers, o trecere de fapt spre un jos-sus. M-am oprit o clipă în fața acelei treceri... în spate știam un mare întuneric, în față ghiceam un tunel dincolo de care simțeam chemarea...acea chemare pe care o urmasem de atâtea ori în drumurile mele spre zări. Întunericul din spate mă apăsa deja când am intrat cu pas decis prin tunel: aerul era altul, simțeam adieri parfumate și unduiri sonore diluate mă chemau tot mai mult. Uitasem de mâna călăuzitoare deja, înaintam tot mai sigur, cu un avânt ce creștea pe măsură ce simțeam că știu drumul ăsta...îl mai făcusem cu mult, mult în urmă și presimțeam beatitudinea ce avea să vină. .. „Sunt aici!”mi-a șoptind iar mâna și atunci am deschis alți ochi privind cu uimire de jur împrejur „Ce e asta?” am întrebat neputând să-mi opresc sațiul privirii „ești tu...”. Ce vedeam, simțeam, trăiam era atât de vast, de mult, de deplin... Mă simțeam în același timp în interiorul tuturor trăirilor, fenomenelor, situațiilor, ființelor... știam trăirile pietrelor și ale frunzelor, adulmecam creșterea inelelor din ramuri și vedeam cu ochii nodurilor lor, topeam gheața călare pe raze incandescente și mă prefăceam în lichid și vapori chiar în aceeași clipă. Zumzăiam pe albe petale și emanam efluvii dulci -acrișoare de citrice în germeni. ”Și Cerul? Și Oamenii? Unde sunt? ” „Așteaptă...nu te grăbi” mi-a spus, invitându-mă să mă așez vocea din spațiu. M-am așezat, am privit Lumina și ce contura ea, am simțit, am ascultat... Și am știut Muzica, ploaia, furtuna, durerea creșterii, vulcanii nemaiputândului de conținut, tremurul fricii spre înalt ori spre dincolo de..., toate erau acolo și în dinăuntrul fiecărui Om, în Cerul ce acum părea să se fi ascuns și în trăirile din fațete ce păreau realități incontestabile.
***
Simțeam alături prezența ce mă ținea strâns de mână și priveam toată acea imensitate „Ce pot face eu? ” m-am trezit întrebându-mă gândind. „Scrie de fiecare dată ce simți... scrie aceste trăiri, pune-le în roua dimineților de dincolo, pune-le în petalele de cireș de dincolo, pune-le în căldura îndrăgostirii de dincolo, pune-le în visul nobil de dincolo...scrie... fă din picăturile de cerneală ca această lume să se vadă”
***
Ajunsesem în miezul mieriu al ființei mele, stăteam lângă mine din nou, după atâta timp, și priveam cu nesaț la punctul ce se află înauntrul inimii noastre, al tuturor indiferent cine credem că suntem... Te priveam pe tine...pe tine...pe tine, și pe tine în miezul mieriu al inimii tale ...și ne simțeam frumusețea firii.
