sâmbătă, 4 aprilie 2020

O altfel de privire 223- Înăuntru

Mereu am simțit chemări interioare pentru a merge spre locuri de departe... ca și cum din locul inimii se răsucea un fuior ce mă unea cu locul acela și tot ce îmi rămînea de făcut era să mă las purtată de el.

***
De data asta o mână interioară m-a chemat ... m-a așteptat până am ajuns și m-a invitat să mă petreacă prin tărâmul de dinăuntru. Cum adică înăuntru, ce puteam să găsesc în spațiul ăsta mic delimitat de un metru și ceva în măsurători terestre... „Vino!” îmi spunea mâna și am ascultat-o. Am urmat-o ghicind prezența ființei de dincolo de ea. Era  întuneric și în afara mâinii nu vedeam mare lucru. Simțeam o coborâre prin acel întuneric, o senzație de straniu și o strângere de inimă... „Vino!” a repetat ceea ce se ghicea dincolo de mâna vizibilă ... „atenție la prag!” Pipăiam drumul cu un simț pe care nu mi-l cunoscusem până atunci când am identificat un prag invers, o trecere de fapt spre un jos-sus. M-am oprit o clipă în fața acelei treceri... în spate știam un mare întuneric, în față ghiceam un tunel dincolo de care simțeam chemarea...acea chemare pe care o urmasem de atâtea ori în drumurile mele spre zări. Întunericul din spate mă apăsa deja când am intrat cu pas decis prin tunel: aerul era altul, simțeam adieri parfumate și unduiri sonore diluate mă chemau tot mai mult. Uitasem de mâna călăuzitoare deja, înaintam tot mai sigur, cu un avânt ce creștea pe măsură ce simțeam că știu drumul ăsta...îl mai făcusem cu mult, mult în urmă și presimțeam beatitudinea ce avea să vină. .. „Sunt aici!”mi-a șoptind iar mâna și atunci am deschis alți ochi privind cu uimire de jur împrejur „Ce e asta?” am întrebat neputând să-mi opresc sațiul privirii „ești tu...”. Ce vedeam, simțeam, trăiam era atât de vast, de mult, de deplin... Mă simțeam în același timp în interiorul tuturor trăirilor, fenomenelor, situațiilor, ființelor... știam trăirile pietrelor și ale frunzelor, adulmecam creșterea inelelor din ramuri și vedeam cu ochii nodurilor lor, topeam gheața călare pe raze incandescente și mă prefăceam în lichid și vapori chiar în aceeași clipă.  Zumzăiam pe albe petale și emanam efluvii dulci -acrișoare de citrice în germeni.  ”Și Cerul? Și Oamenii? Unde sunt? ”  „Așteaptă...nu te grăbi” mi-a spus, invitându-mă să mă așez vocea din spațiu. M-am așezat, am privit Lumina și ce contura ea, am simțit, am ascultat... Și am știut Muzica, ploaia, furtuna, durerea creșterii, vulcanii nemaiputândului de conținut, tremurul fricii spre înalt ori spre dincolo de..., toate erau acolo și în dinăuntrul fiecărui Om, în Cerul ce acum părea să se fi ascuns și în trăirile din fațete ce păreau realități incontestabile.

***

 Simțeam alături prezența ce mă ținea strâns de mână și priveam toată acea imensitate „Ce pot face eu? ” m-am trezit întrebându-mă gândind. „Scrie de fiecare dată ce simți... scrie aceste trăiri, pune-le în roua dimineților de dincolo, pune-le în petalele de cireș de dincolo, pune-le în căldura îndrăgostirii de dincolo, pune-le în visul nobil de dincolo...scrie... fă din picăturile de cerneală ca această lume să se vadă”

***
 Ajunsesem în miezul mieriu al ființei mele, stăteam  lângă mine din nou, după atâta timp,  și priveam cu nesaț la punctul ce se află înauntrul inimii noastre, al tuturor indiferent cine credem că suntem... Te priveam pe tine...pe tine...pe tine, și pe tine în miezul mieriu al inimii tale ...și ne simțeam frumusețea firii. 




Gândul de week-end-338

Vine un moment când știi că tot timpul cauți de fapt să te întâlnești cu tine însuți, cu Sinele tău superior. 

sâmbătă, 28 martie 2020

O altfel de privire 222 -Pentru că...

Pentru că începem să vedem rana din spatele furiei,
Pentru că ne străduim să găsim soluții când ceva nu e bine,
Pentru că acolo unde este și bine și rău mulțumim amândurora,
Pentru că am ales să fim recunoscători în loc să criticăm,
Pentru că vedem mai ales ce ne unește decât ce ne desparte,
Pentru că decoperim că în Eu ești Tu și în Tu sunt Eu,
Pentru că în loc să judecăm știm să observăm în liniște,
Pentru că alegem să ne ținem strâns de inimi și nu să ne comparăm,
Pentru că mă respect înseamnă că aleg să nu fac rău nimănui,
Pentru că văd, aud, simt și înțeleg că unul suntem toți ori nimic,
Pentru că acum știm că fără tandrețe și blândețea inimii nu se poate,
Pentru că am înțeles că tot ce gândesc cu furie ori revoltă ne rănește,
Pentru că mă nasc cu fiecare naștere și mor cu fiecare moarte,
Pentru că acum știu că sunt tot ce este, a fost și va fi,

 Renaștem iar, în viață fiind.



vineri, 20 martie 2020

Gândul de week-end-337

Izolarea poate arăta monștrii sau geniile. 

duminică, 15 martie 2020

Poveștile sufletului 35- Zânateci

Odată ce am intrat în pădure i-am spus:
„ E o altfel de liniște!”
„Da, liniștea asta mă apasă”
„Hm... nu știu ce să zic...cunosc liniștea dinaintea furtunii, încărcată de tensiune, pe de altă parte știu și liniștea aia dulce dinainte de a porni să ningă...acum însă liniștea e altfel...mă voi gândi cum o simt”

Am intrat tot mai mult în inima pădurii...viața se vedea în orice loc: ici iarba ieșea mai verde după alunecarea zăpezii, colo rămăsese cald încă culcușul unei ființe mici, poate un ursuleț...dincolo ieșise podbalul luminând vesel  în jur.

 Am trecut de șosea și am intrat în pădurea cealaltă. Acolo chiar și liniștea diferită era altfel. Și mi-a venit să îi spun:
„ Ați văzut vreodată zâne?„
„Nu”, mi-a spus scurt, „Ai vrea să vezi?”
„Da„, am zâmbit uitându-mă la aerul blând ce mă învelea. „Mă simt ca într-un căuș” i-am spus cu bucurie.
„Așa este”, mi-a confirmat de undeva din față, de pe potecă.

Eram două suflete liniștite și pădurea cu toate respirările ei. Simțeam să-mi umplu ochii cât mai lacom, dar ochii cei dinăuntru erau însetați.

Treceam prin spațiul din sufletul pădurii ca printr-un alt tărâm ce ni se oferea prietenos; soarele puncta locuri anume, vântul ne mângâia tandru, ici, colo urme ale ultimelor furtuni ne îndemnau să facem salturi, ocoluri sau cățărări. Un brad m-a chemat scurt să-i culeg rășina: mi-am închinat-o pe frunte și am gustat-o cu o foame ancestrală.

Apoi poteca ne-a cuprins și ne purta singură...noi vorbeam despre lume, viață, suflet, univers...timpul dispărea ...iată ținutul elfilor plin cu iarba uscată și brândușe mov. Acolo vântul suna zglobiu notele clopoțeilor liliachii îndemnându-ne la viață.

„Știi, de câte ori văd munții aștia, brazii ce stau aici de secole, am sentimentul de așezare în suflet, de trăinicie, de siguranță. Mă simt mai liniștită ca oricând”

Nici nu așteptam vreun răapuns, era o declarație ce se întrupase deodată în materialul dintre zări.




La întoarcere, poteca avea altă lumină și aproape de porțiunea cu zâne a coborât o pace imensă în suflet.

În dreapta, cam la douăzeci de metri în față, pe o pantă ce cobora spre noi a început să crească un iureș: frunze uscate, pietre rostogolite creșteau în zgomot unic. Am stat locului, așteptând curioasă apariția: și deodată printre copaci a apărut ea: o ciută uimitor de frumoasă, cu pielea de o culoare neștiută, aș spune gri ori argintiu vânatec. Apoi el, la cîțiva pași în urmă. Au ajuns pe cărare, s-au oprit privind în dreapta, apoi în stânga spre noi; erau de aceeași talie, robuști, zvelți, coarnele lui păreau o coroană princiară purtată cu demnitate de secole. Aveau amândoi aceeași culoare dintr-o combinație unică de nuanțe între pământiu de iarnă, argintiu de zăpadă și culoare de vânt tandru.

Ochii noștri s-au întâlnit o secundă, apoi ea s-a întors și el a urmat-o îndeaproape, dispărând împreună în sunet de frunze și copite lovind pământul.

Nu îndrăzneam să respir: totul fusese atât de neașteptat, unic, miraculos. Am pornit și noi ușor pe potecă și cam în dreptul locului unde fuseseră în urmă cu puțin timp am avut sentimentul că intru într-un alcov sacru parfumat:
„ Mmm, miroase parcă a rășină, ori mir!”, am zis cu glas tare.
„ Nu, ăsta este mirosul iubirii”, mi-a spus „este ceea ce emit în perioada împerecherii, ca să-și dea de știre.”


Am adulmecat o vreme acel miros în care mă scăldam pentru prima dată: de pământ reavăn, rășină, aer pur, cer senin, mir și am pornit înapoi spre lume.


„Nu poți să vezi zâne, dacă nu ești zănatic!” Nichita Stănescu






vineri, 13 martie 2020

Gândul de week-end-336

Îmi era așa de dor de tine încât am început să iubesc totul ca să creez o punte între noi.

miercuri, 11 martie 2020

Poveștile sufletului-34- Înmuguriri...

        Există un proces anume după perioade de îngheț... există un proces anume înaintea înmuguririi și există un proces asemănător în miezul inimii, în bulgărul cel din adâncul ei. Acolo, în inima inimii există un sâmbure care prin ani, după dezamăgiri, neînțelegeri, pierderi, tristeți, nedreptăți, multe neiubiri își întărește un înveliș dur.

Vine însă o vreme când și acestui miez, acestui sâmbure îi este menit să se desfacă și cu cât a fost mai mult încercat, cu atât mai dureros îi va fi să permită fisurarea ce naște viața...


         Cum există o primăvară pe lume, există și o primăvară a inimii care palpită și se zbate până când se înmoaie în tandrețe, până când lasă blândețea să o inunde și căldura iubirii să o scalde.


Sunt felurite înmuguriri pe acest pământ și cele de suflet fac să fim balsam unii altora și soare într-o lume amurgită.


vineri, 6 martie 2020

Gândul de week-end-335

În lipsa luminii nu există umbra.

vineri, 28 februarie 2020

Gândul de week-end-334

Există profeți pentru categorii de oameni și există profeți pentru fiecare om.

duminică, 23 februarie 2020

Poveștile sufletului-33-Tu din mine...

Era deja un timp de când nu mai foloseam cuvintele de alint ale iubirii la adresa acelui om...Am traversat deșerturi întregi până când mi-au înverzit iar crengile sufletului... dar iată că se întâmpla ceva ciudat:  ceva din mine se sfia să spună  cuvintele iubirii, ca și cum ele ar fi fost ale aceluia, ale iubirii trecute. Cu un soi de loialitate vetustă am inventat cuvinte noi de iubire...

***
Apoi altceva din mine m-a întrebat: când ești sinceră, când iubești de fapt? Și ce se întâmplă cu tot ce simți și afirmi la un moment dat? Cum poți iubi și apoi nu? E ceva ce are sfârșit?

A trecut destul timp în care simțeam o vină față de iubire... apoi mi-am spus că de fapt, iubeam  mereu, încontinuu și găsisem o constantă: iubeam partea de Dumnezeu din celălalt, punctul unde ne întâlneam...

După alt timp lucrul ăsta, faptul că iubirea putea să plece,  nu m-a mai făcut să mă simt ciudat: iubirea a fost atât timp cât a avut viață și am învățat să accept că poate pleca și veni după un algoritm pe care încă nu îl știam...nostim era că de fiecare dată, înainte ca iubirea și cu mine să ne întâlnim,  îmi  pregăteam sufletul să o primească. 

***
A venit un alt timp în care am învățat să eliberez, să iert și să însoțesc o vreme cu gânduri  bune drumurile noastre separate. 

Deunăzi mi s-a întâmplat să am imaginea fără chip a unui bărbat; am știut apoi că era bărbatul dinăuntrul meu...o înțelegere anume, ca un acord s-a produs în spațiul de dincolo de vizibil; era ca și cum bărbatul pe care îl port în mine s-a întâlnit cu femeia pe care o porți în tine,  și s-au acceptat în recunoaștere...

Amândoi știm acum de această întâlnire din invizibilul percepției evidente...amândoi suntem pregătiți să o aducem în vizibil și să o trăim mundan. Amândoi știm că ne-am iubit și atunci când am arătat iubirea noastră altcuiva, indiferent dacă acela a primit-o sau nu. 

Iubirea rămâne la fel de genuină, de evidentă ca respirația noastră: unică și vitală, neștirbită, perpetuă.

 am făcut amândoi pace cu celălalt din noi




sâmbătă, 22 februarie 2020

marți, 18 februarie 2020

O altfel de privire-221- Umbră-ne

Treceam pe culoar și am privit fugar pe fereastră. soarele ieșise luminos și privirea mi-a alunecat pe un stâlp din curte. Nu puteam să-mi desprind privirea de pe el: soarele lumina totul cu o anume aură particulară, iar stâlpul acela lucea pe spate cu o lumină argintie iar în dreptul său, pe asfalt se lungea un contur negru: umbra sa.

Treceam pe culoar și știam că acolo era un mesaj pentru mine...am privit îndelung acea secvență până când am prins un înțeles: umbra oricui- obiect sau ființă apare doar în prezența luminii.  M-am gândit apoi la oameni și la umbrele lor, la numeroasele situații câmd bunele intenții mi-au fost primite cu reproșuri, ori replici tăioase. Atunci am preferat să-mi închid inima, ignorând că de fapt adăugam un plus umbrei care nu onora pe nimeni.

Lumina are și această menire, de a arăta conturul umbrei dar asta nu o face să înceteze a se manifesta, așa că, chiar dacă la lumina din inima mea vor apărea umbrele din jur, nu o voi mai stinge doar ca eu sau alții să nu se simtă stingheriți.  Voi lăsa lămpașul să se deschidă cât mai mult, până când lumina sa își va fi atins menirea...până când, de ce nu, vom lăsa firesc să ni se aprindă  sufletul tuturor, chiar dacă asta ar însemna să fie la vedere cu umbrele sale cu tot.


Cum ar fi să devenim vizibili în ceea ce ținem atât de  ascuns?



joi, 13 februarie 2020

Taine-11- Suflul

Iubirea dintre noi,
respirație este ...
val înspumat...
puls  al unui uriaș
a cărui inimă este
Pământul însuși...
poate chiar universul.

***

Iubirea dintre noi
cu flux și reflux
ocean adânc ne este
țărm îți sunt
deschidere de orizont
îmi pari.

***

Iubirea dintre noi
maree periodică
trăiește  fără noi
cei care absentăm câteodat”
când pleci tu,
când plec eu...

***

 Iubirea dintre noi a învățat
să aibă drumul ei,
viața ei
printre viețile noastre.





Gândul de week-end-332

Viul este un balans  între secundă și infinit. 

sâmbătă, 8 februarie 2020

O altfel de privire-220- Scena...




Se spune că un actor este foarte bun când se transpune într-un rol fără a se identifica total cu el. Există întotdeauna o poveste ce trăiește în fața privitorului și există niște personaje care își fac, așa cum știu și pot, partea din acea poveste. 


Uneori, ceea ce se întâmplă pe scenă rămâne doar acolo, alteori, trece mai departe, spre public și acesta începe să trăiască și el, să simtă și el povestea și mai există acei actori care își propun în mod asumat și realizează catharsisul de care beneficiază toți cei prezenți acolo.


***
 În seminarul acela ne-a propus un exercițiu...să trecem în revistă rolurile noastre din această viață. Am privit lista pe care o scrisesem. M-am revăzut în fiecare rol, pe unele mi le-am recunoscut ca fiind expert, în altele m-am văzut debutantă. Fiecare rol tinde să devină perfect prin repetare, prin sentimentul de a fi în largul tău, spontan și creativ când ești în el. M-am văzut adeseori prea atentă la a nu încurca ba chiar la a ușura stângăciile colegilor de rol în anumite piese, mi-am văzut natura prevenitoare, dar și perfecționistă, mi-am văzut asumarea chiar a erorilor de replică a unor parteneri de dialog și dorința de a realiza împreună catharsisul, de a reuși purificarea tuturor, de a oferi această trăire artistică publicului. 

***

Ne-a cerut apoi să ne închipuim care este rolul în care ne simțim cel mai bine, în care ne regăsim, care ne reprezintă  dar și acela în care stăm cel mai mult timp din viața noastră. 


Le-am identificat, mi-au ieșit suprapuse pe alocuri dar, destul de separate.  La sfârșit ne-a spus să ne gândim cine am fi noi dacă toate aceste roluri ar dispărea, mai ales, dacă nu ar mai fi rolul care ne reprezintă, în care ne simțim deplini. Am stat o clipă și m-am văzut fără nici unul din rolurile vieții mele și brusc m-a cuprins un râs imens, de nestăpânit și un sentiment de uriașă plenitudine, libertate și veșnicie. Atunci, în acea clipă, am înțeles că am venit în această lume ca să învăț să fac toate rolurile pe care mi le-am dorit, ca pe o artă, cu catharsis, dar, și că fără ele, sunt vastă și inepuizabilă. 

***
Prin urmare, din ochiul ce privește această piesă în care joc acum, vă mulțumesc pentru replicile pe care le schimbăm, pentru micile feste  când cineva îmi dă altă replică doar ca să mă pună în încurcătură, sau când schimbă scena cu totul. Am de gând să joc așa cum știu rolul meu, cu încredere și încurajare pentru celălalt, cu dorință de purificare și creștere. Am de gând să cresc în fiecare replică și să utilizez decorurile, lumina, sunetul, dansul și radianța ființei pentru a face ca fiecare piesă în care mă aflu pe această scenă să fie un prilej de transformare benefică. 

Știu că există personaje diferite, știu că unele sunt simpatice, altele dimpotrivă, știu că unii sunt încurajați de public, alții huiduiți, dar, cel mai mult știu că toate sunt roluri și diferența o reprezintă asumarea noastră, cât de bine vrem să le jucăm. 


„Lumea-ntreagă e o scenă și toți oamenii-s actori.” -William Shakespeare-