O altfel de privire-401-Ispita cea nouă

 Fiecare etapă, fiecare perioadă, fiecare om are de-a face cu ispitele care îi corespund. „Șarpele” este de fiecare dată altul dar în esență rămâne același prin faptul că cel ispitit se luptă să nu îi cedeze și doar răspunsușl său numește ispita viitoare. Am ajuns la înțelegerea că atât timp cât trăim, ispita se automodelează după forma pe care o are viața noastră în momentul respectiv. Există ispite pentru carne și pentru suflet, pentru rațiune și pentru spirit.

Una dintre ispitele subtile este aceea care apare în viața aceluia care a depășit un anume nivel spiritual și se uită la ceilalți ca fiind undeva înapoi pe calea pe care a parcurs-o el însuși. Există o tendință a fiecăruia de a se uita la oameni prin fanta specializării sale, sau prin aceea a domeniului în care se simte cel mai confortabil; ne este greu să ne vedem unitari și mai ales egali, ca ființe ale aceleiași creații. Apoi există valori la care ne raportăm; pe unele le integrăm fără ca măcar să le analizăm, ele devin un fel de grefe ale ființei noastre în mod intrinsec. Pentru mine loialitatea este una din aceste valori pe care am descoperit-o ca fiind precum un organ vital a ceea ce sunt. Prin urmare, în orice tip de relație m-am aflat, loialitatea mea totală se manifesta fără vreun dubiu, iar ispita, înțeleg acum, a fost să aștept același gen de loialitate.

***

Există însă și o vreme în care te simți ca plutind pe un imens ocean ce devine viața insăși și observi lucid cum te îndepărtezi de unele insule care erau unele grupuri de oameni și că, deși poate încă nu apare nimic la orizont, știi că există și alte insule către care te vei apropia mai devreme sau mai târziu și că pe una din ele vei rămâne pentru restul vieții tale, deși Ispita de atunci este să renunți la tot. 

Gândul de week-end -512

 Și apoi sunt făcătorii de pace!

O altfel de privire-400- Între da și nu

 Am văzut de curând un film în care era replica următoare: „Ești fumător sau nu ești fumător, nu există varianta de mijloc”, adresată unui personaj care era în perioada în care se străduia să renunțe la țigări, dar ținea un creion în gură pe post de țigară. Mi-a plăcut această observație căci mi-a reactivat ceva ce am observat și la mine de-a lungul timpului. În relații mai ales apare această certitudine referitor la ce și cine ești: în preajma unor oameni știi că ești sau nu într-un fel anume. Astfel, rând pe rând am „știut” limpede că sunt acea femeie care în această viață are nevoie să fie părinte și să nască, apoi că sunt o bună soție, și un bun companion în cuplu, că știu să „văd” în celălalt ceea ce nici măcar el nu vede, că pot încuraja mai mult decât e dispus să accepte celălalt și că ceea ce sunt nu poate folosi oamenii ci doar îi poate recunoaște, valoriza, iubi. 

Doar că pentru a avea aceste certitudini am trecut prin valea lui „dar dacă” și prin abisul lui „oare”, prin multele meandre ale lui „hm, cum ar fi” și mai ales prin mistuitorul „ok, și eu pot ca celălalt, chiar dacă nu simt să fac asta”. 

Prin urmare am fost alături de oameni care nu iubeau oamenii, de oameni care nu se cunoșteau pe ei înșiși, de oameni care căutau portițe de profit, de oameni care se simțeau nesiguri, ori aveau nevoie de sprijin fără să-și recunoască lor înșiși asta. Am stat mult timp lângă oameni care țineu morțiș să arate o imagine falsă ce îmi părea ridicolă, dar care pentru ei era atât de normală încât, cu vremea și trecând prin somatizări personale, a ajuns să îmi strecoare întrebarea: „oare e ceva în neregulă cu mine? Oare asta e de fapt realitatea?", răspuns pe care l-am aflat cu certitudine după ce m-am desprins de acolo. 

Viața este cumva pentru toți ca fluxul unui fluid în curgere dinspre naștere spre moarte în această lume, și totul e să știm exact care ne e destinația. Până o aflăm însă, fluidul ăsta ne duce unde vrea el, trăim ceea ce vrea el, și vedem ce porturi vrea el. Când știm însă care ne e destinația, e posibil să fie nevoie să mergem și împotriva curentului, să trăim și unele vitregii, dar care, cunoscute și asumate, duc apoi la un nivel superior de înțelegere și trăire.

În această etapă a acestei vieți, EU, cea care sunt acum, sunt imens recunoscătoare pentru orice DA și orice NU trăite deplin. 

O altfel de privire-399- Adeseori mergem către...

 Mă gândeam că adeseori alegerile pe care le facem în privința oamenilor de lângă noi vin în primul rând dintr-o nevoie de a fi văzuți și cum în marea majoritate a timpului, a vârstelor ori a experiențelor nu privim suficient către noi, decidem să ne alăturăm acelor oameni care par să ne vadă. Mai întâi îi alegem pe aceia care seamănă cu ceva ce am mai trăit, indiferent dacă ne-a fost bine sau nu, este doar criteriul familiarității care ne dă sentimentul plăcut al unei stabilități, chiar și aparente. Vine apoi criteriul provocării, al căutării oamenilor care sunt total diferiți de ceea ce știam sau trăisem, crezând că  e nevoie să cizelăm tipul alegerilor trecute. Constatăm însă cu stupoare, că și în cazul acela, rezultatul este mai mult sau mai puțin  identic cu cel de dinainte. 

Adeseori mergem către oameni cu dorința ascunsă, nemărturisită nici măcar nouă înșine, de a fi văzuți, apreciați... iubiți. Căutăm în oameni ceea ce viața ne arată să căutăm mai întâi la noi. La un moment dat ne oprim și stăm în tăcere... o secundă, două, o zi, trei, poate o lună, poate un an... treptat vine înțelesul că tăcerea aceea nu este o pedeapsă ci dimpotrivă, este cel mai de preț cadou pe care ni l-am putea face. Apoi, când deschidem în sfârșit acest cadou, ne descoperim pe noi înșine. 

Adeseori m-am gândit la spusele lui Iisus: „descoperiți Adevărul și acesta vă va elibera!”. Inițial am crezut că este vorba despre vreun secret universal, căutam în tainele lumii și în nemurirea sufletului, căutam în orice miez ascuns vreun înțeles, dar de ceva vreme, de când am deschis cadoul oferit mie de perioada din urmă, am descoperit Adevărul meu. Poate, cum afirmam recent, poate că e nevoie de un timp să ajungem la înțelesuri, poate că ele vin într-o clipă de Grație, poate... Cert este că, se simte o adevărată eliberare când ajungi la aceste înțelesuri despre tine, când te descoperi cu adevărat. Atunci apare și răspunsul clar despre ce ești, atunci  îmbrățișezi totul care te definește.

Știi apoi și accepți alături de tine doar acele situații, însoțiri, relații, care sunt cele mai potrivite celui care te-ai descoperit recent. Nu mai cauți familiaritatea veche, nici provocarea diferitului, ci stai doar în și lângă miezul cald în care te-ai definit pe tine însuți. Și pentru că de acum îl cunoști, tot ceea ce îi e potrivnic se disipă mult mai repede, aproape că dispare în chiar clipa în care apare disonanța. 

Adeseori mergem către noi în direcții opuse...

O altfel de privire-398- Astăzi, doar...

 Sunt anotimpuri și anotimpuri...unele se perindă prin fața ochilor noștri, altele trec prin fibrele noastre. La fel ca în natură, există în fiecare dintre noi un ceas biologic care anunță următorul anotimp, și aici nu mă refer la perioadele importante ale vieții asociate celor patru anotimpuri. Mă gândesc mai ales la acele „chemări” ori momente când simți, vorba lui Gibran, că ceva „îți face semn”. Astfel trăim anotimpuri felurite de-a lungul unui singur an sau de-a lungul unei întregi vieți, ori chiar de-a lungul unei singure clipe. 

Din toate anotimpurile posibile care trăiesc periodic în noi, îmi face iar semn anotimpul iubirii. De obicei îl presimt într-un mod de o  subtilitate anume; e ca și cum deodată ceva îmi atrage atenția. După acest moment urmează  introspecția în care „privesc” în zarea din față și înspre ce a fost și îmi definesc ce reprezintă el pentru mine în etapa în care sunt. 

Acest anotimp al iubirii a trecut până acum destul de furtunos prin ființa-mi și se identifica mai ales cu un plus emoțional ce ducea la  un „niciodată așa” până acum. Astăzi  e un altfel de semn, e ceva mai cuprinzător și mai așezat în ființă. Astăzi doar contemplu sentimentul care se înfiltrează prin cele mai neștiute colțuri. Uneori iubirea ne face semn brusc, paroxistic, alteori însă, e mai mult decât însăși ființa noastră, ne ia în intimitatea ei, ne lichefiază și ne reface în structuri noi.

Astăzi, anotimpul iubirii mă lasă să-i curg prin vene, să îl străbat prin celule, astăzi îmi arămește verdele din primăvară și îmi umple de sevă dulce boabele ce se pârguiesc... astăzi, doar respir în Iubire. 

Gândul de week-end-511

 Pe măsură ce trec anii, tot mai vie îmi pare întrebarea: cum să îți trăiești viața astfel încât să eviți să lași durere  în orice suflet, inclusiv în al tău.  

O altfel de privire-397- Sclipirea

 Se întâmplă câteodată să zărești în treacăt o lucire și să revii cu privirea asupra ei până când deslușești ce este acolo: poate fi reflexia unuei suprafețe lucioase, poate fi o oglindă, o sursă de lumină, orice. 

Tot astfel se poate întâmpla ca într-un moment anume, neprevăzut logic, să întrezărești parcursul întregii tale vieți și asta să îți aducă un înțeles neașteptat. Se poate de exemplu, după multe episoade de trăire a tristeții, dezamăgirii, depresiei chiar, să apară de nicăieri întrebarea:  „oare prin ce mi-ar fi de folos o asemenea viață?” Și stai acolo, în acel loc în care ai văzut sclipirea acelei perspective până când începe să ți se arate mai mult. Înțelegi că doar o viață începută într-o familie care nu te înțelege și  nu îți poate susține alegerile, o viață în care cei dragi dispar pe rând succesiv, în care te trezești deodată neaparținând niciunui grup, în care simți  singurătatea nudă până la os și în care alegi apoi să nu te mai potrivești cu orice preț, este exact genul de viață care îți poate oferi autenciticatea, garanția libertății personale în gândire, decizii, simțire. 

Este mai ales genul de viață care îți înlesnește străpungerea vălului dintre fizic, dintre materie  și acel „dincolo de” bănuit adeseori,  presimțit, atât de „nepipăit” în esență. Este contextul potrivit trăirii simultane a celor două lumi și al dobândirii acelor însușiri nobile ale spiritului și sufletului  pe care ți le dorești. 

Într-un moment în care zărești de nicăieri o sclipire, poți descoperi în mod fericit filonul de nestemate. 

Gândul de week-end-510

 Îmi e foarte, foarte dor de oamenii  cu care merg în același ritm; mă obosesc foarte, foarte  oamenii cu care sunt doar  în același spațiu. 

O altfel de privire-396-Moment

 Voiam să fac acea plimbare și am luat-o, ca de obicei, spre parcul cel mare. Am făcut o spirală, un tur și mă pregăteam deja de turul cel mare la distanță maximă de intrare, când a început să picure. Am privit cerul, am estimat frecvența picăturilor și am decis că voi termina conturul de aproximativ 3500 pași; dupa cîteva sute de pași însă, ploaia era deja constantă, măruntă și se insinua prin șuvițele de păr. Am decis să continui și pe măsură ce înaintam simțeam cum stropii cucereau tot mai mult hainele, pielea și părul meu, până când am simțit cum picături grele  începeau să se prelingă pe față, pe gene. Am privit în jur și am observat că parcul devenise pustiu, oamenii care se plimbau până atunci dispăruseră brusc pe diferite  direcții, eram deja la distanță bună de a termina turul acela și apoi mai aveam o bună bucată din parc până la ieșire; oricum nu aveam umbrelă, nici nu eram cu mașina, în jur nu era niciun adăpost, așa că am continuat drumul atentă la ploaia care cădea cumva cu o anume grijă să nu devină abundentă, să nu mă ude prea tare. Am privit iar cerul și norii păreau destul de compacți și se întindeau pe o suprafață care depășea cu mult în toate direcțiile suprafața parcului. Am mers prin și printre acei stropi, am simțit ușoarele dâre pe care le lăsau pe piele, am ezitat la o bifurcație, am ales o variantă și după câțiva pași i-am văzut: ploua mărunt și pe un panou care prezenta orarul serei stăteau doi guguștiuci la distanță de vreo 10 cm unul de altul, cu capul cufundat în puful gâtului, neclintiți, alături în ploaie. M-am oprit brusc să-i privesc. Era ca și cum totul încremenise deodată, orice clipă încetase să curgă iar eu priveam cu sete acea scenă miraculoasă; trebuie să se fi schimbat ceva în aer căci în timp ce stăteam acolo guguștiucii au ridicat capul și mă priveau la rândul lor atenți, iar  undeva în spatele lor norii se destrămau ușor și bucăți de soare luceau mieriu în spațiul creat, iar stropii cădeau tot mai rar și mai pierit. 

Am stat acolo câteva clipe care mi-au părut o veșnicie în care mi-am umplut sufletul cu liniștea, energia,  chimia acelei alăturări  în ploaie. M-am gândit brusc la cuplu, la ce înseamnă să fii alături, la a tăcea mai ales lângă celălalt, căci atunci când sufletele se știu și se aleg, cuvintele, sunt în plus. 

Voiam să fac acea plimbare și am luat-o, ca de obicei, spre parcul cel mare...

Gândul de week-end-509

 În mod ciudat, unii oameni simt iubirea pentru tine la ceva timp după ce nu mai ești în viața lor, în urma comparației cu cei care sunt în viața lor. 

O altfel de privire-395-Comunicarea

 Mă plimbam deunăzi și, ca în multe alte rânduri, îmi pusesem o carte audio în căști și ascultam ( este modul cel mai plăcut de a mă plimba când sunt în oraș).

Mă plimbam deci și admiram linia drumului când, deodată aud în căști ceva ce îmi atrage într-un mod particular atenția : „Pune mâna pe mătură și fă curat în casa cuiva. Vei vorbi mai mult decât prin cuvinte.” (Maica Teresa)

Am reascultat pasajul, era ceva acolo ce mă „prinsese” bine și nu mă slăbea deloc. M-am gândit la ceea ce se spune despre relațiile dintre oameni și anume că în orice situație comunicarea este esențială. Apoi brusc, mi-au venit în minte scene cu oamenii vorbind mereu, mult, uneori prea mult. 

Cred că și aici este un adevăr neînțeles deplin: „comunicarea„ venită din latină prin francezul „communication” în limba română, poate că are mai multe înțelesuri care ne-au scăpat și de la care ne-am îndepărtat: poate că este vorba despre „commune action” sau despre „comme unique action” ori „co-union-cation„ ori chiar „l'Ame unique en action” după cum sugerează modul spiritual alchimic de a înțelege limbajul verbal. Poate că într-adevăr, comunicarea este modul de „se munir ensembles d' armes” (adică -mots=cuvinte). Cuvintele au într-adevăr această dublă direcție: pot ucide, pot fi tăioase, înveninate, mortale sau, dimpotrivă, pot alina, hrăni, vindeca. Îmi amintesc o vreme în care, înțelegând profund acest lucru, am amânat să mai scriu până când cuvintele mele nu deveneau leacuri. Înțelesesem atât de visceral ce poate face un cuvânt, cum poate el răni în invizibil, chiar și pe noi înșine în gândurile noastre, încât ziceam că dacă Dumnezeu ar vrea să ne dea o pedeapsă, ne-ar face să „vedem” deodată adevărul din vorbele noastre.

Revenind la „comunicarea” - cheia în orice relație, oamenii au înțeles că e bine să vorbească și prin urmare se vorbește mult, dar totuși prea puțin, căci se vorbește „paralel” Îmi amintesc momentul în care am decis să mă despart de tatăl fetelor mele; în dimineața aceea „vedeam” cum fiecare vorbea pe linii de frecvență diferite: cuvintele noastre nu se întâlneau nicăieri, erau la distanțe paralele infinite. 

Atunci am putut vedea cu altfel de ochi că sufletul nostru nu era comun, nu aveam aceleași intenții, dorințe, fiecare „lucra” separat de celălalt și mai mult, casa fiecăruia rămânea mereu nemăturată. 

***

Poate că esențial în „comunicare” este mai ales acțiunea comună, poate că vorbele ne arată spre ce se îndreaptă fiecare și unde își dorește să ajungă, dar dacă după ce dispar vorbele, cei doi rămân la fel, pe drumuri diferite, dacă nu ajung la a lucra în comun, aceea nu este comunicare, ci risipă goală de vorbe. 

O altfel de privire-394- N-ai putea...

 Undeva într-o carte veche este scris aproximativ astfel: „Nu ai putea aprecia frumusețea dacă nu ai vedea urâțenia” și continuă punând alături opoziții diferite. 

La un nivel subtil cred că tocmai acesta este principiul după care funcționăm în majoritatea timpului: ceva din noi a „văzut” într-un mod care i-a adus suferință o anume situație și de atunci își dorește să trăiască opusul acelei dureri. Numai că nu întotdeauna cunoaște sau înțelege  cauza reală ci rămâne înțepenit în  momentul declanșării durerii sale, luând un înțeles din el.  

E important să îți cunoști bine felul de a fi, să îți înțelegi reacțiile, trăirile, durerile. 

Există  situații care arată perfect: îmi amintesc că în perioada copilăriei mele, poate din lipsurile acelei perioade, apăruseră fructe din plastic pe care oamenii le așezau frumos pe niște coșulețe din răchită în sufragerii. Poate că scopul lor era să înveselească spațiul, să poarte imaginea unor momente de belșug antic, ori cine mai știe motivul. Cert este că și în casa noastră existau aceste fructe adunate într-un coșuleț subțire și care stăteau pe servanta din sufragerie. Îmi amintesc că dincolo de culoarea mereu aceeași transmiteau constant o imagine moartă, însoțită de un miros invariabil de plastic ce apărea mai pronunțat când le ștergeam praful în fiecare sâmbătă. 

***

Poate că tot așa, unii oameni, din cine știe ce motive uitate, își aranjează o viață frumoasă, care are mereu o imagine idealizață, dar care în lipsa vieții însăși miroase a plastic profund și se acoperă constant de praful înțepenirii. 

Până la urmă, n-ai putea aprecia frumusețea efemerului dacă nu ai fi cunoscut neclintirea artificialului. 

O altfel de privire-393-Via

 Am vrut de mai multe ori să scriu despre această experiență și tot de atâtea ori am amânat... pentru că îmi pare că este atât de bogat totul încât nu cred că îl pot cuprinde în cuvinte. 

***

Am visat la acest drum încă de când era doar o sămânță; l-am însoțit cu gândul în nașterea și creșterea sa, l-am visat și sperat până când anul acesta a fost posibil. Am fost atât de uimită încât în primele zile nu credeam că este real. Am trecut în cele șapte zile prin înțelegeri, cutremurări de frumusețe, smerenie bruscă în fața imprevizibilului brutal, adânc miracol, întâlniri neașteptate cu părți din mine uitate ori rătăcite. 

Cred că înainte de a începe  orice lucrare, este important să o însoțești și de o intenție: prin urmare, am plecat la acest drum numit „Drumul care unește” cu intenția să îmi regăsesc părțile împrăștiate din mine prin toate locurile, sufletele, situațiile, întâmplările. Aceasta mi-a fost intenția și drumul mi-a adus mai mult decât am sperat. E doar o primă parte ce mi s-a dezvăluit din Via și care e posibil să rămână doar ea a anului acesta (dorința a fost să revin și pentru următoarea etapă, dar ... vom mai vedea ce aduc lunile următoare). 

Pe Via poate merge oricine, până la urmă fiecare odată ajuns acolo află dacă este pentru el sau nu acel drum. Pentru mine este viața însăși, este bucurie, aer curat, puritate, dar mai ales o liniște imensă care m-a spălat pe dinăuntru. În mod paradoxal, în această primă etapă am trecut prin zone sălbatice sau locuite care aveau exact aceeași liniște. Localitățile sunt foarte curate, aranjate „la dungă”, grădinile lucrate, roade bogate peste tot dar nimeni nu se vede lucrând prin ele, nu există niciun zgomot de drujbe, boxe, tractoare, utilaje; nici măcar animalele parcă nu vor să strice liniștea absolută prin vreun strigăt rătăcit. Poate că Via este imaginea fiecărui călător, poate că ea arată fiecăruia altceva; mie mi-a rămas a renaștere de bucurie, a zâmbet, a aripi deschise iar prin suflet, mai ales a vindecare magică de lanțuri, frici, trufii. 

***

Acolo am recunoscut firea omului după cum saluta sau răspundea la salutul nostru; am văzut destule femei singure care aveau o afacere în turism și care se descurcau uimitor, arătau mult mai tinere și aveau un anume umor hâtru. Am văzut bărbați uimiți de faptul că două femei au plecat singure la drum, privindu-ne admirativ și salutându-ne cu bunăvoință și curtoazie. Într-o seară, după mult mai mulți km decât era prevăzut, mergeam pe lângă șosea spre cazare și dintr-o curte a ieșit un bărbat ca să privească strada. l-am salutat și ne-a răspuns voios: „seara bună, Via!” 

Atât! Atunci m-am simțit una cu drumul și din ziua următoare durerile de spate, de umeri, de orice altă natură au dispărut și m-am lăsat dusă de fiecare porțiune a traseului ce avea să urmeze. 

Gândul de week-end-508

 Un moment crucial într-o relație este atunci când se manifestă reciprocitatea: dacă te porți cu celălalt cum se poartă el cu tine și se supără,  acela e un adevăr.

O altfel de privire-392- Pierderile

 M-am întors de curând dintr-o călătorie de șapte zile în care am parcurs in jur de 140 km pe jos, cu rucsacul în spate. Toate aceste zile, tot acest drum încă își mai lasă câte un înțeles pentru mine. Una din situațiile dificile pentru sufletul meu este legat de pierderea cuiva la care țin, pe care îl îndrăgesc. De-a lungul vremii am asistat neputincioasă la plecările neanunțate, rând pe rând ale membrilor familiei mele: e un fel de șablon în care mă văd trăind: o zi senină, calmă și apoi, brusc, de nicăieri apare o veste care aduce cu ea dispariția fizică a unui om pe care îl iubesc. Oamenii dragi din familia mea au plecat pe rând în felul acesta, astfel încât mi-au rămas două înțelesuri: să mă gândesc mereu când simt bucurie senină că poate undeva pândește o veste teribilă, și apoi că atunci când iubesc pe cineva, mai mereu dispare brusc din viața mea. 

Ei bine, acest drum, pornit cu o intenție personală clară, mi-a adus un altfel de tipar și anume, că după unele pierderi există și regăsirea și că nu toate se termină cu acel pustiu ce îmi devenise familiar. 

Există în viață ca și pe drum momente când apare o cotitură și care îți aduce în față o perspectivă atât de uimitoare, de frumoasă, de limpede încât nu poți decât să îți lași inima să se topească în căldura acelei clipe.