O altfel de privire-243- Tristețea...

 Mă însoțește destul de des în viața aceasta... Câteodată o privesc lucid în ochi, alteori mă cufund în adâncurile ei... de fiecare dată revin cu un înțeles, cu un sens. Pot spune că tristeții îi datorez revenirile de după lovituri sau înfrângeri căci ea este cea care mă readuce în solitudinea în care nu se mai aud bruiajele. Atunci stau și aștept să mă regăsesc în limpezime... tristețea este cea care, de fiecare dată când mi se tulbură apele interioare de la prea multe acțiuni și trăiri, mă face să îmi recapăt echilibrul. Ea mă adună și mă înconjoară cu un înveliș cald de inerție până când se face limpede cristal. Atunci mă pune să privesc acea oglindă și îmi zice: „Hai! Acum că ai văzut și trăit și asta, continuă! Pornește iar!” Și cu noul înțeles, pornesc iar, cu un alt avânt. Cel mai des tristețea îmi vine alături în miezul unei situații ce conține  trădarea, înșelăciunea, lipsa onoarei, manipularea... a mea sau a celor dragi... și tare  greu e când văd și simt cum cei dragi sunt înșelați, manipulați. forțați.  Atunci simt tristețea  că am trăit atât și nu am reușit să ajung să cresc astfel încât aceste lucruri să nu se mai întâmple... să le pot atenua sau împiedica. 

***

Și atunci, sub mantia ei caut și mai în adânc după sensul ce-mi dă târcoale, după Acel leac... și tac. Sunt momente în viață când știu că orice aș spune, ori nu va fi auzit, ori nu va fi înțeles... și atunci tac și las tristețea să mă ghideze iar prin hățișuri. 

Gândul de week-end -364

 De obicei ne asociem și continuăm drumul  cu cei care sunt în același stadiu de somn al lumii interioare  ca și noi.

O altfel de privire-242- Libertatea...

 De fiecare dată, la școală fiind, când aveam de dat un test și profesorul alegea să ne ceară să scriem despre ce vrem, pentru majoritatea dintre noi acesta era cel mai dificil test. Mă revăd stând în fața foii albe, neștiind ce să aleg...

Libertatea este una dintre temele cele mai dificile pentru om și de aceea, deși declară că și-o dorește și chiar că o prețuiește, adeseori se oprește la libertinaj confundând-o cu acesta. 

De fapt este o mare diferență între cele două  iar Libertatea, la fel ca și Iubirea, odată ce ești în miezul ei, nu te mai lasă să faci orice.  Pentru că atunci înțelegi ce înseamnă conexiunea și consecința, în acel miez fiind știi că singura libertate pe care ți-o permiți este aceea de a continua să îți dorești să evoluezi, să devii mai bun, mai conștient. 

Înțelegi că totul pe lumea asta este ca și cum ai de învățat un manual de instrucțiuni pentru o mașinărie, care rând pe rând este corpul sau corpurile pe care le ai, societatea în care trăiești, Pământul pe care ai apărut, Universul în care se află toate și Sinele.

Abia apoi, după ce afli despre toate acestea, după ce înțelegi și cunoști aceste instrucțiuni, afli despre libertatea de a le putea folosi, apoi despre aceea de a le putea încălca în mod asumat  și în final ajungi la libertatea de a alege unicitatea creației tale. 

Poveștile sufletului-46- Pentru că...

 Pentru că exiști acolo unde trupul meu nu poate ajunge,

pentru că ai dorit atât de mult să fim împreună

încât ai făurit toate situațiile unei vieți întregi,

și ai forța de a schimba jocul  aceleiași vieți,

pentru că iubirea pe care o simți de atâtea veacuri

luminează mereu puternic pe cerul acestui pământ,

și în sufletul meu tot mai cald și mai auriu,

pentru că totul există în lumea de aici și de acolo, 

am să îmi  înmoi vorbele în raze și în partituri diafane,

în unduiri de trăiri calde și în dansuri eliberatoare,

iar acesta va fi darul promis, darul Iubirii-sămânță

pentru această planetă. 

 

Gândul de week-end-363

Într-o zi, am să-mi las lumina să strălucească fără să mă mai tem. 

Poveștile sufletului-45- „Dar să ne întoarcem la Bach...”

 Există o anume corespondență pe lumea asta între ritmul vieții și muzică, între frecvența și pulsația viului și octave. Fiecare om cunoaște fluctuații de trăire și de conștientizare pe tot parcursul vieții sale și asta face ca de undeva, privit  dintr-un ochi divin, totul să fie precum o arie pământeană a trăirilor. 

Fiecare om are octava lui superioară la care poate ajunge în viață fiind și spre care se îndreaptă cât trăiește. Este precum acel ceva ce rămâne ca un dor, acel ceva ce îl face să simtă discrepanțele sau dizarmoniile, acel ceva înalt este Bach-ul fiecăruia dintre noi și din când în când, cineva sau vocea din inimă se aude îndemnându-ne grav și melodios în același timp, imperativ câteodată : „ Dar să ne întoarcem la Bach!” 

Ceea ce avem de făcut este să ne așezăm frumos și solid pe Calea noastră și să ne continuăm exercițiile pe claviatura vieții: clape albe, clape negre sunt împreună alături și degetele noastre mângâindu-le creează simfonii, arii, menuete. Lecțiile de pian încep prin a face „fluturași pe clape” și atunci înveți că orice atingere creează o vibrație anume, o încărcătură și o trăire anume. Există în orice pe această lume octave superioare și octave inferioare, există vibrații înalte și mai puțin înalte, există gesturi purtătoare de o anume încărcătură ce vindecă precum există și gesturi purtătoare de răni. Există muzicieni virtuoși, dar și amatori, eistă genii și falsificatori de genii, există tot ce îți poți închipui și asta dă șansa unei alegeri autentice. Tocmai în această bogăție și varietate ai șansa de a reveni la Bach, de a trăi, a respira și a transmite din acea octavă superioară. 

Gândul de week-end-362

 Oricât de mult te poate înșela un om prin ceea ce spune sau face, niciodată nu va reuși să falsifice ceea ce simți când îl auzi, îl vezi sau citești ce scrie.  Aceasta este calea cunoașterii. 

Gândul de week-end-361

 Credința este precum steaua de la Bethleem.

Poveștile sufletului-44- May it be...

 „ Veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va elibera!” - Iisus

Există un adevăr al omului și adevărul unui grup, al unei nații, ori al omenirii; fiecare dintre ele stă ascuns o vreme din pricini felurite până când, la o bătaie tăcută a unui secundar ceresc se arată în toată lumina sa. Acel moment este momentul  eliberator. 

Chiar și până atunci, pe drumul vieții, sunt unele răspântii în care el ți  se arată câte puțin, suficient cât să continui, să regăsești entuziasmul și forța necesară.  Ele iau forma acelor îndemnuri interioare puternice,  a acelor chemări și simțiri care sunt precum niște mâini invizibile ale destinului ce te așază constant pe drumul tău. 

Suntem vulnerabili atâta timp cât nu știm și ne temem; de aceea, credința că există o Inteligență Divină care are grijă de creația Sa, care are grijă ca  „niciun fulg de zăpadă să nu cadă vreodată în locul greșit” după cum spune un proverb japonez, această credință deci,  ne dă încrederea de care avem nevoie ca să ne întărim și să continuăm să avansăm.  

Privind atent la ce trăim, observăm că există două manifestări principale: există acea tendință de a destabiliza, a slăbi, a demoraliza, a căuta pricini, vini, a stârni invidii, gelozii și teamă în interiorul grupurilor, oamenilor, națiilor.... Și există apoi acea manifestare a împuternicirii, a susținerii fiecăruia la nivelul său, a încurajării și răsplătirii efortului, a recunoașterii meritelor,  și dorinței de progres, de creștere. 

Există pe lumea asta Adevărul și Teama ... libertatea și închisoarea.... fiecare își are vremea sa  și pentru fiecare există o limită. 

Aevărul eliberează și oricât ar dura până când se manifestă, atunci când este menit, nimic și nimeni, nu îl poate împiedica să fie cunoscut, aflat, întrupat. 

Pentru fiecare suflet, pentru fiecare familie, grup, nație, civilizație, există un moment anume al ADEVĂRULUI și apoi al Eliberării. 

Gândul de week- end-360

 Evoluția noastră înseamnă să îi permitem Inteligenței Divine să se manifeste. 

Gândul de week-end-359

 Mulțumesc!

Gândul de week-end -358

 Dacă este să păstrezi un singur lucru important ca să te ghidezi în viață, acela este : să știi ce vrei cu adevărat!

Poveștile sufletului-43- Menirea

     Cred că nimeni nu știe cu adevărat care este limita dintre ceea ce este destinat să se întâmple și ceea ce este posibil dar nu neapărat. Din tot ce am trăit până acum, știu că există un anume determinism care nu poate fi schimbat, orice ai face... sunt acele situații, ca niște porți, prin care trebuie să treci într-o viață. Există însă și ceva ce poți schimba și anume, prin tot ceea ce faci, gândești, simți, poți schimba efectul acelor întâmplări, atât asupra ta cât și asupra celorlalți. Și mai cred că de fapt aici este esența vieții: ce efect vrei să aibă viața ta? e posibil să nu te gândești de la început la acest aspect și să crezi că simplul fapt că trăiești este deja suficient și că tot ceea ce faci rămâne invizibil în ochii oricărei instanțe. Dar cu cât înaintezi prin vârste, începi să înțelegi că până atunci ai privit și ai văzut doar o mică parte a unui ansamblu mult mai vast. Atunci e posibil să te cuprindă neputința, ori inutilitatea, ori sentimentul că totul e degeaba și să cunoști ispita renunțării. Însă, tocmai acela este momentul cel mai important, momentul în care ți se permite cu adevărat să intervii. Atunci când totul ți se pare inutil, ori poate fără rost, ai puterea de a controla ceea ce trece prin tine și începi să primești cu adevărat accesul la înfăptuire și la creație. 

    Viața noastră este opera unui artist unic (care este fiecare dintre noi) realizată pe o pânză divină. Ceea ce face fiecare cu viața lui, ceea ce decide să aleagă, să acționeze, intenția cu care vorbește, plămada cu care dospește fiecare din faptele sale, sunt doar nuanțele tabloului în care își pictează viața. Fiecare om primește la întrupare o pânză și niște culori care sunt doar ale lui și asta poate da sentimentul de inegalitate de șanse. Însă tabloul final depinde numai de combinațiile de culori, tonuri și nuanțe pe care a decis singur să le folosească. 

    Dacă ar fi să ne imaginăm că acest glob terestru este o galerie de artă unde sunt expuse opt miliarde de tablouri, poate că am fi surprinși să constatăm că oamnii preferă atât de mult culorile reci, sau închise în a realiza unicul tablou care îi reprezintă cu adevărat, și care este viața lor.

***

    Există orice pe această lume, dar există doar ce permit să treacă prin mine  și asta mă face să fiu unic, să fiu ce și cine sunt. 

Gândul de week-end-357

 Totul lucrează prin oameni.

O altfel de privire-241-Fuji

 Relația mea cu Fuji a început demult... cândva înainte de adolescență l-am văzut într-o imagine și asta a trezit în mine  amintiri despre ceva ce nu trăisem încă. Dacă ar fi să mă întrebe cineva ce reprezintă Fuji pentru mine, ar fi greu să explic... cu timpul a devenit un simbol al vieții însăși, al statorniciei, al înțelepciunii și sacralității în același timp. În ceea ce privește ce am învățat de la Fuji, este uimitor cum un munte care se află la o atât de mare depărtare poate să transmită și să te învețe atâtea, nefăcând nimic în aparență. 

De la Fuji știu că întotdeauna, oricât de mult timp ar trece și oricât de mult te vei schimba, în interiorul tău trăiește și va trăi ceea ce ești cu adevărat: el este un vulcan care a erupt cu mult timp în urmă dar care nu este considerat stins pe vecie. Se poate spune că a învățat între timp cum să-și stăpânească temperamentul focos. Tot de la el am aflat ce înseamnă să fii împăcat cu ceea ce ești și cum asta se transmite și în jur sub forma acceptării.  Tot Fuji mi-a arătat cum e să iubești în mod constant indiferent de anotimp, de lumină, de înfățișare; oricare ar fi felul în care ni se arată,  acel ceva care îl  face să fie inconfundabil este predominant. La o primă privire poate că nu este nici cel mai înalt, nici cel mai sacru, nici cel mai spectaculos, ori cel mai atractiv, nu este cel mai populat, nici cel mai sofisticat și totuși are ceva ce nu există în altă parte... un anume farmec tăcut, o anume poveste învăluită în mister, o anume robustețe și unduire simplă a liniilor, o anume rotunjime și un anume raport al proporțiilor, o înțelepciune aparte, viața clocotitoare abia ghicită din străfundurile sale, maiestuozitatea unei nobleți din alte planuri ale existenței, eleganța parfumată a unei cunoașteri nedezvăluite pe deplin, statornicia dătătoare de încredere, delicatețea fragilă a unora din aparențele sale. 

Un mare învățat spunea că spiritul își poate lăsa anumite repere în trecerea sa printr-o viață pentru a-și putea aminti de sine când se naște iar. Cred că Fuji este un astfel de semn pentru multe spirite  iar el le răspunde la fiecare întrupare, indiferent de distanța la care se află. 

Undeva, într-o anume civilizație, Fuji este egal cu Măria-Ta, iar coroana sa regală, încă strălucește  cu putere  pentru popor.  

Și tot undeva, în altă civilizație, există un Fuji în esența  fiecăruia dintre noi.