Fiecare dintre noi știe că un dar este prilej de bucurie și comuniune. Sunt însă situații, atunci când vine vorba de cadouri, când ne simțim stânjeniți fie pentru că ni se par foarte diferite de ceea ce ne doream și reacționăm într-un mod chiar nepoliticos la primirea lor, fie pentru că nu știm să ne purtăm în asemenea situații. Tocmai pentru acest din urmă caz, de-a lungul vremii au existat oameni care au imaginat un set de purtări numite „bune maniere” special dedicate oferirii și primirii cadourilor.
***
Văzute prin altfel de lentile lentile, întâmplările, oamenii, trăirile, iubirea, viața însăși pot fi considerate niște cadouri pe care le primim zilnic de la cineva drag. Dacă ar fi să ne uităm la felul cum ne comportăm cu tot ceea ce trăim, oare s-ar putea spune că oamenii știu să primească așa cum se cuvine un cadou?
De când mă știu muzica îmi creează stări felurite și de multe ori mă duc spre ea când am nevoie de susținere mentală ori emoțională. De multe ori m-a uimit felul în care un sunet anume poate să creeze în ființa mea stări care să îmi facă și trupul să se miște altfel: ritmurile vesele, zglobii îmi cresc sufletul, îmi umplu inima și în mod automat corpul începe să se miște fie printr-un picior care bate ritmul, fie prin trupul întreg care se ondulează după volutele invizibile. Sunt apoi ritmurile molatice, mătăsoase care îmi aduc fiori pe piele și o anume greutate caldă în suflet, pleoapele mi se închid automat iar trupul se mișcă după niște sinusoide imaginare ce răsună încă prin veacuri neștiute .
***
Suntem atât de uimitori în alcătuirea noastră încât nu am putea vreodată să încetăm în a spune cu certitudine că știm precis ce ne compune: suntem și trup dar și eter, suntem idee dar și cuvânt, suntem emoție dar și lacrimă; și toate sunt în același timp în noi iar noi suntem măiastra împletitură a lor.
De aceea Iubirea pe care mi-o porți produce în mine furtuni sau senin căci toate firele împletiturii care sunt au nevoie să se hrănească din ea... de aceea, dacă îmi iubești trupul fără să îmi dezmierzi cilii care-mi cresc pe suflet, privirea mea se îndreaptă trist spre zările îndepărtate.... de aceea când îmi vorbești mult despre toate ale lumii fără să mă cuprinzi cald în căușul îmbrățișârii tale, inima mea simte fiori de gheață și tot de aceea, când nu-mi vorbești și nici nu mă mângâi, gura mea tace mut în lacrimile dinăuntru invizibile o vreme.
***
Sunt o împletitură de mlădițe vii și e nevoie de îndemânare de grădinar iscusit ca să pot înflori roditor pe lumea asta.
E- Al relațiilor, al discuțiilor, al interacțiunilor umane în general ...
U- Ce e cu ele?
E- Oamenii se rănesc, se luptă, se resping, se anulează, se ignoră, spun cuvinte goale sau înveninate și numesc asta comunicare, ori relație,
U- Da, e adevărat.
E- La ce bun, care e sensul să fii într-o relație dacă nu poți clădi, să comunici dacă nu poți arăta bunătate, să iubești dacă nu poți iubi mai departe?
U- Tocmai ăsta e sensul: să trăiești atât cât poți iubirea și toate celelalte până când, la un moment dat să rămână doar iubirea, bunătatea, creația, iertarea.
„Oamenii care îți greșesc este pentru ca să îți dai seama că nu ești pe drumul bun” a spus cu glas egal, zâmbind și privindu-ne pe rând.
***
Sunetele mi se înșirau unduioase pe auz, se repetau cu încăpățânare în gând, intrau în vocea dinăuntru...
Drumul bun, m-am întrebat? Ce e în neregulă cu drumul de până acum? ... Mi-am luat tot timpul necesar revederii parcursului propriu prin noua lentilă... dezamăgirile, trădările, respingerile, neasumările, amânările, neiubirea, trăite din partea celor din jur au avut mai întâi o manifestare asemănătoare în mine: eu m-am trădat făcând pe plac altuia, eu m-am respins acceptând ceva ce nu mă bucura, eu m-am grăbit să fac lucruri când aș fi vrut să mă odihnesc, eu am evitat să pun întrebări când era necesar ca o situație să fie limpezită... toate fuseseră în mine la fel ca și în ceea ce am trăit apoi.
Și atunci, m-am întrebat, dacă toate sunt deopotrivă în noi și în afara noastră, cum știm care e drumul bun, care e calea potrivită pentru noi? Acum, când scriu acestea, cred că Drumul meu cel bun este format dintr-un fascicul de drumulețe care, asemenea râurilor se adună toate într-un fluviu; drumul meu și al fiecăruia este asemenea fluviului care are o curgere și un sens indiferent de câte ape ajung în el; un râu care se varsă în el îi adaugă forță, dar niciodată nu îl abate din albia sa Tot așa, am înțeles că Drumul meu este format din multiplele căi care îl alimentează și că fiecare asta ar trebui să facă: să îi adauge forță, frumusețe, contur. Noi toți avem de-a lungul unei zile de lucrat pe mai multe direcții: a menținerii ființei noastre într-o stare de sănătate optimă, a aranjării locuinței noastre, a îndeplinirii sarcinilor zilnice la locul unde profesăm, a creării de situații și idei noi, a menținerii armoniei în relațiile noastre de rudenie, de prietenie sau de dragoste, a creării de situații plăcute de recreere și odihnă ... sunt atât de multe și, în funcție de capacitățile noastre, pot deveni și mai multe. Atunci, un bun mod de a înțelege cât de mult ne abatem de la drumul nostru cel bun în anumite momente este să ne oprim și să privim în jur: toate părțile implicărilor noastre merg în același sens sau există o bună parte care trage în direcție opusă? Iar dacă nu ne putem opri, e important să observăm câtă forță ne aduce înaintarea în acea direcție, câtă energie primim pe măsură ce înaintăm.
Acum, în acest moment al vieții, cred că drumul cel bun al fiecăruia dintre noi este atunci când continuând să mergi ai claritate și nu ceață, ai tot mai multă forță pe măsură ce avansezi și dorință de a continua.
***
Ca orice drum, viața însăși are acele perioade de adăstare, de repaus și refacere după o etapă de mers. Cum în orice parcurs pe jos există hanul ori hotelul ori cabana în care drumețul găsește adăpost, căldură, hrană, odihnă, tot așa, în viața fiecărui om există acele perioade în care e necesar să-și ia exact timpul ca să se refacă, să înțeleagă ce a făcut să îi vatăme picioarele, (ori inima, ori rațiunea, ori stima de sine) dacă a suferit de dureri, bășici ori bătături în parcursul anterior (dezamăgiri, trădări, manipulări, lipsă de respect, etc), să ia măsurile necesare și să pornească din nou, în zori, cu forțe noi, cu elan și grijă la următorul parcurs până la următorul han, următorii zori...
Mi-a spus la plecare: Faceți ceva, nu e bine să trăiți așa... vă blochează corpul, tot...Am întrebat neutru: - Ce să fac?
- Să alegeți, mi-a răspuns...
Când am auzit răspunsul mi-am spus, ei da, sigur, toți știm asta. E evident, e tocit deja. Apoi, gândul îmi relua în auzul dinăuntru acest îndemn: „Să alegeți!” o dată, încă o dată, iar și iar, de atâtea ori încât la un moment dat m-am întrebat: Eu CE aleg de obicei?... Și mi-am văzut alegerile evidente, cele reale dar, undeva mai în umbră le-am văzut pe cele adevărate, cele care stăteau la temelia celorlalte alegeri vizibile.
Și apoi am văzut toate ființele care trăiesc în mine: copilul care am fost și încă mai sunt, femeia ce am devenit, mama, fiica, dascălul, omul ...Mă priveau la rândul lor și fiecare mi-a spus că orice alegere de-a mea a avut o consecință dureroasă pentru cel puțin una dintre ele.
***
Mă gândesc la alegerile pe care le facem uitând de părți din noi sau de noi înșine cu totul, la timpul care vine apoi pentru a vindeca atât cât se poate, ceea ce am ales... Îmi doresc să învăț să fac alegeri benefice, alegeri care să îmi aducă alinare, afecțiune, înțelepciune, discernământ, bucuria vieții, care să îmi permită să îmi ofer zilnic experiențe, oameni, gânduri, sentimente, lucruri valoroase. Îmi doresc ca iertările mele să fie primite și la rândul meu să primesc iertări, și mai presus de toate, îmi doresc să nu uit niciodată că IUBIREA însăși este o alegere.
Încă de mici auzim adeseori în jurul nostru aceste vorbe: „Poartă-te frumos!”
Spuse de familie, de cei mai în vârstă din anturaj ori de învățători, cu timpul ele ajung să reprezinte pentru noi semnale de alarmă asociate cu „Nu ești ok!”, „Ceea ce faci este dificil de acceptat!” și câte alte sensuri care ne „apasă” așa-zisele butoane ale ființei.
***
Cum avem de atâta timp grijă să purtăm haine frumoase, accesorii asortate, să ne „purtăm” cunoștințele și să le arătăm cât mai elevate, să ne ajustăm imaginea prin vârste, mă întreb adeseori cum ar fi dacă am ști să ne purtăm pe noi înșine frumos prin viața asta: să ne spălăm amintirile, să ne curățăm gândurile, să ne parfumăm sentimentele; cum ar fi să ne însoțim experiențele într-un mod sănătos pentru noi și cei din jur, să ne curățăm ferestrele minții cât mai des, să ne îngrijim visurile, să le udăm și fertilizăm?
„Poartă-te frumos!” ar fi atunci un îndemn de a te însoți într-un mod demn, generos și blând, înmiresmat și grațios prin etapele vieții din drumul tău și al celorlalți cu care te întâlnești. Ar fi doar o urare de drum bun prin viața asta, de salut și bucurie.
Poartă-te frumos deci, pe tine și pe toți pe care îi porți în tine!
Nu am știut niciodată ce se întâmplă în alt spațiu, ce anume din mine participă și nici la ce... doar am presimțit-o, așa cum furtuna e anunțată de o răcire bruscă a aerului. Oboseala care mă trăiește periodic are nuanțe de necuprins, și de tristețe. Unii îi spun melancolie... tot ce știu este că îmi este misiune... poate că este doar o iluzie a unei ispașiri din alte vremuri, poate că este o scuză sau doar nepotrivire.
***
Cu vremea am înțeles însă că nu este vorba de oboseala fizică, nici emoțională, nici de cea psihică... este acea oboseală a celui ce ține flacăra să ardă atunci când mulți se tem de foc și de lumina sa; e oboseala celui ce iubește iar, și mereu și simte că iubirea asta e prea sus pentru mulți și de neînțeles; e oboseala celui care simte ce simte celălalt și durerea lui. Și un orgoliu nemăsurat și mistuitor îl poartă spre vindecare, a sa, a celor pe care îi iubește; oboseala celui ce simte și știe că iubirea sa îi arde pe cei care se apropie prea mult. Și atunci renunțarea lui vine tot din iubire.
***
M-am văzut, mi-am cunoscut Adevărul. Știu care e Acasa mea. Pe lumea asta sunt unii oameni care rătăcesc și sunt mistuiți de un altfel de dor până când se găsesc pe ei înșiși.
Era deja destulă vreme de când observasem că și munții aveau culori diferite, așa cum aveau personalități diferite. Știam că undeva există Muntele Alb și mi-am dorit din ce în ce mai mult să ajung la el și să urc pe cărările lui.
***
Eram pe unul din vârfurile sale, priveam panorama de 360 grade ce mi se arăta din acel punct și ceea ce simțeam era un amestec de bucurie, împlinire, sens, echilibru. Aflasem că era suficient să urci, să parcurgi acel traseu în ritmul tău, să stai o vreme acolo și apoi aveai să înțelegi. Și așa am făcut. Am pornit de dimineață cu un sentiment de „fără niciun sentiment”. Am așteptat în liniște ca trenul să-și facă drumul și am observat anomaliile de pe parcurs... am notat patru și le-am reținut fără să caut vreo explicație ori să le dau un sens.
Apoi am pornit pe traseu... plecasem de acasă fără să aranjez să fiu cu cineva și de obicei găseam vreun grup în gară. Atunci nu era nimeni nici în tren, nici pe peron. Am început așadar traseul singură, având în minte mai multe variante de drum... am decis să las drumul cel mai potrivit să mi se arate și i-am ascultat chemările la fiecare răscruce. În prima parte totul părea ușor dar după o oră și ceva am simțit cum o greutate de plumb mi se lăsa prin vene, prin mușchi, în respirație. M-am oprit o vreme, am lăsat câteva grupuri să treacă, și am repornit. Greutatea era tot acolo dar am început să îi vorbesc. Nu mă opuneam ei ci îi spuneam ce voiam să fac, o luasem de însoțitor. Pesemne că nu voia decât să fie băgată în seamă căci la scurt timp a început să colaboreze și am simțit cum ritmul avansării creștea. A urmat o a doua oprire pentru prânz și apoi iar drumul, de data asta mult mai vioi. Pe măsură de înaintam simțeam cum totul în mine și în jur este deplin, este de ajuns. Nimic nu lipsea, nimic nu își cerea vreun drept. Era suficientă clipa.
După o vreme am ajuns pe acel vârf al Muntelui Alb... am privit rotund în jur; am privit departe, aproape, lângă mine și un zâmbet imens mi-a crescut în ochi. Abia atunci am simțit că o parte din zare era tot ceea ce trăisem vreodată și acum primea purificarea viziunii de pe Muntele Alb, rămânând definitiv scăldată în acea lumină. În cealaltă parte vederea se întindea senin spre un zenit infinit. Priveam lacom întinderea și știam că aștepta să o populez cu imagini, ființe, culori. Mă invita să-i fiu zugrav alături de divinul dintâi.
***
Am stat ceva timp pe Muntele Alb bucurându-mi ființa de drum, de trăire, umplându-mi privirea de limpezimea orizontului până când, am înțeles că fusese de fapt drumul de o viață prin tărâmul din inima mea.
Să ai curajul de a nu fi înțeles, iubit, acceptat... să ai curajul de a te arăta într-o altfel de nuditate și de a ști că oricum ești frumos. Să ai curajul de a te însoți cu iubire prin toate probele timpului și de a primi la fel victoria și înfrângerea; de a te opri și de a continua, de a sădi iar și iar.
Să ai curajul de a te ridica și de a visa.
Să ai curajul de a recunoaște că iubești și de a-ți afirma iubirea în public „aceasta iubesc eu!” chiar dacă știi că nu te vor accepta, te vor crede exagerat, ori pătimaș, egoist chiar.
Să ai curajul mai ales de a-ți spune adevărul suprem, de a-ți dezvălui comoara, trăirea, de a-i fi loial și de a decide.
Să ai curajul de a te decoji uneori, de a îți scoate învelișurile și de a lăsa să cadă văluri, scoarțe, de a te vedea așa cum nu te știai vreodată și de a te primi, de a te accepta, de a te însoți când ai tăi sunt plecați.
Mai ales să ai curajul de a continua atunci când nu vezi nimic în jurul tău mai departe de un pas, când totul pare potrivnic dar nu ai decât opțiunea de a continua și mergi înainte purtat doar de lumina care arde în inima ta, însoțit de credința ce îți germinează de veacuri în suflet. Să ai curajul de a ști că uneori ceea ce se aude sunt sirenele înșelătoare și nu un cântec autentic, să știi să recunoști ispitele de departe și să accepți ca ele pot să îi ademenească pe cei care păreau să îți rămână alături pentru un drum lung.
Să ai curajul de a nu fi iubit și să continui să iubești, de a nu fi acceptat și să accepți, de a nu fi respectat și să respecți, de a fi judecat și să nu judeci, de a fi trădat și să ierți, înseamnă să ai curajul de a fi OM.
