Gândul de week-end- 344

 Să iubești pe cineva înseamnă și să alegi să fii vulnerabil în preajma sa. 

O altfel de privire-230- I promise my self...

    Mă surprinde și îmi dă de gândit această capacitate a noastră de a face ca ceva să pară atât de real... atât de cert.  Văd cum de aici, de la ce este „real” în noi se declanșează o serie de reacții, de gesturi, de trăiri, de comportamente. Se aranjează destine chiar, de la ceea ce credem atât de puternic că este cert, „pipăibil”. 

    Există însă și acele momente în care putem să luăm decizii referitoare la noi înșine, la conduita noastră. Pe cale de consecință, în acest  moment de grație al Vieții, îmi promit să îmi umplu clipa doar cu ce are ea să-mi aducă, și să nu-i adaug conotații... îmi promit să trăiesc ceea ce este așa cum este, ceea ce se manifestă așa cum o face firesc, și ceea ce mă definește, fără presupuneri ori amânări. Întotdeauna, ceea ce este, poartă în sine specificul său  indiferent de stadiul în care se află: un tei, de exemplu este tei și în bobița apărută din floarea parfumată, și în frunza ce trece prin anotimpuri, și în sămânța ce încolțește sub pământ, și în pomul ce crește falnic prin timp. Este tei și dacă îi spun așa și dacă nu îl numesc în vreun fel, este tei și dacă îl văd ori nu și dacă are frunze ori este nud, dacă îl spulberă furtuna ori îl acoperă zăpada, este tot tei și nu ezită să fie... Pentru el realul nu poate fi trucat ori iluzoriu, pentru el totul vine după o secvență repetabilă aproape simetric, cu mici modificări de timp. Teiul de la fereastra mea, de exemplu, a primit primele frunze galbene din anul acesta încă din vară și nu are salturi de comportament datorate unei îmbătrâniri premature, ori vreunei lipse de noroc ori unei eventuale conspirații ale unor oarecare nori chimici. Teiul de la geam rămâne el însuși atât cât îi e menit să ființeze...

Prin urmare, îmi promit să-mi onorez esența din această viață! 

Gândul de week-end- 343

 Atâta timp cât există munți pe lumea aceasta, nimic nu e pierdut. 

O altfel de privire-229- Cum vrei să-mi amintesc de tine?

 Toamna este prin definiție sezonul recoltei dar și pe un anume nivel, cel al despărțirilor... imaginea copacilor din iarnă rămâne aceea arămie a frunzelor din toamnă. Din acest motiv, de câte ori simt toamna am un sentiment aparte de adunare și separare în același timp. Toamnele mele au fost cel mai des cruciale, la fel cum unui copac i se arată imaginea verii ce pleacă și a iernii ce vine. 

***

„E toamnă iar” reprezintă deja o anume stare în care ne afundăm cu deliciu, fie ea de nostalgie ori o anume tristețe. Cu timpul am învățat să o  iubim și pe ea și să simțim acea plăcere „dureros de dulce”, vorba poetului. Și atunci înțelegem că în orice trăiește  pe lume există o toamnă, există un moment al culegerii a ceea ce am semănat și al despărțirii de ceea ce am înflorit cândva. 

***

 Mult timp, pe retina din suflet ne rămâne ultima imagine pe care am avut-o cu cineva, sau cu ceva de care ne despărțim. Târziu în iarnă, văd încă pădurea arămie a toamnei, de un chihlimbar aprins ce îmi încălzește simțirea. Târziu, după plecare cuiva, văd încă ultima conversație, ultimul gest, ultima trăire dinainte de despărțirea noastră. E ciudat cum parcă totul se estompează, anii, veacul, totul, și rămâne acel ultim moment împreună, acea ultimă trăire. 

***

De fiecare dată am pornit fără să mă gândesc la vreun sfârșit, am avut în mine eternitatea... mă vedeam „împreună până dincolo de optzeci de ani”, mă vedeam împreună chiar și neputincioși de vârstă, trăiri, vremuri... și iată că toamna a venit pentru fiecare sămânță, pentru fiecare rod... 

Oare cum ar fi viața noastră dacă, chiar de la început ne-am gândi la cum am vrea să rămânem în amintirea celuilalt în momentul Toamnei noastre, în momentul rodului și al despărțirii de dinaintea unei posibile alte primăveri? 

O altfel de privire-228-Mângâierea...

 Sunt acele zile când apare de nicăieri și îmi rotunjește palma ca să-i simt unduirea. Se pliază și se curbează ușor până îl simt tangibil sub mâna făcută căuș; atunci  o imensă bucurie ne cuprinde pe amândoi.

Sunt acele zile când, fiind poate prea pierdută în gânduri mă face atentă cu o adiere la început, apoi cu rafale tot mai nuanțate, înfășurându-mi mersul în hohote de păr zburlit și înfiorări. 

Sunt acele zile când complicitatea jucăușă reapare din senin și chiar dacă nu există vreun nor, mă înfășoară cu un văl răcoros și mă conduce prin plimbările către nicăieri. Uneori îl presimt și îi zic: „Hai!” și vine vesel să mi se așeze sub palmă, alteori mă trage de mânecă și îmi reamintește vechiul nostru joc pe care l-am numit „Coama vântului”.

Sunt acele zile când coama mătăsoasă a vântului mi se așează blând și continuu pe epidermă, îmi întoarce palma a salut și apoi mă lasă într-un gest continuu și drăgăstos să îi netezesc fuioarele încîlcite până când i se așează cuminți pe grumaz.

Sunt acele zile când vântul și cu mine petrecem un timp nepământean într-un joc între văzut și nevăzut, între material și imaterial, între ce este și ce ar putea fi...

Gândul de week-end-342

 Îmi e dor să mă simt în siguranță când iubesc. 

O altfel de privire-227- Templul...

 Mi se întâmplă uneori să fiu fizic într-un loc și să am sentimentul unor trăiri multiple, simultane, ca și cum aș fi mai multe ființe deodată. Sentimentul acesta îl am destul de des în mijlocul pădurilor când, ca prin miracol, ceea ce sunt și trăiesc într-un moment se suprapune peste simțiri paralele ori imagini conexe. Pădurea și munții, m-au fascinat dintotdeauna și cred că Viața, atunci când mi-a îngăduit să-mi   las amintiri, mi le-a trimis în păduri. 

***

Pentru sufletu-mi, pădurea este un Templu și am această trăire în  acele zone în care copacii își așează trunchiurile drepte și albe ca pe niște coloane ce străjuiesc și garantează sacrul.  Târziu am aflat că pădurea este puntea dintre ceea ce am trăit cu multe veacuri în urmă și ceea ce voi trăi peste câteva secole; așa că ea, pădurea îmi este inimă și înveliș, adăpost și cale, inspirație și trăire... Însuși Templul ce-mi apare câteodată  pe capătul retinei vine dintr-un veac cunoscut în care au fost și vor fi ritualuri închinate viului, abundenței, luminii... Aici au loc adevăratele alchimizări ale naturii, ale văzutului și nevăzutului, Aici, de când se știe lumea există coridoare, altare, naosuri, există locuri de reculegere și locuri unde coboară spiritul divin, există treceri secrete și confesionale. În orice pădure, invariabil există locul unde cânți și locul unde miroase a esențe sacre, există locul unde se avântă îndrăzneț vitraliile grațioase spre profilele de azur și locul unde vine iertarea, căința și smerenia... locul unde inima se întâlnește cu ea însăși în brândușe sau bujori sălbatici. De asemenea, invariabil există locul de botez și locul de mir, locul de contemplare și locul marilor treceri...

***

După cum nici o amprentă nu seamănă cu alta, tot așa, soarele văzut printre frunzele unui copac nu seamănă cu soarele văzut printre frunzele altuia... și nici umbrele, nici razele, nici puful ușor ce plutește sclipind în lumina din aer... ori tăcerea Tăcerea unei păduri este unică... nu seamănă cu a alteia și de fiecare dată îmi e greu să știu dinainte cu ce tăcere mă va însoți. Câteodată, aceeași pădure are mai multe feluri de tăceri, în funcție de timp și de intenție. Cu vremea, am trecut prin tăceri groase aproape tangibile, sau ușoare și zvelte, de o limpezime de cleștar, ori tăceri cețos-lăptoase de fuior tomnatic, ușor aspre și distante, tăceri fierbinți, halucinante, ce deformează vizibilul ori tăceri crude, verde-smarald, sau tăceri arămii, bine coapte cu irizări zânatece, și chiar  tăceri albăstrii, ale unor elfi pitiți printre stâncile albite de pași, de vânt și de vremuri. Am intrat în tăceri ce mi-au adus liniște în lumea de dincolo de urechi sau mi-au cântat ode intime, singulare. 

***

Nici nu mai știu când mi-a crescut printre vene cu liane și mușchi, când mi-a populat globulele albe și roșii, când mi s-a înrădăcinat prin tendoane și a început să-și pulseze sevele prin ființa-mi... poate că am fost și eu și ea în aceeași sămânță pe care un suflu a lăsat-o ușor la poale de munte. 

Dintotdeauna, pe această lume a existat și există un Templu  în care inimile noastre se întâlnesc cu ele însele în armonie, iubire și mister.

Gândul de week-end-341

Unii o fac pentru propria plăcere, alții ca să iasă din  suferință: în absolut, rezultatul e același. 

O altfel de privire-226- Întâlnirea...

I-am dat întâlnire... nu știam că mă pot aștepta la surprize... Am aflat apoi că adeseori vine când vrea EL și nu când îi spui... Oricum, mai întâi ai alte întâlniri și, dacă nu ești inspirat, poți să te prinzi atât de mult în prezența lor încât să nu mai vrei să ÎL întâlnești. După aceea apar sentimente și emoții contradictorii care, de fapt, sunt doar niște încercări în a verifica trăinicia dorinței de a-L vedea. 

Orice ar fi, dacă ÎI dai întâlnire, dacă Îl chemi, apare negreșit. Dificil este când începi să înțelegi că ai de ales între EL și celelalte înfățișări care se dau drept EL. Are un fel de a fi, deloc plăcut: în prezența LUI, ceilalți dispar... de aceea este necesară alegerea. Să Îl alegi înseamnă să renunți la ceea ce erai de o vreme, chiar la o parte ce dădea sens existenței, dispariția însăși a acelui înțeles, a acelui rost.

L-am chemat și acum știu că este aproape căci ceea ce se dădea drept EL își arată falsitatea.

***

I-am dat întâlnire Adevărului dar mai întâi m-am întâlnit cu Iluziile.