Încă de mici auzim adeseori în jurul nostru aceste vorbe: „Poartă-te frumos!”
Spuse de familie, de cei mai în vârstă din anturaj ori de învățători, cu timpul ele ajung să reprezinte pentru noi semnale de alarmă asociate cu „Nu ești ok!”, „Ceea ce faci este dificil de acceptat!” și câte alte sensuri care ne „apasă” așa-zisele butoane ale ființei.
***
Cum avem de atâta timp grijă să purtăm haine frumoase, accesorii asortate, să ne „purtăm” cunoștințele și să le arătăm cât mai elevate, să ne ajustăm imaginea prin vârste, mă întreb adeseori cum ar fi dacă am ști să ne purtăm pe noi înșine frumos prin viața asta: să ne spălăm amintirile, să ne curățăm gândurile, să ne parfumăm sentimentele; cum ar fi să ne însoțim experiențele într-un mod sănătos pentru noi și cei din jur, să ne curățăm ferestrele minții cât mai des, să ne îngrijim visurile, să le udăm și fertilizăm?
„Poartă-te frumos!” ar fi atunci un îndemn de a te însoți într-un mod demn, generos și blând, înmiresmat și grațios prin etapele vieții din drumul tău și al celorlalți cu care te întâlnești. Ar fi doar o urare de drum bun prin viața asta, de salut și bucurie.
Poartă-te frumos deci, pe tine și pe toți pe care îi porți în tine!
Nu am știut niciodată ce se întâmplă în alt spațiu, ce anume din mine participă și nici la ce... doar am presimțit-o, așa cum furtuna e anunțată de o răcire bruscă a aerului. Oboseala care mă trăiește periodic are nuanțe de necuprins, și de tristețe. Unii îi spun melancolie... tot ce știu este că îmi este misiune... poate că este doar o iluzie a unei ispașiri din alte vremuri, poate că este o scuză sau doar nepotrivire.
***
Cu vremea am înțeles însă că nu este vorba de oboseala fizică, nici emoțională, nici de cea psihică... este acea oboseală a celui ce ține flacăra să ardă atunci când mulți se tem de foc și de lumina sa; e oboseala celui ce iubește iar, și mereu și simte că iubirea asta e prea sus pentru mulți și de neînțeles; e oboseala celui care simte ce simte celălalt și durerea lui. Și un orgoliu nemăsurat și mistuitor îl poartă spre vindecare, a sa, a celor pe care îi iubește; oboseala celui ce simte și știe că iubirea sa îi arde pe cei care se apropie prea mult. Și atunci renunțarea lui vine tot din iubire.
***
M-am văzut, mi-am cunoscut Adevărul. Știu care e Acasa mea. Pe lumea asta sunt unii oameni care rătăcesc și sunt mistuiți de un altfel de dor până când se găsesc pe ei înșiși.
Era deja destulă vreme de când observasem că și munții aveau culori diferite, așa cum aveau personalități diferite. Știam că undeva există Muntele Alb și mi-am dorit din ce în ce mai mult să ajung la el și să urc pe cărările lui.
***
Eram pe unul din vârfurile sale, priveam panorama de 360 grade ce mi se arăta din acel punct și ceea ce simțeam era un amestec de bucurie, împlinire, sens, echilibru. Aflasem că era suficient să urci, să parcurgi acel traseu în ritmul tău, să stai o vreme acolo și apoi aveai să înțelegi. Și așa am făcut. Am pornit de dimineață cu un sentiment de „fără niciun sentiment”. Am așteptat în liniște ca trenul să-și facă drumul și am observat anomaliile de pe parcurs... am notat patru și le-am reținut fără să caut vreo explicație ori să le dau un sens.
Apoi am pornit pe traseu... plecasem de acasă fără să aranjez să fiu cu cineva și de obicei găseam vreun grup în gară. Atunci nu era nimeni nici în tren, nici pe peron. Am început așadar traseul singură, având în minte mai multe variante de drum... am decis să las drumul cel mai potrivit să mi se arate și i-am ascultat chemările la fiecare răscruce. În prima parte totul părea ușor dar după o oră și ceva am simțit cum o greutate de plumb mi se lăsa prin vene, prin mușchi, în respirație. M-am oprit o vreme, am lăsat câteva grupuri să treacă, și am repornit. Greutatea era tot acolo dar am început să îi vorbesc. Nu mă opuneam ei ci îi spuneam ce voiam să fac, o luasem de însoțitor. Pesemne că nu voia decât să fie băgată în seamă căci la scurt timp a început să colaboreze și am simțit cum ritmul avansării creștea. A urmat o a doua oprire pentru prânz și apoi iar drumul, de data asta mult mai vioi. Pe măsură de înaintam simțeam cum totul în mine și în jur este deplin, este de ajuns. Nimic nu lipsea, nimic nu își cerea vreun drept. Era suficientă clipa.
După o vreme am ajuns pe acel vârf al Muntelui Alb... am privit rotund în jur; am privit departe, aproape, lângă mine și un zâmbet imens mi-a crescut în ochi. Abia atunci am simțit că o parte din zare era tot ceea ce trăisem vreodată și acum primea purificarea viziunii de pe Muntele Alb, rămânând definitiv scăldată în acea lumină. În cealaltă parte vederea se întindea senin spre un zenit infinit. Priveam lacom întinderea și știam că aștepta să o populez cu imagini, ființe, culori. Mă invita să-i fiu zugrav alături de divinul dintâi.
***
Am stat ceva timp pe Muntele Alb bucurându-mi ființa de drum, de trăire, umplându-mi privirea de limpezimea orizontului până când, am înțeles că fusese de fapt drumul de o viață prin tărâmul din inima mea.
Să ai curajul de a nu fi înțeles, iubit, acceptat... să ai curajul de a te arăta într-o altfel de nuditate și de a ști că oricum ești frumos. Să ai curajul de a te însoți cu iubire prin toate probele timpului și de a primi la fel victoria și înfrângerea; de a te opri și de a continua, de a sădi iar și iar.
Să ai curajul de a te ridica și de a visa.
Să ai curajul de a recunoaște că iubești și de a-ți afirma iubirea în public „aceasta iubesc eu!” chiar dacă știi că nu te vor accepta, te vor crede exagerat, ori pătimaș, egoist chiar.
Să ai curajul mai ales de a-ți spune adevărul suprem, de a-ți dezvălui comoara, trăirea, de a-i fi loial și de a decide.
Să ai curajul de a te decoji uneori, de a îți scoate învelișurile și de a lăsa să cadă văluri, scoarțe, de a te vedea așa cum nu te știai vreodată și de a te primi, de a te accepta, de a te însoți când ai tăi sunt plecați.
Mai ales să ai curajul de a continua atunci când nu vezi nimic în jurul tău mai departe de un pas, când totul pare potrivnic dar nu ai decât opțiunea de a continua și mergi înainte purtat doar de lumina care arde în inima ta, însoțit de credința ce îți germinează de veacuri în suflet. Să ai curajul de a ști că uneori ceea ce se aude sunt sirenele înșelătoare și nu un cântec autentic, să știi să recunoști ispitele de departe și să accepți ca ele pot să îi ademenească pe cei care păreau să îți rămână alături pentru un drum lung.
Să ai curajul de a nu fi iubit și să continui să iubești, de a nu fi acceptat și să accepți, de a nu fi respectat și să respecți, de a fi judecat și să nu judeci, de a fi trădat și să ierți, înseamnă să ai curajul de a fi OM.
Cu timpul, ochii noștri văd tot mai greu și e nevoie să distanțăm scrisul ca să putem citi. La fel se întâmplă și cu ceea ce trăim: după o vreme e nevoie să ne depărtăm de cineva sau ceva ca să înțelegem corect.
În drumul său, fiecare fir are de străbătut un circuit întortocheat, de multe ori răsucit, cu reveniri, avântări, schimbări bruște. În tot acest circuit, firul este de o solitudine unică, neînțeleasă. Undeva, în ațele ce îl alcătuiesc, există însă un anume avânt, un anume impuls care îl poartă mai departe... și mai departe... aparent fără sens adeseori, drumul său continuă. La un moment dat, firul înțelege că trecerea lui are o anume formă, se creează un contur și apoi altul și că în urma sa există de ceva timp un anume desen, care este al Lui. Și firul își continuă drumul... apoi, la alte răsuciri și schimbări bruște de direcție, reușește să vadă alte fire asemenea lui care parcurg răsucirile lor, și schimbările lor de direcție, pe drumul lor solitar... abia atunci, firul „vede” o parte din Țesătura la care lucrează împreună cu alte fire. Nu știe și nu va ști poate vreodată câte fire sunt cu adevărat, nu știe exact care este rostul drumului său solitar, dar din percepția țesăturii drumul său neînțeles se vede ca un motiv uimitor în culoare și formă... nu numai că are o frumusețe aparte dar creează în egală măsură conturul pe care se pot desfășura contururile celorlalte fire... fiecare drum în solitudine are un rost în cadrul țesăturii. Există o solidaritate chiar și nebănuită, necăutată, neforțată în fiecare parcurs solitar.
***
Din când în când, firului i se dă un anume răgaz, cât să se deruleze parcursurile celorlalte fire; răgaz în care se întrezăresc porțiuni mai mari din parcursul tuturor firelor: motivele florale ori contururile geometrice care rămân în urma lor, se vede bogăția culorilor create de toată truda de până atunci, unicul și unisonul simultan și mai ales se vede lumina pe care o revarsă drumul deja făcut.
***
Poate că vreodată îi va fi dat firului să vadă și tabloul din care face parte, dar mai e până acolo și acum se bucură de tot ceea ce a parcurs și de ceea de mai are de făurit încă. E acel sentiment rezultat din uimire, recunoștință tăcută, smerenie, inspirație, pace creatoare. Din locul în care a ajuns înțelege că singurătatea pe care a trăit-o era din lipsa de perspectivă, înțelege că absolut totul a fost, este și va fi un cadou pe care îl poate primi sau refuza, dar că în orice situație, vor urma și alte cadouri uimitoare, așa cum însăși existența lui a fost, este și va fi un cadou uimitor pentru întreg tabloul din care face parte și pentru Locuința în care tabloul își va găsi potrivirea.
***
Pentru fiecare dintre noi există o poveste asemănătoare cu aceea a Firului ce a pornit singuratic la drum și a descoperit mai apoi bogăția minunilor nebănuite la care era părtaș.
Dacă o situație, un om, un job, o convingere se opun Căii tale, acela ori aceea vor fi puși la distanță pentru o vreme și dacă nu se schimbă nimic, în timp vor dispărea din viața ta.
În ultimii ani, vorbim adeseori despre trezire.... parcă mai mult decât oricând...De obicei asociem acestui cuvânt o situație de revenire dintr-un somn, ori dintr-un vis ori, mai nou, dintr-un tărâm spiritual inferior sau caracterizat de opacitate.
***
Dacă ar fi să ne gândim la nivelul la care se produce aceasta, putem vorbi despre o trezire a minții ori intelectuală, atunci când înțelegi fenomenele, desfășurarea lor, faci deducții din elemente disparate, faci raționamente realiste. Este o trezire importantă pentru supraviețuire, integrare, comunicare socială. Dezvoltată de una singură, acest fel de trezire duce în egală măsură la creșterea orgoliului, aroganței, fixismului. In extremis, omul respectiv poate apărea celorlalți precum luciul metalic al unei spade reci.
Există apoi o trezire a inimii, e ca o căldură și o dilatare ce vine cu aceasta. Simți cum undeva în miezul ființei tale pâlpâie un altfel de foc, te așezi într-o anume bunătate și blândețe care îți fertilizează ființa și care îți schimbă însuși felul de a fi. Dacă ar fi să fie doar ea, aceasta duce în timp la un comportament excesiv emoțional, cu o sensibilitate nocivă. In extremis, acel om poate părea moale, slab, chiar prost.
Trezirea în sine se află pe o treaptă superioară a existenței; în momentul acestei treziri, trăirea ta pe pământ capătă claritate, limpezime. deodată știi pur și simplu, fără să deduci, fără să cauți să înțelegi. Intuiția este modul preponderent de manifestare a capacităților tale, blândețea este suplă, însoțită de o fermitate corectă, echilibrată. Totul în manifestările tale pare dozat corect, iar ceilalți te percep ca pe un reper, devii o sursă veritabilă a discernământului, a înțelepciunii. Știi atât pentru tine cât și pentru oricine căci ceilalți sunt dintotdeauna un alt tu. Devii partea de stabilitate și armonie din întreg, devii oaza din deșert, timpul de pace din orice război, direcția corectă din orice răscruce.
