Era deja destulă vreme de când observasem că și munții aveau culori diferite, așa cum aveau personalități diferite. Știam că undeva există Muntele Alb și mi-am dorit din ce în ce mai mult să ajung la el și să urc pe cărările lui.
***
Eram pe unul din vârfurile sale, priveam panorama de 360 grade ce mi se arăta din acel punct și ceea ce simțeam era un amestec de bucurie, împlinire, sens, echilibru. Aflasem că era suficient să urci, să parcurgi acel traseu în ritmul tău, să stai o vreme acolo și apoi aveai să înțelegi. Și așa am făcut. Am pornit de dimineață cu un sentiment de „fără niciun sentiment”. Am așteptat în liniște ca trenul să-și facă drumul și am observat anomaliile de pe parcurs... am notat patru și le-am reținut fără să caut vreo explicație ori să le dau un sens.
Apoi am pornit pe traseu... plecasem de acasă fără să aranjez să fiu cu cineva și de obicei găseam vreun grup în gară. Atunci nu era nimeni nici în tren, nici pe peron. Am început așadar traseul singură, având în minte mai multe variante de drum... am decis să las drumul cel mai potrivit să mi se arate și i-am ascultat chemările la fiecare răscruce. În prima parte totul părea ușor dar după o oră și ceva am simțit cum o greutate de plumb mi se lăsa prin vene, prin mușchi, în respirație. M-am oprit o vreme, am lăsat câteva grupuri să treacă, și am repornit. Greutatea era tot acolo dar am început să îi vorbesc. Nu mă opuneam ei ci îi spuneam ce voiam să fac, o luasem de însoțitor. Pesemne că nu voia decât să fie băgată în seamă căci la scurt timp a început să colaboreze și am simțit cum ritmul avansării creștea. A urmat o a doua oprire pentru prânz și apoi iar drumul, de data asta mult mai vioi. Pe măsură de înaintam simțeam cum totul în mine și în jur este deplin, este de ajuns. Nimic nu lipsea, nimic nu își cerea vreun drept. Era suficientă clipa.
După o vreme am ajuns pe acel vârf al Muntelui Alb... am privit rotund în jur; am privit departe, aproape, lângă mine și un zâmbet imens mi-a crescut în ochi. Abia atunci am simțit că o parte din zare era tot ceea ce trăisem vreodată și acum primea purificarea viziunii de pe Muntele Alb, rămânând definitiv scăldată în acea lumină. În cealaltă parte vederea se întindea senin spre un zenit infinit. Priveam lacom întinderea și știam că aștepta să o populez cu imagini, ființe, culori. Mă invita să-i fiu zugrav alături de divinul dintâi.
***
Am stat ceva timp pe Muntele Alb bucurându-mi ființa de drum, de trăire, umplându-mi privirea de limpezimea orizontului până când, am înțeles că fusese de fapt drumul de o viață prin tărâmul din inima mea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu