luni, 28 iunie 2010

Eclipsa de lună, varză călită şi revelaţii personale

Sâmbătă aşa cum se ştie deja a avut loc o eclipsă de lună. Citisem în diferite articole că în această perioadă este indicat să stai cât mai aproape de sinele tău, să încerci să fii singur şi să comunici cu tine însuţi. Nu ştiu dacă aşa trebuia să fie, dacă mentalul meu a programat astfel dar s-a nimerit ca sâmbătă să am program administrativ şi să rămân singură acasă.

Cum strategia de supravieţuire familială cerea imperios includerea gătitului în programul administrativ m-am decis să pregătesc varză călită. De multe ori obişnuiesc să pun un fond sonor atunci când gătesc. Am ales filmul făcut de Paul Barbă Neagră „ Mircea Eliade et la redécouverte du sacré”. Oricât de trăsnit şi ilar ar părea îmi place să „filosofez” atunci când gătesc. Pe măsură ce solzii de varză ajungeau în cratiţă şi episoadele se succedau, în mintea mea au început să se deruleze imagini trăite, imagini citite, imagini din discuţiile cu alte persoane.

Mi s-a impus evidenţa oscilaţiei personale între sacru şi profan, între influenţele sociale, familiale sau ale anturajului de-a lungul vremii pe care am trăit-o în două regimuri sociale diferite din punct de vedere al libertăţii religioase.

Încă din copilăria timpurie îmi apare dualitatea între imaginea bunicii, fiinţa unică din familie ce m-a îndrumat spre sacralitate şi care mi-a pus într-un mod solemn o iconiţă în jurul gâtului, ca într-un gest asemănător consfinţirii cavalerilor şi mustrarea publică a învăţătoarei care s-a indignat în faţa întregii clase cînd a descoperit iconiţa pe care o purtam sub uniformă. A urmat perioada în care mă închinam în gând când treceam pe lângă o biserică şi susţineam originea ştiinţifică a vieţii pe pământ în orice tip de discuţii.

A fost apoi întâlnirea cu tot mai multe persoane care au legături strânse cu religia.

În prezent nu mă consider un creştin ortodox practicant dar ascultându-l pe Mircea Eliade vorbind despre cele două ipostaze existenţiale asumate ale omului „sacru” şi „profan”am înţeles că în interiorul fiinţei mele sunt dintotdeauna ceea ce se cheama „homo religiosus” şi că chiar şi inconştient am urmat calea impregnată de sacralitate. Într-un sens mai larg, pentru mine sacralitatea are semnificaţie, şi ritual, gânduri bune, şi inimă deschisă , împăcare. Are mister şi rost. Are continuitate şi revelaţie.

Sacralitatea pentru mine înseamnă tot ceea ce fac cu bucurie, orice muncă ce îmi dă sentimentul creaţiei, orice plimbare în care mă identific cu natura, orice act de iubire magic, orice pătrăţică de gresie pe care o fac să lucească, orice plantă ce apare din seminţele pe care le pun, îmbrăţişările focoase ale fetelor mele şi dansurile noastre în trei şi cântecele care sfărşesc cu râsete, şi mâncărurile ce au gust de iubire, şi discuţiile cu prietena mea cea mai buna la un pahar de vin roşu, sărbătorile la biserică şi zăpada albă în jurul saniei, ramurile înflorite şi aerul curat. Primele rândunici primăvara şi nuanţele de verde de-a lungul anului. Sacralitate este mai ales atunci când oamenii sunt sinceri cu ei înşişi , cu ceilalţi şi atunci când îşi dau mâinile şi îşi ating sufletul. Sacralitaea este când vedem ce e frumos în celălalt şi acceptăm cu înţelegere să îşi urmeze calea sa.

Sacru înseamnă a trăi frumos.

http://www.youtube.com/watch?v=6Z2vtiRcHLs
 
 
 

miercuri, 23 iunie 2010

ACASA MEA... AIUREA


Trăim, ne bucurăm, suferim, căutăm, dorim. Renunţăm, ne revoltăm, o luăm de la început, trudim, strălucim, ne şifonăm. Ne doare, ne alină. Ne miră. Zâmbim.

Ne grăbim ... ignorăm. Ne trezim singuri. O amintire a ceva necunoscut încă ne cheamă. Căutăm iar, ne e dor, curg şi lacrimi în răstimpuri. Grăbim ritmul , parcurgem şi mai multe distanţe, tot mai departe.

Din când în când ne îndrăgostim ...e bucurie , calm , frumos, râset, luciri în ochi şi în fiinţa noastră toată. Toţi am ajuns aici. E o răspântie de unde pornesc două drumuri: unul e al cunoaşterii de sine, celălalt al ocultării sinelui. E ca în povestea cu Oraşul bucuriei: atâta timp cât vom ignora interiorul nostru, cât nu vom reuşi să ne cunoaştem deplin, vom merge pe cărarea cenuşie. Poate că de fapt e o iubire minţită, şi constatăm cu surprindere că se repetă aceleaşi scenarii triste. Alţi oameni, aceleaşi finaluri.

Cărarea cealaltă ne poate aduce surpriza armoniei depline. Ştiind cine suntem noi cu adevărat în toate ale noastre, ştiind ce nevoi avem în plan spiritual, fizic şi sufletesc vom afla şi care ne este jumătatea. Există iubiri fericite pe termen nelimitat.

ACASA MEA este sentimentul de armonie deplină. Îmi apare sporadic în momente în care una din nevoile fiinţei mele este satisfăcută şi îi spun fericire. O caut adeseori aiurea: în ceea ce vine din afară şi îmi bucură simţurile , sau spiritul, sau sufletul. O singură dată am avut sentimentul că acasa mea este într-un alt suflet. De multe ori până atunci era echivalentă cu toate victoriile asumate. Şi nu înţelegeam noima când dura puţin şi iar mă trezeam pribegind pe un drum vitreg spre ACASA MEA.

Dar dacă greşeam tocmai căutând şi pribegind AIUREA? Dacă noi toţi suntem cumva ca într-o „deplasare spre roşu” perpetuă îndepărtându-ne de noi înşine? Dacă ceea ce căutăm nu este în alte galaxii, în alte civilizaţii, în alte ţări, în alte oraşe, în toţi oamenii? Dacă ACASA NOASTRĂ este în noi înşine? Dacă atunci când ne vom cunoaşte pe noi cu adevărat vom  fi alături de fiinţa noastră geamănă în ACASA NOASTRĂ?

Dacă tocmai astfel , pornind de la fiecare dintre noi, de la fiecare ACASĂ găsită la nivel individual, am întregi ACASA natală a întregului Pământ?




 Chez moi....ailleurs



On vit, on se réjouit, on souffre, on cherche, on désire. On renonce, on se révolte, on recommence, on peine, on brille, on se fâche. On a mal, on est apaisé. On s’étonne. On sourit.

On se presse…on ignore. On se retrouve seul. Un souvenir de quelque chose encore ignoré nous appelle toujours. On recommence la recherche, on a le cafard, on pleure de temps en temps. On accélère le rythme, on parcourt plus de distances, plus loin encore.

Parfois on tombe amoureux… c’est la joie, le calme, la beauté, le rire, des éclats dans les yeux et dans tout notre être. Nous y sommes arrivés tous. C’est un carrefour d’où commencent deux voies : celle de la connaissance de soi-même et l’autre de l’occultation de soi-même. Comme dans le conte sur La Ville de la joie, tant qu’on ignore notre intérieur, tant qu’on ne réussit à se connaitre pleinement, on parcourt la voie grise. C’est peut être un autre amour faux et on arrive a constaté de nouveau les mêmes scénarios tristes : d’autres personnages, les mêmes dénouements.

L’autre voie peut apporter la surprise de l’harmonie complète. En apprenant ce qui nous sommes en toutes nos manifestations, en apprenant nos besoins sur le plan spirituel, physique, affectif on va trouver son âme sœur. Il existe des amours heureux à long terme.

CHEZ MOI est le sentiment d’harmonie complète. Je la ressens rarement dans des instants où l’un des besoins de mon être est accompli, et je l’appelle bonheur. Je la cherche souvent ailleurs : en ce qui m’arrive de l’extérieur et qui réjouit mes sens, ou mon esprit, ou mon âme. Une seule fois j’ai eu le sentiment que chez moi se trouve dans une autre âme. Beaucoup de fois, jusqu’à ce moment-là, était le synonyme de mes victoires assumées. Et je ne comprenais toujours pas à quoi rimait tout cela quand je me retrouvais errant de nouveau sur un chemin hostile vers CHEZ MOI.

Et si je commettais une erreur rechercher et errer AILLEURS ? Et si nous sommes tous comme dans une « fuite vers le rouge » permanente en nous éloignant de nous-mêmes ? Et si tout ce que nous cherchons ne se trouve pas dans d’autres galaxies, dans d’autres civilisations, dans d’autres pays, dans d’autres villes, dans tous les hommes ? Et si CHEZ MOI se trouve à l’intérieur de chacun ? Et si quand on se connait vraiment soi-même on sera auprès de notre âme sœur CHEZ NOUS ?

Et si justement comme ça, à partir de chacun d’entre nous, de chaque CHEZ SOI retrouvé individuellement, on retrouvera le CHEZ NOTRE PLANETAIRE ?


















joi, 10 iunie 2010

iubirea de sine

Mă iubesc atunci când îmi las fiinţa să trăiască liniştea.
Mă iubesc atunci când îmi zâmbesc şi când mă las să-mi cunosc trăirile.
Mă iubesc atunci când sunt bună cu ceilalţi şi cu mine.
Mă iubesc atunci când râd cu poftă, când dansez, când trăiesc bucurii.
Mă iubesc atunci când iubesc pe Cineva.
Mă iubesc atunci când mă trezesc şi zâmbesc zilei care începe ori, înainte să adorm, celei ce a trecut.
Mă iubesc atunci când sufletul meu se înfioară când primeşte sentimentele calde de la ceilalţi.
Mă iubesc atunci când înţeleg că nimeni nu are nici o vină pentru ce mi se întâmplă mai puţin bun şi că de fiecare dată puteam alege să fie altfel.
Mă iubesc şi mă înduioşez pentru dorinţele mele încă în aşteptare.
Mă iubesc pentru licărul din ochi atunci când mai descopăr o minune a vieţii şi pentru că mă bucur să trăiesc.
Mă iubesc pentru că îmi iubesc fetele.
Mă iubesc când mă descopăr şi mai frumoasă decât altădată şi când înţeleg că pot iubi mai puternic cu trecerea timpului.
Mă iubesc când găsesc alte nuanţe în vechile idei şi când simt adierea vântului.
Mă iubesc cel mai mult când ştiu că îmi sunt prietenul cel mai apropiat.
Mă înţeleg pentru toate trăirile şi gândurile şi mă iubesc pentru că le înţeleg.
Mă iubesc pentru că ştiu să mă îndrăgostesc de iluzii, pentru că trăiesc visurile ca şi cum ar fi aievea, că realitatea nu mă întristează, că văd frumuseţea din orice om.
Mă iubesc pentru că am regăsit bucuria în ceea ce fac şi sentimentul creaţiei.
Mă iubesc pentru că nu mă mai întristează amurgul , nici luna mai , nici toamna, nici melodiile triste şi pentru că nu mă mai simt singură.
Mă iubesc atunci când înţeleg că dacă un om minte, înşeală, trişează, răneşte e pentru că încă nu ştie să se iubească şi este nesigur pe el.
Mă iubesc de câte ori văd reflecţia acestei iubiri în tot ce trăiesc.
Mă iubesc pentru că am înţeles că exteriorul se modifică perpetuu şi că certitudinea siguranţei, liniştii, bucuriei nu vine decât din mine.
Mă iubesc pentru că am dorit să fiu eu însămi schimbarea de care aveam nevoie în jur.
Mă iubesc mai ales atunci când nu mă mai iau aşa de tare în serios.

joi, 3 iunie 2010

A toutes celles que je n’ai pas été …


Din punctul de vedere al pietrei sunt o apăsare lină în trecere grăbită sau în aşteptare cuminte...
Din punctul de vedere al aerului sunt o trecere dulce prin inima sa ori un răgaz ...

Din punctul de vedere al unui bărbat anume nu sunt femeie cum ar trebui; altui bărbat îi par mult femeie ...

Din punctul de vedere al copiilor mei sunt iubirea blândă sau aspră ; altor copii le sunt prezenţă vie ...

Din punctul de vedere al oamenilor ce mă cunosc sunt pe rând simpatică, liniştitoare, neliniştită, iresponsabilă, serioasă, fidelă, inconstantă, zăpăcită, matură, ingenuă, apropiată, distantă, rezonantă, realistă, idealistă, cu capul în nori, rece, caldă, harnică, leneşă, deşteaptă, fraieră, bună, rea, misterioasă, deschisă, pasională, calculată, rebelă, ...

Din punctul de vedere al minţii mele puteam fi mult mai multe, puteam să nu ratez în alegerile făcute, puteam să învăţ răbdarea şi reflexivitatea, puteam să am mai mult curaj şi să mă avânt mai mult, puteam să fiu oricare din variantele mai bune ale mele...

Din punctul de vedere al inimii mele sunt mereu EU cu toate acelea care nu am fost şi cu toate acelea care am vrut să fiu. Inima, EA ştie tot despre mine şi îmi şopteşte constant „ să ne bucurăm în cinstea tuturor acelora care ai fost şi eşti. Mai ales în cinstea a tot ce ai considerat greşit, ratat şi lipsit de valoare în viaţa ta. În cinstea a tot ceea ce prin aparenta ratare ţi-a adus dorinţa de a fi altfel, de a fi mai aproape de esenţa ta adevărată. Tot ceea ce ţi-a adus tristeţe şi eşec. A toutes celle que tu n’as pas été.”

Din punctul de vedere al Divinităţii sunt una dintre toate fiinţele frumoase de pe Pământ; îmi repetă mereu prin şoaptele inimii.

 
 
http://www.youtube.com/watch?v=4XG9mkhIIHc&feature=related