În timpul acesta, pe care îl numim an, am trăit multe și am învățat mult. Duc cu mine mai departe următoarele înțelesuri:
continuă să fie foarte important atât pentru sănătatea personală cât și a celorlalți să știi cu precizie ce vrei, acel ce vrei cu adevărat
există multă confuzie între iubire și orice altceva, în special atracție sexuală
într-o viață de om poți întâlni foarte puțini oameni care să îți accepte umbra
foarte rar ne amintim că pentru orice întâmplare plăcută sau nu, a fost nevoie de doi și că niciodată meritul sau „vina” nu sunt doar într-o singură parte
ceea ce facem în secvențe mici, la fel procedăm și în mare, în viața noastră; de exemplu modul cum șofăm arată cum ne comportăm în viață, în relații
ce valoare are „te iubesc!” dacă nu reușește să facă un pic mai bine pe lume?
un aspect important referitor la felul de a fi al unui om îl are și modul cum abordează o întâlnire, ora la care ajunge, dacă dă semne de pe drum, când pleacă, ori când ajunge, dacă vine la timp sau dimpotrivă. Un om care știe să își aranjeze toate astfel încât să ajungă la ora anunțată la întâlnire, este acel om care a trecut multe etape în șlefuirea sa.
rațiunea fără intuiție este failibilă.
La mulți ani și fiecare să trăiască tot ce e mai bun pentru sine și evoluția sa!
Pe orice parcurs în iubire se ajunge invariabil la anumite probe, dificil de trecut. Cea mai dureroasă poate, dar cea mai împlinitoare, dovada supremă a iubirii este pomenită în una din judecățile Regelui Solomon referitoare la cele două femei care spuneau, fiecare, că bebelușul în viață este al ei. Cum regele nu avea nicio dovadă referitoare la adevărara mamă, el a poruncit unui slujitor să ia o sabie și să despice pruncul. Atunci, una dintre femei a strigat să lase copilul în viață și să îi rămână celeilalte femei, iar cea de-a doua a zis că dacă nu poate fi al niciuneia, atunci bebelușul să piară. Atunci regele a aflat care era mama adevărată căci doar ea putea să își iubească pruncul cu o asemenea dragoste încât era capabilă să renunțe la el cu condiția ca el să fie sănătos.
Există apoi, testul bunătății dezinteresate. Fiecare dintre noi are dorința de a fi bun, generos, mărinimos, iar în ultimii ani, asta a devenit chiar o condiție sine qua non a recunoașterii omului spiritual, elevat. Totul a căpătat o asemenea anvergură încât, când nici nu te aștepți, cineva vrea cu tot dinadinsul să-ți facă bine, chiar în ciuda ta, și, în același timp, nu ar concepe niciodată să fie mai prejos decât tine, cel atât de „evident în situația de a avea nevoie de ajutor”. Este acel gen pentru care generozitatea și smerenia nu merg împreună.
Oricât de multe vorbe ar folosi un om referitor la ceea ce a făcut pentru tine și cât de mult i-ai greșit, cât de mult te-a iubit și cât de nepotrivit te-ai purtat tu, cele două teste pe care le are de trecut fiecare în relația cu tine sau cu altcineva, arată adevărul.
***
„Cea mai bună relație este aceea în care iubirea reciprocă depășește nevoia fiecăruia.” - Dalai Lama
Ascultam acea înregistrare și vedeam prin fața ochilor dinăuntru cum viața mi se derula încetișor și, asemeni pieselor de domino ce se prăbușesc în lanț, invariabil, în momentele în care inima mea se lăsa încrezătoare în mâinile omului drag, indiferent dacă acesta era iubit sau părinte, frate, membrul familiei, prieten de suflet, ei bine, acela se purta, simțeam eu, de o cruzime nedreaptă la adresa mea, ca și cum aș fi înfăptuit cine știe ce mârșăvie și apoi șirul construit până atunci se prăbușea piesă cu piesă.
***
Am rămas mută o vreme... mi-am revăzut toate celelalte muțenii în situații în care nedreptatea, absurdul, nemeritatul mi se păreau atât de mari încât alegeam să tac ... era ca și cum recunoșteam o forță mai mare cu care mă confruntam și pe care nu o puteam identifica. Și totuși, o vreme, rămâneam în orbita omului respectiv, încercând să-mi readuc dreptatea cumva, să-mi clamez justiția. Rămânea sfâșierea din suflet și dorința de a continua. Cu o încăpățânare aproape ireală am continuat să cad, să mă ridic, să primesc lovitura care mă dobora, pentru ca să mă ridic iar până când altcineva urma să împlânte pumnalul.
***
Vine o vreme când ai șansa rară să „vezi” și să înțelegi ceea ce trăiești. Într-un moment de grație am ajuns la prima din aceste lovituri, aceea trăită în prezența mamei, copil fiind, ființa cea mai apropiată și mai dragă. Față de ea am trăit prima lovitură de acest fel, prima „ înjunghiere de suflet” și de atunci, pe aceea merg toate celelalte. Implacabil, la un anumit soroc, cel drag, căruia mă dezvălui zic eu, lovește în același loc, în același fel, lăsând la vedere pentru o vreme rana vie pulsând. Cu timpul ea a fost mai mult sau mai puțin vizibilă, a stârnit reacții diferite, de la milă, înțelegere până la repulsie... foarte, foarte rar compasiune.
Cum în orice vătămare e necesar să existe și o lecuire, i-am luat seama, privind-o cu atenție și am înțeles că pentru a putea ființa dintr-o poziție echilibrată a ceea ce sunt e absolut necesar ca aceea, prima, cea mai adâncă, să se închidă pentru totdeauna... și să vindec ce e legat de ea.
În mod ciudat, căutând-o cu privirea nu am putut să o zăresc acolo unde mă durea tăios ci am văzut-o sub forma unui chip, a măștii ce se arăta. M-a surprins că ceea ce se vedea în afară nu avea formă umană ci era un contur sofisticat de figuri geometrice cu sens în alt plan, mai puțin în cel pământean. Erau tușe, nuanțe, linii drepte, colțuri, dar nicio curbă, niciun rotund, nicio mlădiere. Exteriorul era total opus interiorului și între cele două existau zidurile groase de apărare, pe care le ridicasem în timp după fiecare nouă săgeată bine înfiptă.
Am privit ”chipul”, am privit zidurile și m-am lăsat încălzită de o înțelegere plină de compasiune față de tot ceea ce am trăit. Am înțeles că era și asta menirea mea, aceea de a lăsa pe rând zidurile de apărare să cadă, de a mă însoți lucid și protector față de ceea ce sunt, de a îmi stabili țeluri și a le spune ferm, de a înțelege și accepta drumurile comune atât cât sunt dar și pe cele diferite și de a avea înțelepciunea să nu le forțez să prindă alt contur pentru că sunt tot atâtea distrageri de la Calea mea. Am înțeles că fiecare menire are susținători și detractori și că este important și sănătos să le înțeleg rolul și mai ales, uitându-mă cu atenție la „chip” am știut că este momentul să îl las să cadă pentru a îmi arăta fața în deplină siguranță.
În sfârșit am realizat și eu „că însăși apărarea mea mă ucide!” Lavinia Bârlogeanu
Adeseori alăturăm această expresie evenimentului de pe Muntele Tabor, când Mântuitorul s-a arătat cu un chip schimbat, de o lumină aparte, celor doi apostoli care îl însoțeau.
***
Am observat însă, că și noi, fiecare așa cum suntem, ne arătăm chipul nostru, celălalt, unii altora. Înclin să cred, după ceea ce am trăit până acum, că o facem în anumite momente ce au o mare încărcătură emoțională pentru noi: în situații de mare iubire, sau relaxare ori dimpotrivă, în situații de mare tensiune, atunci când una din vulnerabilitățile pe care le ascundem atât de bine de obicei, este zgândărită puternic.
Cel mai des ne raportăm la ceilalți și la noi înșine conform chipului pe care alegem să îl arătăm, cu care ne obișnuim și față de care ne construim un anume comportament. Sunt însă unele momente, ca niște stropi vii de lumină, care îl arată pe celălalt cu o tușă nouă, îngroșată puternic. Fie ne apare mult mai frumos, sau mai bun, mai generos ori mai înțelept decât îl știam fie, dimpotrivă, alege să ne arate latura sa arogantă, disprețuitoare, lașă ori lacomă. Atunci, în acele fracțiuni de secundă, în funcție de cât de mult te cunoști și respecți tu însuți, decizi dacă omul acela este cu adevărat important pentru tine, dacă mai este vreun parcurs alături care vă așteaptă, dacă tot ceeea ce ați trăit împreună și ce urmează să trăiți este mai important decât o trăire de moment. În egală măsură, acea dezvăluire este lumina farului care a făcut să se vadă o parte din ceea ce era ascuns cu grijă și care are nevoie de atenție.
Ceea ce contează după ceva timp de la aceste episoade este că acea legătură nu mai poate fi ca înainte: ori se destramă total, ori devine și mai solidă prin acceptarea reciprocă. Cred că aceste dezvăluiri sunt un fel de „hai să decidem odată” al spiritelor care observă că cei doi sunt pe cale să orbecăie în iluzie.
***
În mod asemănător, există un moment privilegiat în care decidem să ne uităm cu atenție la noi înșine, să ne vedem „chipul”, și să alegem ce facem apoi.
***
Știam că urma să vină acea zi în care toată lumea îți urează să fii fericit alături de cei dragi și știam deja toți anii de dinainte când trăisem ziua aceea cu o mare tristețe, înconjurată fiind de cei dragi ai clipei respective. Prin urmare, am decis ca de data asta să fie altcumva și am făcut ceva ce nu făcusem niciodată: am pornit la drum, acceptând chemarea unui anume loc. Dimineața era însorită și am pornit cu încrederea și siguranța că știe mai bine Cineva acolo sus de ce o fac. Cum aveam sufletul plin de imagini, replici, scene din trecut, liniștea pe care o căutam era încă departe. Atunci am decis că, dacă chiar vreau ca de data asta să fie altcumva, e necesar să îmi fac loc și mie; așa că mi-am dat întâlnire cu mine și am așteptat o vreme în liniște. Preț de un răgaz în care mi-am făcut curat în inimă, în ochiul dinăuntru și în afect. Apoi, când spațiul de acolo a fost primenit, m-am întîlnit cu mine însămi și am simțit cum bucuria înaintează precum cerneala pe o sugativă, până în porii ființei. Mi-am zâmbit și mi-am acceptat prezența... era pentru prima dată când acceptam că ceea ce numeam singurătate era tocmai asta: alegeam să fiu cu oricine altcineva și refuzam să mă întâlnesc, să mă bucur de ceea ce sunt. Odată înțeles acest lucru, m-am privit cu adevărat și mi-am lăsat chipul dezvăluit către mine. Și mi-a plăcut. Pentru prima dată cred că am aflat ce înseamnă cu adevărat să te bucuri de compania ta, să trăiești prezentul și să simți pacea.
***
Și ca un semn pământean al trăirii subtile, pe drum am fost însoțită de ființe dragi sufletului meu care mi-au trimis mesaje afectuoase, iar la întoarcere, din neant, în calea fizică am găsit bomboane acolo și aici !
Privind liniștit, fără urmă de afect la oameni, apare evident felul în care își trăiesc contradicțiile... dacă ar fi să descriu oamenii printr-un singur cuvânt, acesta ar fi contradictorii.
Contradicțiile în esență nu sunt distructive, atâta timp cât sunt trăite din postura celui ce poate compara diferențele ca să își mențină drumul drept. Este important să cunoști că este necesară o constantă, o linie de mijloc pentru a putea înainta ... până la urmă, oricât de mult ai oscila cu mașina pe un drum, nu poți merge în același timp în două direcții diferite. În mod asemănător, în viață este necesar să cunoști și să înțelegi și ce e de-a dreapta și ce e de-a stânga, dar să îți menții o constantă, o cale de mijloc. Până atunci însă oamenii se manifestă bipolar, sau multipolar în privința felului de a fi, de a gândi, de a simți. Contradicția care de departe ocupă primul loc este aceea dintre ceea ce spun și ceea ce fac, urmată de ceea ce cred ei că este benefic pentru celălalt și ceea ce este cu adevărat; vine apoi contradicția dintre nevoile trupului, sufletului, spiritului și ceea ce își oferă omul însuși prin gesturi atât de repetate încât devin drumuri glisante unidirecționat; o contradicție importantă este și aceea dintre dorința de a evita conflictele și manifestarea exact a acelor gesturi care le generează; ori afirmarea existenței iubirii și manifestarea în acțiuni care dovedesc tocmai lipsa ei; există o contradicție la nivel de mod de trai personal și afirmația că ceilalți sunt cei care ne generează derapajele; după cum există contradicția între a nu te încrede în oameni în general și a avea încredere exact în cei care ar dori să nu te împlinești pentru că ar avea ei înșiși de pierdut. M-a frapat mai ales la oamenii declarați spirituali, avansați pe această cale, declarația că tot ce fac este dezinteresat și în slujba evoluției umane, dar în fapte și în cuvinte manifestau dispreț, autosuficiență, aroganță și superioritate necamuflată.
***
Cât timp ignorăm contradicțiile pe care le trăim, viața noastră este o sinusoidă care are deschisă fiecare buclă și care, privită de sus, pare un ghem de fire dezlănțuite în toate direcțiile.
Odată ce devii conștient de nevoia ta principală și de idealul tău, odată ce știi cu adevărat ce îți dorești, ce îți e benefic și ce contează pentru tine, atunci e ca și cum pe cerul personal se naște steaua magilor mai luminoasă ca oricând, și care, asemeni unui far îți va arăta direcția pe orice furtună, iar sinusoidele inevitabile ale vieții tale se modelează frumos înspre o singură cale, calea scrisă de la început în pliul inimii.
Contradicțiile sunt un motor important și puternic al vieții atâta timp cât le înțelegi existența și rostul, dar pot fi generatoare de hărțuiri, slăbiciuni, conflicte pustiitoare, atâta timp cât te lași sub dominația lor.
***
A propos: să fii bun, generos, iubitor, asumat, integru, etc reprezintă conturul căii pe care o parcurgi, trasat cu un marker îngroșat, în toate manifestările existenței tale: material, sufletesc, spiritual. Dacă însă ești toate astea la ocazii diferite, de sărbători sau când te simți înduioșat, dacă manifești toate astea față de anumiți oameni dar față de alții nu, dacă ești doar uneori, atunci încă mai e de aflat, înțeles, crescut.
***
Să ne fie Calea un Crăciun perpetuu, să fim Iubire, generozitate, blândețe, înțelepciune!
Stabilisem unde să primesc comanda . Așteptam, simțeam frigul, era întuneric deja. Am decis să merg în mașină și să răspund atunci când își va fi anunțat sosirea. Aveam banii potriviți, știam că nu erau fix cât convenisem. Mă întrebam dacă avea rest sau în caz contrar ce aveam să fac.
A venit, mi-a dat produsele, i-am dat banii, mi-a zis să fie potriviți, i-am dat cele două bancnote și am zis, așa am, e ok? Mi-a zis că da, și am plecat fiecare în direcția sa. Restul nu era o sumă importantă și mi-am zis că e ok, contează efortul, a venit până aici, etc.
***
Eram deja în mașină când am primit msajul cu scuze și intenția de a ne întâlni iar pentru a-mi da restul. Ceva din mine m-a împins să scriu că e ok, că nu mă aștept la vreun rest și să lăsăm așa. M-a surprins felul în care a venit răspunsul, hotărârea cu care era scris, și felul răspicat al formulării: „nu se poate, voi lăsa restul la poartă, îl găsiți la portar. Trebuie să fie rezolvat!” și la următoarea mea replică am primit mesajul : „Trebuie să fie corect!” Acest mesaj a ajuns la mine cu o semnificație aparte, se adresa unor răspunsuri de demult, venea special pentru sufletul meu. Primul impuls a fost să îmi spun că acest „trebuie să fie corect” nu aparține oamenilor și că totul se echilibrează într-un plan superior, adeseori fără să fim conștienți.... Și totuși, ceva dinăuntru se agățase de sensul cuvintelor... apoi am știut: avem obiceiul să rămânem agățați sau să favorizăm confuzii prin disponibilități aparente, ori încheieri amânate... avem obiceiul să ne mințim rațional și să facem să tacă ceea ce în adâncul nostru știm deja: acolo, pe acele drumuri, nu mai există continuare pentru noi și singura continuitate este minciuna pe care ne-o întreținem singuri. Nu va exista niciodată o situație miraculoasă care să schimbe totul radical, nu va fi niciodată un gest minune dacă el nu a fost făcut în tot răstimpul trecut, nu va mai fi nicio răsturnare de situație dacă nu alegem să acționăm în angajamentul deplin față de ceea ce ne reprezintă, ce suntem, ce ne este menit.
„Trebuie să fie corect!” este înțelesul ce vine până la urmă în fiecare dintre noi și în acea clipă de deschidere sinceră, auzim în sfârșit ceea ce era necesar de mult timp. Atunci decidem să răspundem chemării sufletului nostru, să rupem lanțul la a cărui pecetluire am contribuit și noi și mai ales, să acceptăm că nimic, niciodată nu e nevoie să facem de unii singuri... abia atunci, în acea clipă de lumină, dăm drumul traumelor și le lăsăm să alunece așa cum ar fi fost necesar să o facem de mult timp... abia atunci oprim rotirea otrăvitoare a motivelor pe care ni le-am tot repetat în timp și decidem să alegem ceea ce este de fapt CORECT pentru sinele nostru, făcând un act de dreptate și de pace pentru noi și viața noastră. Este și asta o formă de iubire pentru liniștea noastră dar și a celorlalți.
E fascinant felul cum ni se arată timpul prin vârste, înțelegeri, ființări. În cele din urmă, Timpul mi-a apărut precum traversarea unui anumit spațiu în care un reper anume se apropie sau se îndepărtează pe măsură ce continuu să merg. În aceeași măsură, Timpul este felul în care vârfurile emoționale se apropie sau se îndepărtează și pe măsură ce trec zilele, săptămânile, anii, rămân într-o imagine foarte îndepărtată. Această distanțare dă de fapt măsura timpului și poate că de aceea, într-un impuls anume, în relații, îmi doresc să parcurgem spații mari împreună: să pornim la drumuri lungi, care pentru mine au semnificație de durată și de prelungire.
De fapt, timpul petrecut alături de cineva sau spațiul parcurs împreună cu acela, sunt de fapt tot atâtea trăiri, emoții, vindecări, schimburi aducătoare de revelații și maturizare. Unii oameni duc dorul unui voiaj îndelungat pentru a face timpul să se mărească și a trece prin timp ... alți oameni preferă să rămână în același loc pentru a simți timpul cum trece prin ei.
În ceea ce mă privește, am observat cum angajamentul meu într-o relație, de orice fel ar fi ea, este să testez mai întâi câte drumuri diferite am putea parcurge împreună, sau mai degrabă, la câte drumuri diferite este dispus și celălalt. În relațiile intime, de multe ori celălalt este disponibil doar pentru un singur drum, sau pentru un număr mic de drumuri, lipsind angajamentul deplin. Am remarcat că foarte puțini oameni sunt dispuși să se alăture celuilalt pentru orice drum ar fi, și că, ce e mai trist este că uneori chiar dau impresia că ar fi disponibili deși pe acel drum se află deja cu altcineva.
Prin urmare, pentru mine, sentimentul de „am timp destul” sau sentimentul de „simt cum timpul se termină” este foarte strâns legat de „câte direcții diferite sunt disponibile în momentul acesta dacă voi continua astfel?” Și atunci când am certitudinea că nu mai este Timp, înseamnă că unul dintre noi nu mai este disponibil să fie alături de celălalt pe niciun drum, că a pornit deja pe altă cale și că nu rămâne decât să accept, să înțeleg și să pornesc pe altă direcție în care crește spațul iar, lungind timpul.
- Ce e cu ea? de ce are atâta putere asupra mea? Ce dar poartă?, am întrebat deodată.
- La ce te referi, mi-a răspuns liniștit
- La singurătate...
- Explică-mi!
- Ei bine, e ca pomul de Crăciun plin cu globuri pictate. Te bucuri când îl vezi în ansamblu, în anumite momente stai cuminte alături și cercetezi în detaliu câte un glob, până intri în esența picturilor sale. De câte ori mă uit la globul ăsta, al singurătății, ceva se modifică în ființa mea. Cu timpul trăirile s-au modelat, s-au estompat însă acesta încă are puterea de a mă face să simt că virez.
-Cum adică să virezi?
- Adică să renunț la mine, la ceea ce sunt ca să mă potrivesc mediului ... în natură nu simt că renunț la mine, dimpotrivă, acolo mă regăsesc. În schimb, în societate, în relații, e altceva... În situația asta, e ca un picaj în gol care mă așteaptă și față de care, de fiecare dată, mă opun agățându-mă instinctiv de ce e în jur.
- Aha... Ce ai vrea să știi, de fapt?
- Am înțeles unele lucruri ... aș vrea să știu de ce mă tem încă de singurătate și cum mă pot bucura de ea mai mult?
- Dacă ne întoarcem la partea aia cu picajul, când îmi povesteai, am avut imaginea ta în fața unei prăpăstii, sau a unui gol și ți-am văzut gestul de a te ancora puternic în ceea ce era în jurul tău la acel nivel...
- Mda... de fapt are mult sens ... și e legat și de perioadele de frică de înălțime, pe care le-am trăit de la paroxistic până la estompat spre inexistent. Vezi tu, mi-am dat seama de curând că ceea ce credeam a fi la mine anumite calități, sunt de fapt reacții puternice la lipsa de răspuns din partea mediului la nevoile mele în etapa în care mă potriveam, mă integram acestei lumi. Acum înțeleg că ceea ce de-a lungul timpului mulți apropiați au observat a fi un dar pe care îl ofeream, și anume susținerea, încrederea pe care o am în capacitățile celuilalt, credința că va reuși, că poate ce își propune, are în spate și în paralel nevoia mea acută de a fi susținută, sprijinită, încurajată. aprobată sau și mai mult, „văzută”. În unele scrieri este definită ca frica de a nu fi abandonat... hm... aici cred că este miezul vârtejului: am încă nevoie de a vindeca această parte... Și frica mea de apă... tot aici este...
- În acest context, singurătatea, cum este ea acum pentru tine?
- Poate că sună paradoxal, dar este exact sprijinul pe care îl căutam; îmi oferă limpezime, ocazia de a lua decizii, îmi creează confort și acea stabilitate fără să am sentimentul că mă agăț în grabă, dintr-un ultim gest de supraviețuire.
- Am impresia că ai mai descoperit ceva acum...
- Da, mă gândeam la felurile în care poți trăi singurătatea, pe care le-am văzut în familia mea restrânsă și lărgită și la faptul că simt față de ea ambele forțe: și de atracție și de respingere și din acest motiv și felul cum mă comport este de a o căuta și de a fugi de ea.
- Și acum...?
- Acum am aflat că nu e nevoie să fie permanentă, că de fapt nu e nevoie ca nimic să fie permanent...am reaflat... uitasem asta.. Interesant e că se întâmplă să merg periodic spre acest „pentru totdeauna” , spre alb-sau negru, spre așa sau așa... Hm...
- Cum e golul ăla acum?
- Golul ăla are lumină, până acum era negru înăuntrul său
-Și acum?
-Acum văd că are poteci ce îi parcurg laturile, că golul este mult mai larg în circumferință și că nu este despre o cădere pe verticală ci despre o șerpuire ce meandrează spre un orizont al cărui capăt nu îl deslușesc bine, dar, care are soare, vegetație, și.... ciudat, nu văd oameni ...
În mod repetat mă aflu în această situație în care un om trăiește intens, uneori paroxistic o anume stare iar ceilalți nu îl pot înțelege, chiar simt un disconfort în apropierea acestei trăiri. Există oameni care simt un anume entuziasm, ori o anume jale, ori o anume bucurie pe care cei apropiați nu o recunosc ori nu o împărtășesc.
***
Am trăit această situație din ambele posturi și de fiecare dată am simțit o neputință personală, sau o dezamăgire. Îmi părea rău că nu pot simți ori împărtăși entuziasmul mărturisit de cel care îl punea în comun cu mine și simțeam singurătatea celui ce trăiește o anume stare când o împărtășeam cuiva drag, care nu mă înțelegea.
Odată cu acest fapt am mai observat și că fiecare dintre noi, în schimb este sensibil la trăirea cuiva cu care are o anume afinitate, asemănare ori feblețe. O vorbă spusă de acela are un efect în noi pe care aceeași vorbă, spusă de altcineva nu îl produce, chiar dacă afecțiunea ambilor față de noi este comparabilă. Suntem modelabili și limitați de slăbiciunile noastre mai mult decât putem înțelege. Dar în aceeași măsură, răspundem doar afectelor celor pe care îi iubim cu adevărat.
Fiecare dintre noi are o mulțime de filtre prin care percepe și comunică: alcătuirea anatomică ne aduce confirmarea filtrelor prin care vedem, ori auzim, mirosim, ori gustăm. Dincolo de aceste filtre strict fizice, există și acelea cu care percepem lumea, oamenii, situațiile. Nu o dată am remarcat că ceea ce pentru mine era într-un fel, pentru altcineva era cu totul diferit. Bineînțeles că este plăcut o vreme să ai alături oameni care au aceleași percepții ca și tine, asta dă un fel de încredere, un sentiment de includere, aparteneță, dar, pe termen lung poate să aducă limitare și lipsă de evoluție.
***
O anume discrepanță repetitivă din parcursul vieții mele m-a făcut recent să mă opresc asupra acestui fel în care ne „uităm” la ceea ce trăim. Undeva, într-un subtil al fiecăruia, există tatuată în esența sa această plasă-filtru care stă între sinele său și ceea ce trăiește. Plasa aceasta este alcătuită din ochiuri, asemenea tricotajelor sau plaselor pescărești. Nodurile sale reprezintă umbrele omului respectiv, felul dezechilibrat prin care trece el uneori. Aceste umbre sunt semnătura a tot ceea ce este neînțeles, ori acceptat ca adevăr dintr-o stare nearmonioasă: de frică, furie, lăcomie, judecată etc. Cu cât aceste noduri sunt mai mari și mai groase, cu atât ochiurile sunt mai mici și ceea ce vedem, percepem, simțim este mai încărcat de disfuncții.
Ce avem de făcut este să acceptăm acest filtru ca fiind real și că el ne face să fim asemeni tuturor celorlalți, să ne „uităm” cu blândețe la ochiurie noastre și la nodurile care nu vor dispărea niciodată deplin și să înțelegem că tot ce ține de noi în starea actuală este să șlefuim acele noduri sau măcar să le recunoaștem
De exemplu, în ceea ce mă privește, am recunoscut nodul dependenței care îmi dă iluzia confortului, a apartenenței, a comuniunii. Periodic acțiunile mele, deciziile pe care le iau sunt influențate de acest nod, fără ca eu să fiu conștientă. În timp însă, această umbră a dependenței îmi afectează stima de sine și mă face să mă autosabotez, ajungând în situații dificile sau uneori insuportabile căci trăiesc acea tensiune dintre mine și mine la cote exagerate. Prin urmare, ceva din mine a învățat că poate readuce echilibrul prin inventivitate așa că, atunci când presiunea interioară devine de nesuportat, o anume clapetă interioară comută spre o idee, spre un drum nou, spre o înțelegere nouă și acest proces mă duce în acea stare de liniște, de pace și încredere.
În același mod, fiecare din celelalte noduri reprezintă pentru noi calea spre starea armonioasă, spre edenul personal. ”L' enfer c'est les autres" poate fi înțeles și ca "L'enfer c'est les ombres de moi-meme".
Sunt acele opere de artă care, pe măsură ce trec anii, veacurile, pojghițele li se subțiază și se decojesc. Uneori ce e dedesubt dezamăgește, alteori, dimpotrivă, scoate la lumină ceva de mare preț. Cred că oamenii sunt supuși unui proces asemănător cu trecerea prin timp și prin încercări: toate probele sunt de fapt niște șlefuiri și niște prilejuri de revelare a ceea ce există sub straturile de conveniență.
Îmi imaginez uneori că suntem îmbrăcați în straturi asemănătoare învelișului unui dalmațian cu mai mult sau mai puțin conținut negru și că la fiecare eveniment o anume ”pată” se vrea șlefuită, curățată, albită... fricile în special sunt „pete” predominante, urmează dependențele, lipsa de încredere, emoțiile negative care tulbură starea de echilibru și pace lăuntrică. Asemenea curățării în natură, la fel și transformările, decojirile interioare necesită soluții diferite: unele dispar doar cu o ușoară clătire, pentru altele sunt necesare temperaturi mai înalte sau procese mecanice dure, la altele aplicăm soluții chimice ori asistăm liniștiți la transformarea lor.
Asemeni operelor de artă străvechi, fiecare dintre noi traversează procese de dezvelire mai mult sau mai puțin dureroase, până când nud, firesc, sinele se arată vieții.
Perioada din an pe care o traversăm stă mai ales sub semnul introspecțiilor personale dar și al căldurii manifestate și primite; al bucuriei și parfumului de scorțișoară, al aburilor colorați, al obrajilor îmbujorați, al iubirii din surprize și gesturi.
Sărbătorile de acum, Sf Nicolae, Crăciunul și trecerea spre un nou an, sunt momente în care exprimăm și împlinim dorințe; mai mult decât în alte perioade, obișnuim să facem bilanțuri, să tragem așa numite linii sub liste, să deschidem noi drumuri personale.
***
Acum mai ales, dorința și nevoia se amestecă și suntem atenți mai mult la semnificații, la încărcătura gestului și intenției decât la faptul în sine. Acum se arată și roadele a ceea ce am semănat peste an în alt plan, cel subtil, invizibil. Dacă ar fi să rămânem o clipă atenți la aceste roade, am vedea și simți cum în ghetuțele sufletului găsim multe daruri de preț, surprize nebănuite, care ne-au găsit într-un mod magic după părerea noastră, dar care, ne-au așteptat cuminți ca să le descoperim. Astfel, odată cu dulciurile din ghetuțele materiale, cu pungile de cadouri din sărbători, în alveolele de suflet și înțelegere apar semne de bucurie și acceptare cu care să citim cărțile relațiilor, globuri de prețuire și bunăvoință cu care să împodobim casele noastre, acceptarea în firesc a emoțiilor pe care le simțim, precum și naturalețea exprimării trăirilor noastre cu care să ne parfumăm gesturile, îmbrățișări afectuoase și sincere cu care să ne încălzim drumurile și șederile.
***
E acea perioadă a anului când lista de dorințe se vrea parcursă și completată, și e acea perioadă a anului când, mai mult ca oricând mă îndeamnă Iubirea să îi pun panglicile îmbujorate pe fiecare din cadourile surpriză ale vieții.
Când sunt pe drum și nu știu exact cât mai am în față, uneori mă cuprinde o stare de neașezare, de neliniște amestecată cu o plictiseală obositoare și atunci îmi deschid GPS -ul pentru a verifica timpul rămas până la destinație. Simplul fapt că știu, mă liniștește, indiferent cât de mult sau puțin mai este de mers.
***
Cu o altă percepție, dintr-un timp aproape uitat, mă văd pe un drum al doliului fără să știu cât mai este din el. În trecut, el se împletește atât de strâns cu viața-mi încât nu îmi pare să fi apărut la un moment anume... mai degrabă îmi pare a fi grefat prin pulsiuni din alte vremuri sau poate intrarea în viață mi-a părut cândva prilej de doliu. Cert este că pe rând am așteptat o anume liniște, ori un rost, o iubire mare, un cămin sau o familie, o împlinire ori o realizare, am sperat, oh! cât am sperat la o înțelegere mutuală, la un martor asemenea, la o pace și la o așezare în fire și în oameni... Apoi rând pe rând au plecat cei dragi și doliul mi s-a așternut și în culoarea hainelor... apoi, la un alt moment mi-a plecat bucuria din suflet... nu o mai aflam nicăieri, îi simțeam lipsa în ciuda glumelor ori a prilejurilor de amuzament și doliul s-a insinuat și în respirație.
***
Mult timp am privit în față, la ce urma să trăiesc, ca la o promisiune a lipsei definitive a lui și a vindecării, dar la un soroc m-am aflat ca pe un vârf de unde drumul din față nu mai era atât de clar; în schimb se vedea bine conturat cel din spate, cel parcurs deja... Atunci inima cea stranie de după plecarea bucuriei, a început să se înmoaie într-o imponderabilitate caldă și mi-a deschis o ușă dinăuntru pe care au intrat două persoane: un eu din multe veacuri în urmă și un eu din câteva de după... mi s-au așezat alături și mi-au însoțit trăirile: dintr-o parte aflam tot ceea ce dobândisem deja, de cealaltă, ceea ce aveam să devin. M-am văzut deodată o rotiță într-un angrenaj lumesc, o rotiță cu trăiri, stări, sentimente, doruri și cu un mare doliu... atât de mult jelisem, plânsesem, sperasem încât musteam durere. Apoi am aflat că există o anume decență în toate, chiar și în suferință și am lăsat-o să-mi alunece treptat din trăiri...
***
Uneori, fără vreo intenție anume, mă mai trezesc purtând un văl cernit ce iese singur de unde mă trăiește încă... uneori și doliul și bucuria mă privesc în ochi și îmi spun: Și noi suntem Tu!
Se întâmplă să simți chemarea unui drum dar de fapt să fie chemarea unui regn și să nu știi. Totul e ca o dorință de a călători într-un anumit loc pentru un anumit timp... nu foarte lung... crezi că te cheamă un drum dar când ajungi la destinație un traseu anume se conturează ... și mergi pe el... e cumva neobișuit, pustiu ... și tocmai acest fapt face să devii atent la tot ce te înconjoară; atunci descoperi că drumul pe care ești nu este ca oricare altul ci este un drum al unui regn... sau al unui ținut cu care nu ești obișnuit, dar care te-a adoptat și vrea să îl cunoști așa cum este. La început simți discrepanța, o neliniște ... dar poate că nu întâmplător ți s-a dat un ghid patruped care se ține morțiș de tine și după ce accepți totul: și ghidul, și traseul, și stranietatea locurilor, decizi să parcurgi totul. Treci prin locuri ce pot fi numite păduri diferite în poveștile copilăriei: păduri de aramă, ori de argint, ori de felurite alte feluri, căci treci prin păduri reci, cu vânt aspru, ori păduri albe, cu arbori precum lamele oțelite în anumite crivățuri ce îți pătrund și ție. călătorul, pe șiră... vin apoi pădurile cu sunete și umbre, pădurile iluzii prin care simți și auzi alte trăiri... păduri noptate și păduri ce păstrează încă spiritul celor care le-au străbătut...
***
Pe prima porțiune a pădurii am simțit trecerea dintre tărâmuri și dintre regnuri: eram cumva în ținutul trolilor și al gnomilor și fiecare pas înainte îmi aducea potretul înghețat în piatră al unuei ființe de veacuri prinse în stâncă ori care își afla sălașul prin acele locuri. Am înaintat fără să știu dar cu fiecare pas înainte am simțit prezența unui alt regn ce ma accepta.
Unele drumuri te cheamă pentru a îți transmite ceva din mărturia lor pe această lume și tot ce poți să faci este să înaintezi crezând că ești un turist curios pe un drum dinainte marcat. De fapt ești într-o anume poveste și sensul îl afli pe măsură ce înaintezi și respiri.
Toamna aduce cu ea și acele zile de ceață, care la munte au o frumusețe aparte... prima dată când am mers toamna prin ceață la munte am avut un sentiment de mister și mistic, o atracție nouă m-a cuprins și faptul că zarea atât de dragă îmi era ocultată, m-a făcut să mă bucur de imediatul și strict alăturatul care mă conțineau. Ca de fiecare dată, ceea ce trăiesc în imediat mă face să merg pe un alt plan și să privesc prin celălat ochi...
***
Îmi vin tot mai des în trăire secvențe pe care le simt ca fiind asemenea bruiajelor într-o melodie frumoasă, ori ca un bâzâit în curgerea cristalină... suntem cu toții într-o curgere, pe un drum, același drum, și tot ce reprezintă viața noastră este să mărturisim despre unde ne aflăm, despre ce parcurgem, trăim, vedem, lucrăm. Indiferent unde ne aflăm, în acel loc și timp au mai fost mulți alții care au lăsat și transmis mărturia lor. Muntele mi-a adus limpede această înțelegere: fiecare traseu pe care mergeam pentru prima dată fusese parcurs de mulți alții înaintea mea, fiecare peisaj sălbatic și uimitor pe care îl descopeream cu trăirea novicelui, defătase mii de alți ochi și suflete înaintea mea. Cum era rândul meu să semnez în „cartea de oaspeți” a acelui timp și loc, am făcut-o în felul meu și asta a adus inspirație acelora care nu știau de existența sa.
***
Existența fiecăruia dintre noi are sens doar pentru că existăm toți, în caz contrar, dacă în afară de noi nu ar mai exista nimeni altcineva ar fi în zadar ceea ce cunoaștem, ceea ce înfăptuim, pentru că nu ar folosi nimănui. De aceea, o nevoie fundamentală a fiecărui om ce trăiește pe acest pământ este sentimentul că ceea ce reprezintă el este de folos altcuiva: faptul că cineva primește cu bucurie rezultatele eforturilor noastre, cunoașterea noastră, mărturia noastră din trecerea prin viață este Adevărul poersonal al fiecăruia; bruiajele apar când nevoia și dorința se confundă, când ne străbate trăirea respingerii și a departajării; trăim un paradox perpetuu: văzută din alt plan, viața noastră pare o deformare în sensuri opuse determinată de sentimentul superiorității și al disprețului chiar față de orice alt trăitor care nu bifează criteriile care au sens pentru noi, pe de o parte, și eforturile de a-i atrage în aceeași măsură pe ceilalți spre noi, ca să valideze nevoia noastră fundamentală de sens. Suntem supuși modelărilor felurite indiferent de locul unde ne aflăm și singură, conștiința că ceea ce pare a fi adevăr absolut și convingere este precum ceața din munții stâncoși îmi pare a fi abordarea potrivită a vieții.
***
Suntem călători pe drumul pe care au trecut miliarde înaintea noastră și pe care vor mai trece de multe ori alte miliarde. Înțelept îmi pare să înțelegem că ceea ce credem a fi adevăr absolut este doar un alt fuior de ceață. Și ce îmi pare acum cel mai important este să diferențiem ceea ce facem din dorință și ceea ce este nevoie fundamentală pentru noi.
Sunt acele momente când ceva din înțelegere mai face un pas, când perspectiva cu care viața ți se arată se mai lărgește cu o fracțiune...
***
Obișnuiesc să simt, să știu potrivirea dintre cuvintele cuiva și adevăratele sale intenții, dintre ceea ce arată și ceea ce este cineva în acel moment. Inițial asta m-a făcut să mă retrag din anturajul respectivului și cu timpul „distopia” dintre ceea ce spun ori fac mulți oameni și ceea ce „îi mână” dinăuntrul lor mi-a creat trăiri de dezamăgire, lipsă de sens, deșertăciune...
Am trecut prin diferite etape, de la a crede că respectivii oameni trăiau conștient această manifestare, apoi la „iartă-i că nu știu ce fac!” până la „asta e lumea, ăsta e nivelul fiecăruia, asta e!” M-am retras și am revenit lângă oameni de nenumărate ori, am obosit și am pornit din nou, am murit și am reînviat atât de des încât mi-am spus că undeva, aici, mai e un înțeles; știam deja că ceea ce contează este ce facem noi înșine cu ceea ce trăim, indiferent de ceea ce se petrece în exterior, știam că în fiecare moment avem șansa alegerii, știam că trăim sinusoidal, că fiecare om are suișuri și abisuri în armonie, manifestare, integritate. Am trăit credința și miracolul ei, am trăit îndoiala și același miracol a apărut iar, inversat...
La un moment dat am văzut un film și nu l-am înțeles, apoi, după zece ani l-am revăzut și am mers pe firul unei idei, am înțeles puterea unui gând „bine așezat, bine înțeles, bine digerat” în interiorul nostru... acum cred că oamenii sunt manifestarea unei idei ce stă fixată puternic în ființa gazdei și mai cred că oamenii în sine sunt definiți mai ales de „ideea” care îi ghidează și că diferențele vin din faptul că majoritatea oamenilor împrumută idei „care dau bine” afișându-le ca fiind ale lor, când de fapt nu au reușit să scoată din rădăcina ființei lor idei mai vechi ce continuă să-i dirijeze.
***
„Cunoaște-te pe tine însuți!” poate fi spus mai pe înțeles, află-ți Ideea ce te mână, căci ea îți este adevăratul stăpân. Ideea, sau Visul sau Vălul indiferent că le spui obiective, ținte, borne... sau idealuri nobile, țeluri înalte, trăiri onorabile, fiecare dintre noi a fost născut dintr-un Cuvânt, dintr-o idee și aceasta este datoria adevărată a fiecăruia: să-și cunoască originea, să o accepte, să o manifeste în integritate, ori să facă un pas lateral și să o observe neutru...
Citeam deunăzi despre săgeți și modul cum își ating ele ținta... despre faptul că e obligatoriu să fie drepte, să nu fie îndoite pentru a putea ajunge la punctul dorit. Adăstând o vreme pe acest subiect, m-am gândit că undeva, într-un alt plan, fiecare dintre noi este un Arcaș în ceea ce privește țintele, obiectivele, dorințele personale. Mai întâi ne alegem Ținta, apoi măsurăm distanța până la ea, cântărim intensitatea forței aplicate săgeții ca să poată ajunge la punctul dorit, întindem coarda arcului atât cât e necesar și apoi așteptăm, urmărind traiectoria săgeții prin aer până la impact. Ca un veritabil arcaș în devenire, fiecare dintre noi face acest exercițiu zilnic, urmărește cu bucurie împlântarea vârfului în punctul ochit sau cu dezamăgire ori surprindere atingerea vreunui alt punct vecin ori foarte îndepărtat, până când începem să ne gândim cum fac cei care reușesc, care este mecanismul care duce la stăpânirea tehnicii lor.
***
Abia atunci începem să acordăm atenție întregului și nu doar Țintei. Abia atunci ne uităm la brațele noastre și la forța pe care o pot ele genera, la degetele noastre și la cât de sensibile sunt ele atunci când coarda arcului mușcă din buricele lor, ne uităm atent la arcul în sine, la esența lui, apoi la cât de clară ne este privirea, cât de detaliat putem vedea la acea distanță și ne ajustăm poziția dacă ceea ce se arată în raza privirii noastre este blurat. Mai apoi privim săgeata însăși, îi cântărim materialul, soliditatea, perfecțiunea liniei drepte, vârful chiar. Și nu în ultimul rând cunoaștem calitatea așteptării, a timpului în care săgeata își face dansul prin aer până se va opri.
Înțelegem importanța fiecărei etape, a fiecărui aspect. Aflăm că putem atinge doar acele ținte care sunt la distanța corespunzătoare forței mușchilor noștri, că atingem punctul de mijloc dacă vedem clar ținta și nu mai multe perindându-ni-se prin fața ochilor, că e foarte, Foarte important ca săgeata noastră să fie Dreaptă, așa cum dorința, intenția noastră e necesar să fie fără îndoială, căci orice începem chiar și cu o ușoară urmă de îndoială, nu ajunge la punctul ochit. Și mai ales, să nu uităm să însoțim și să admirăm zborul săgeții însăși, să-i vedem arcuirile, eventualele bolte, să-i ascultăm șuierul, să-i anticipăm impactul, să trăim bucuria spectacolului pe care ea, săgeata îl oferă în drumul ei, asemenea unei stele căzătoare pe cerul de cerneală al nopții.
***
Apoi, într-un alt soroc, după ce vom fi fost obișuiți să ne cunoaștem brațele, arcul, săgețile, esența lor, după ce ne vom fi obișuit să așteptăm și să ne bucurăm de răgazul oferit de dansul săgeții, ne va fi devenit un obicei să țintim cu ele, așa cum sunt, ajustând direcția spre care lansăm săgeata, făcând câțiva pași mai aproape sau mai departe de locul impactului, sau, pur și simplu, pe o altă treaptă, devenind noi înșine săgeata și ținta deopotrivă.
Știu de mai multă vreme că, în ceea ce mă privește, ceea ce mă atrage are și un înțeles ce se vrea dezvăluit. Fractalii mă făceau să îi privesc hipnotic minute în șir în forma lor de imagine; mai târziu, în calitate de coach am învățat să îi văd în ceea ce trăim sub forma lor de comportamente.
***
Astăzi, mi-a revenit, a câta oară imaginea frunzelor ce cad toamna și a reapariției lor în orice primăvară. În forma sa de imagine, acest obicei ne apare ca un șir nesfârșit de cicluri, o succesiune perpetuă de începuturi și sfârșituri. Privind însă acest fenomen din perspectiva copacului, simțim întreg procesul la un alt nivel a dinamicii sale. Trăinicia copacului face ca totul să devină mai lent, iar frunzele să fie o manifestare minoră a întregii vieți a copacului însuși, precum o clipire de pleoape arborești. La nivelul suprafeței pământului, apariția și decăderea copacilor înșiși devine un proces și mai lent, soliditatea scoaței terestre face ca această dinamică să pară și mai înceată, totul fiind precum procesul trezirii în zori și al adormirii pe înserat.
***
Dincolo însă de apariția copacilor, a planetelor însele, a universurilor chiar, există acel ceva imuabil, statornic și neclintit a cărui manifestare este tot ceea ce există perceptibil sau nu de către noi. Din acea perspectivă apariția și dispariția sunt doar manifestări aparent ciclice a ceva ce există în infinit. Din această perspectivă, totul și noi toți avem doar ființare și prilej de manifestare.
***
Astăzi m-am întâlnit cu Mine care privește la mine, am întâlnit Viața care asistă la manifestarea și desfășurarea vieții.
Am pornit pe drumul pe care am mai fost cu cîțiva ani buni înainte. Era cu vreo două ore înainte de asfințit. Atunci plecasem pe același drum înainte de amiază. Locurile păreau la fel și totuși atât de diferite. Atunci eram cu familia și prietenii, într-o zi de început de primăvară. Ca și acum, priveam cu nesaț în jur fără să pot distinge ceva la o distanță de câțiva metri și pe măsură ce înaintam norii coborau tot mai mult astfel încât nu am mai putut vedea mai nimic la capătul brațului întins. Umezeala și lapovița ne intrau perfid spre suflet și am decis să ne întoarcem deși parcursesem cam un sfert din drum. Locul mi-a rămas în amintire ca un spațiu rece, neprietenos, cețos, închis, cenușiu
***
De data asta, tot cu familia, era spre sfârșitul verii și deși eram singuri în acea direcție am știut că vom reuși să ne întoarcem înainte de a se întuneca deplin. Drumul era scăldat în cea mai frumoasă și caldă lumină mierie ce dădea rotunjimi toscane văilor și culmilor. Privirea nu se putea opri din a îmbrățișa tonurile de verde și aur, care înconjurau cenușiul curat al stâncilor ce își ridicau semeț fruntea spre albastrul de cleștar al cerului. Mă gândeam că de data asta același decor îmi zâmbea, locurile mi se arătau prietenoase, deschise, puteam vedea mai multe zări în depărtare iar sus, pe vârf aerul cald ne mângâia frunțile. Am coborât mângâiați de lumina apusului și un zâmbet cald mi-a cuprins sufletul. Zâmbetul naturii, la fel ca zâmbetul unui om sunt acele daruri de neprețuit pe care adeseori le ignorăm și care ne aduc o bucurie și o încântare unice. Ele emană o irezistibilă atracție și cu cât te lași mai mult sub vraja lor, cu atât mai mult te simți atemporal și ușor. De data asta am făcut drumul cu bucurie, încântare și împărtașire, l-am parcurs pe tot împreună sub zâmbetul senin al apusului.
Obișnuiesc să fac un pas înapoi și să privesc... pe munte mă opresc ca să cuprind zările, să îmi umplu ființa cu fără de limita și cu uimitorul pe care îl aflu în drumeție. În lume prețuiesc momentele când stau în liniște cu mine sau când tac și ascult fără vreo intenție anume... e un soi de reglare, de ajustare la centrul a ceea ce sunt.
***
În unul din aceste momente de retragere mi-am luat răgazul să privesc la viața mea de acum și la viața de pe acest Pământ, la drumul pe care îl conține. Mă gândeam la drumurile pe care le facem spre anumite dstinații, spre anumite obiective și deodată am înțeles că există un singur drum, acela de la naștere la moarte și că mult prea des il ignorăm tocmai pentru că ne împotrivim detinației. În mod ciudat, deși mergem în mod constant spre destinație, prin tot ceea ce facem ne împotrivim ei, ca o stranie încercare de a ne întoarce spre un start perpetuu reiterat. E ca și cum te-ai urca în trenul spre Constanța dar pe drum cobori la toate stațiile ca să te urci din nou în alt vagon cu speranța că asta va conta și va schimba ceva în lume. Trenul ăla, invariabil, în oricâte vagoane te-ai urca, te duce la Constanța! Ce ar putea fi schimbat în urma faptului că TU ai fost în el, este ce a rămas după ce ai coborât: locul e curat? E frumos în spațiul în care ai stat? Aerul poartă un anume miros plăcut? Partenerii de călătorie au coborât iritați de prezența ta, ori dimpotrivă, călătoria lor s-a încheiat zâmbind și pentru că tu ai adus acea bună dispoziție molipsitoare adeseori?
***
"La Sagesse, c'est savoir que je ne suis rien, l'Amour, c'est savoir que je suis tout; et entre les deux je vis ma vie!"-Wayne Dyer- "Changer vos pensées, changez votre vie- la sagesse du Tao!"
Urmam drumul ce șerpuia înainte-mi și priveam cu aviditate cerul. Nori gri groși îl acopereau lăsând pe alocuri ferestre de lumină să i se contureze pe întindere. Prin unele din ele țâșneau raze ce țintuiau pământul în anume locuri. Mă gândeam că doar acelea puteau să vadă pe sub nori, după cum doar pe acolo, pământul putea să întâlnească cerul.
***
Ascultam vorbele sale și mi se revela felul cum vede viața, cum trăiește relațiile dintre oameni; ca și cum îmi arăta fereastra prin care înțelege și trăiește și prin care viața i se arată. Mă gândeam la ferestrele prin care privesc eu însămi lumea și viața, prin care mă apropii de cer, de sens, de iubire.
***
Majoritatea vieții stăm în dreptul unei ferestre și ignorăm restul... acționă, simțim, facem lucruri conform cu dreptunghiul prin care vedem ... dreptatea, adevărul nostru, rațiunea însăși ni se așază pe acea fantă... mergem spre oameni sau plecăm de lângă ei cel mai des după razele pe care le percepem: uneori omul de lângă noi se scaldă în aceeași lumină, alteori, unul dintre noi are deasupra un nor gros. Poate că îți va fi mai ușor dacă ai ști că nimeni nu are vreo vină, ci fiecare dintre noi merge după o rază anume, ca o deplasare spre roșul personal. Uneori roșul tău și roșul meu diferă atât de mult încât la un anume soroc nici nu ne mai vedem. Nici tu, nici eu nu îl părăsim pe celălalt, e doar o curgere pe raza intimă, o „deplasare spre roșul personal”, o alunecare în sus.
Îi vedeam privirea, mâinile întinse către mine... de undeva au ajuns și cuvintele: „Sari! Hai! Te țin eu!”
***
Îmi simțeam corpul sugrumat de o presiune de necrezut... undeva în zona gâtului un nod strâns încerca să se miște spre lacrimi... un altul, în zona inimii apăsa zgomotos pe butonul vieții. I-am privit chipul și am încercat săritura în gând... nodurile deveneau și mai apăsătoare.... mi-am reorienat corpul, i-am privit iar ochii, mi-am întins mâinile spre mâinile sale și am sărit! Atunci am simțit întinderea masei grele de apă ce mă primise în pântecele său. Mii de celule se trezeau în mine, mii de celule simțeau presiunea greutății apei ce mă cuprinsese strâns, mii de celule mi se ghemuiau pe dinăuntru creând la rândul lor alt val de presiune. Apăsarea din piept s-a dublat și simțeam cum aerul nu îmi e de ajuns... dintr-un colț suspendat în imponderal o privire îmi spunea să înregistrez ce simt, să mă obișnuiesc și să încep să mă comport firesc. Vedeam în dreapta mulțimea de copii ce se bălăcea veselă, îi vedeam cum sar dezinvolt și cum înaintează tăind suprafața lichidă, auzeam vocea de lângă mine ce îmi spunea „Bun! Acum ține-te de placă și o să vezi că te ține ea deasupra!” Pe dinăuntru creștea presiunea, corpul începea să mă doară ca după lovituri repetate, reușisem să las apa să îmi ajungă până la bărbie și mă simțeam precum materialul dintr-un mulaj care se lasă alunecat, condus, răsucit, modelat. Mă gândeam la toate acele senzații noi pentru mine și totuși atât de cunoscute într-un alt ev, mă gândeam la sentimentul de siguranță din realitatea asta, cel care îmi dă punctul de sprijin în ceea ce fac, vedeam ușurința cu care ceilalți se mișcau în jurul meu în timp ce apa își intensifica îmbrățișarea apăsătoare. Am simțit nodul din gât cum se lichefia în lacrimi ce stăteau să apară, am simțit cum burta îmi crește nemăsurat și înăuntru un fel de balon cum apasă peretele pântecelui, moment în care un anume tremur și frigul și-au început călătoria prin mușchii mei.
Am vrut să ies și după câteva minute, dn interiorul cald flaușat al halatului, în timp ce priveam copiii cum se bucurau de fiecare clipă petrecută în aceeași îmbrățișare a apei, mi-am văzut cercul în care trăiam, limitele sale, și am simțit un sentiment de smerenie profundă și de gratitudine față de imensa înțelepciune a vieții.
***
Obișnuim să îi vedem pe ceilalți, să le creionăm portretul și să credem că știm cum sunt ei, privindu-i din perspectiva cercului nostru, a ceea ce știm noi să facem foarte bine și nu vedem ceea ce știu și pot ei să facă excelent. Și la asta se mai adaugă felul în care corpul nostru se comportă după cum îl hrănesc gândurile și convingerile noastre; fiecare dintre noi a avut un moment în care a gândit sau a crezut un lucru despre sine care nu i-a fost benefic iar corpul l-a preluat în funcțiile sale.
Nu am știut niciodată ce se întâmplă în alt spațiu, ce anume din mine participă și nici la ce... doar am presimțit-o, așa cum furtuna e anunțată de o răcire bruscă a aerului. Oboseala care mă trăiește periodic are nuanțe de necuprins, și de tristețe. Unii îi spun melancolie... tot ce știu este că mi-am luat-o ca misiune, poate că este doar o iluzie a unei ispașiri din alte vremuri, poate că este o scuză sau doar paranoia.
Din cele știute până acum nu este vorba de oboseala fizică, nici emoțională, nici de cea psihică... este acea oboseală a celui ce ține flacăra să ardă atunci când mulți se tem de foc și de lumina sa; e oboseala celui ce iubește iar, și mereu și simte că iubirea asta e prea sus pentru mulți și de neînțeles; e oboseala celui care simte ce simte celălalt și durerea lui. Și un orgoliu nemăsurat și mistuitor îl poartă spre vindecare, a sa, a celor pe care îi iubește; oboseala celui ce simte și știe că iubirea sa îi arde pe cei care se apropie prea mult. Și atunci renunțarea lui vine tot din iubire.
Pe lumea asta sunt unii oameni care rătăcesc și sunt mistuiți de un altfel de dor.
În întregul vieții, ceea ce trăiește un om îmi apare adeseori precum rotirea Pământului față de Soare: sunt zori și amurguri, sunt chindii toride și nopți adânci, negre; și mai sunt acele perioade când apar eclipsele...
În fiecare dintre noi există miezul, sau privirea dinăuntru care ne însoțește permanent și există Sinele sau Soarele, care ne luminează și ne încălzește în viață. Precum în natură, există și în noi acele perioade când ceva, o idee, un om, un eveniment se așază între miezul nostru și Sine și atunci privirea lăuntrică, atenția, energia noastră rămân agățate de acel ceva... acestea sunt eclipsele personale, când, pentru o vreme avem sentimentul că lumina și căldura de la soarele personal nu mai sunt în jurul nostru, când universul ni se bulversează, apar furtunile pustiitoare, pielea nu ne mai încape și trăim senzațiile de neliniște, agitație interioară, disconfort mental și existențial.... în timpul eclipselor noastre, în acele minute, ore, zile de crepuscul agitat pustiul se aude șuierător prin celule, carnea doare sfâșietor pe oase și urletul sec de lupi ne trece prin vene.
***
În aceste perioade de eclipsă personală șuierul abandonului sau al pierderii acelora pe care îi iubesc mă vântuiește furtunos, vaietul fără ecou al singurătății într-o lume neiubitoare îmi usucă sevele și golul din veninul răutăților vorbite în lipsa-mi mă absoarbe amețitor. Atunci tac, mă apropii și mai mult de „pietre” de muntele dinăuntru-mi și tac lăsându-mi toți mugurii să se odihnească în tăcerea pe care o picur strop cu strop în sufletu-mi deșert.... apoi, fără vreo cauză aparentă, totul se mișcă iar pe cerul universului personal : un soare blând apare, o căldură de catifea mă învelește și mugurii-mi se desfac rodnic.
***
În întregul vieții, ceea ce trăiește un om, trăiește universul însuși.
În acel moment al drumului, pe când crepusculul înainta ușor, le-am văzut, umbrele ce mă însoțeau fidel: trei de Eu pluteau pe asfalt, împreunate cu o anume grație într-un punct comun, dansând apoi la distanță egală prin eterul asfaltului.
Le-am privit îndelung conturul, cu surprinderea descoperirii lor. Adeseori vorbim despre Umbra noastră dar iată că, dacă avem perspectiva schimbată, apar și altele.
Am continuat plimbarea însoțită fidel de umbre și m-am lăsat în voia a ceea ce trăiam. .. simțeam că aveau să îmi spună, ori să-mi arate ceva, dar atunci limbajul lor și percepția mea erau în defazare. Am așteptat...
***
Recent mi-a apărut un posibil sens și scop: Omul, atât de uimitor în perfecțiunea creării sale, trăiește perioade de slăbiciune, blocaj, neasumare, reticențe, orgolii, trufii, etc pentru desăvârșirea comună. Fiecare dintre noi are măcar o persoană apropiată care îl cunoaște în perioada sa de recul; fiecare dintre noi îi permite acelei persoane, acelui prieten, iubit, apropiat să îl ajute, să îl remonteze, să îl însoțească o porțiune din drum și adeseori, această interacțiune este benefică celui strâmtorat; ce se întâmplă după aceea este însă definitoriu: pe de o parte, sunt mulți aceia care, după ce au fost de folos, sunt vizitați de sentimentul de superioritate, de orgoliu chiar; pe de altă parte, cei ajutați tind să folosească saltul personal în detrimentul celui ce l-a ajutat.
Natura umană este un amestec de iluzie și luciditate, de eroism și lașitate, de trufie și obnubilare. Și între toate acestea există echlibrul și pacea, există ascensiunea și transcenderea.
În relațiile noastre există sentimente diverse, multe dintre ele aduc cu felul cum ne simțim față de hrană.
În unele relații avem sentimentul unei senzații continue de foame; oricât am sta împreună rămâne acel gol interior ce se vrea adus la un nivel de subzistență. ori primești prea puțin, ori nici nu ajunge la tine ceea ce oferă celălalt, trăiești mereu cu sentimentul agățării, al unei: „data viitoare mă voi simți mai bine, mai pe săturate.!” Și totul e într-o continuă goană, neadăstare și netihnire.
Există apoi preaplinul, senzația că ești copleșit de preamultul venit de la celălalt; simți ca și cum nici să repiri nu mai poți, totul te învăluie într-o stare de apăsare, presiune, moleșeală uneori, sufocare adeseori. Oricât de puțin ai fi în preajma celuilalt, tot e prea mult. orice pas făcut de a fi cu tine, aduce o și mai mare atenție, presiune, sufocare.
Și există dreapta măsură... acel om cu care orice schimb este hrănitor și trăiești perpetuu senzația de sațietate moderată, benefică acțiunii și dătătoare de echilibru. Gândurile către el se întâlnesc la jumătatea drumului cu gândurile sale către tine, gesturile se împletesc și ele, cuvintele se completează, trăirile sunt simultane. În toată ființa se așază tihna, unduirea îți este lină, aerul din inspir este în echilibru cu expirul. Cunoști și trăiești o pace luminoasă și caldă pe care o simte și celălalt; ea devine de fapt conținutul universului vostru și odată ajuns acolo înțelegi că viața chiar este fair cu tine și că totul merită: tot ce ai trăit, tot ce ai experimentat, tot ce a durut are sens și răsplată.
Există un ceas în care dreapta măsură bate a fix pentru tine și acela este modul Vieții de a ți se dezvălui.
Suntem precum niște câmpuri roditoare peste care se aștern zilnic mii de semințe. De fiecare dată când doi oameni discută, din fiecare trece în celălalt ploaia stropilor de sensuri, idei, trăiri ce sunt tot atâtea semințe invizibile: „ești frumos” sau „ești mai puțin frumos decât îmi doresc”, „ești un om valoros” sau „ești un om mediocru”, „vreau să fiu lângă tine pentru ceea ce suntem împreună” sau „vreau să fiu cu tine pentru că îmi satisfaci unele dorințe sau pentru că vreau să uit pe cineva”, etc. În fiecare interacțiune se așterne asupra firii noastre o mantie groasă de semințe.
În timp, unele dintre ele își găsesc calea spre a se înrădăcina și apoi cresc până la rod.
Din această perspectivă, într-o relație este foarte important să verifici periodic ce semințe au prins rădăcină în celălalt. Sunt unii oameni care vorbesc mult, care nu îți dau timp nici să respiri, după cum sunt și oameni care tac mult și abia spun două vorbe; oricum, semințele se împrăștie.
Foarte puțini oameni vin la o primă întâlnire ca niște soluri proaspăt arate, curățate, primenite; cel mai des, venim plini de lăstărișul altor semințe ce au crescut deja în noi și asta face să fie dificil să ne vedem cu adevărat, să ne înțelegem, să ne cunoaștem. Tot ce ne atrage atenția, de multe ori, este doar pădurea sălbatică ce s-a dezvoltat în timp în noi și care, adesea nu mai lasă loc unei alăturări și însoțiri reale, autentice.
