O altfel de privire-389- Conexiunea

 Sunt perioade când ne gândim mai mult sau pur și simplu ne gândim la o altfel de conexiune: conexiunea unui om la viață. 

Nu știu dacă este în firescul vârstei sau ca urmare a unor experiențe personale, dar recent am experimentat sentimentul unei stări de „neconexiune” dacă o pot numi astfel la ceea ce înseamnă viața în accepțiunea umană. În timp am observat cum ceea ce este în mod obișnuit cunoscut ca fiind chezaș al uniunii cu  viața, se slăbește până când, la o privire atentă își pierde semnificația. Conexiunea aceasta poate fi asimilată  conexiunii la material și ea se face prin corpul nostru în primul rând, apoi prin oamenii la care ținem, prin dorințele noastre cu finalitate materială sau care, dacă sunt spirituale au nevoie de practică materială. 

Ce rămâne însă, când toate acestea își pierd consistența? Când simți că până și ceea ce se manifesta prin tine altădată a dispărut. Ești atunci cu adevărat un observator, devii o prezență „dublă” ce trăiește simultan în corp și în afara lui. 

Atunci știi că este momentul să te  „așezi” undeva și să rămâi o vreme cu tine, cel lumesc și cu tine, cel nepământean și să renegociezi viitorul. Când devine clar că experiența lumească este încă vie, că încă dorește să continue, atunci îți așezi frumos în cuferele vieții valorile adevărate, visurile reînnoite, bornele noi și pornești cu încredere iar. Șii de acum că niciodată nu te definește trecutul sau viitorul, nici oamenii pe care îi ai alături ori pe aceeași orbită, știi chiar  că ai devenit  indiferent chiar și față de ce ai putea fi tentat să crezi. Ți-ai ars reziduurile, ți-ai consumat iluziile, ți-ai dat jos rolurile. Ai devenit un „écorché” care a renunțat să se mai protejeze, care se lipește cu totul vieții și îi lasă cârma. 

***

Poate că acele perioade de lipsă a conexiunii la viață, sunt doar manifestarea Vieții prin noi după contopirea cu miezul ei și atunci, în miez fiind, nu mai poți simți vreunul din punctele de contact știute pe când erai în afară. 

O altfel de privire-388- Punctul de plecare

 Uneori prin drumeție, mă insoțesc cu alti oameni care merg în aceeași direcție. Mergem o vreme alături, apoi ne distanțăm în funcție de ritm, intenție, energie. Mă gândesc că fiecare dintre noi, înainte de drumul comun a avut un punct de plecare, un anume T0 care i-a determinat apoi parcursul din acea zi. Poate s-a trezit ok sau poate a avut amețeli, poate că se simțea prea încărcat digestiv sau a pornit de acasă vesel și ușor, cu mult chef de drum. În condițiile date, chiar dacă direcția poate fi aceeași, pe parcursul ei apar „ecouri” ale începutului, ale acelui T0: amețelile se pot intensifica, disconfortul digestiv se poate accentua, ritmul poate aduce epuizare, etc. Și fără să ne dăm seama, oricât de frumos ar fi drumul, oricâte lucruri am discuta pe parcurs, acel om e atent doar la ce simte încă de dimineață. Apoi, fără veste, însoțitorul nostru ori se distanțează și pleacă mai repede, fie se ține scai de noi încercând să își refacă energia. 

***

Cred că în mod asemănător, atunci când ne intersectăm pe drumul vieții cu alți oameni, înainte de a decide cât de lung va fi drumul parcurs împreună, ar fi sănătos pentru noi să ne gândim și la cum a fost T0 pentru celălalt, și să clarificăm cum am pornit noi înșine în acea călătorie. Pentru o viață întreagă, în ceea ce privește relațiile, există oameni care pornesc de la un T0 cu intenția de a afla și trăi ce este angajamentul sincer într-o relație dar sunt și acei oameni care nu au înscris deloc în tot parcursul vieții angajamentul responsabil ci trăiesc momentele așa cum vin, schimbând direcțiile după alte criterii de moment. 

 În acest caz, eronat poate fi doar alăturarea a două persoane cu intenții diferite, cu TO diferit,  căci invariabil, fiecare va trăi neconform cu menirea sa.

 

O altfel de privire-387-Ichigo iche

 În Japonia există această filosofie numită Ichigo iche, care se referă la faptul că orice există în viață are o singură apariție: de exemplu o întâlnire, există o singură dată în condițiile și semnificațiile de atunci, niciodată nu se va mai repeta în viață. 

Îmi place să cred că port în mine acest sentiment de respect față de orice moment despre care simt că este unic; îmi place să cred că în ciuda oboselii, a stresului ori a respingerilor din miezul clipei, ceva din mine a știut totuși să o onoreze, să o recunoască în unicitatea sa. 

În multitudinea amintirilor felurite, în multitudinea emoțiilor cu care vin ele uneori, într-o dimineață mi-a apărut o întrebare: și dacă aș ști sigur că din toate variantele posibile, chiar eu am ales acest parcurs al vieții din rațiuni pe care astăzi încă nu le văd, oare cum s-ar schimba tot ce trăiesc? Și această întrebare a venit cu un alt mod de a mă raporta la ce trăiesc: de la analiza comportamentului celorlalți am trecut la „oare de ce mi-aș fi ales această experiență, exact în forma asta? Ce beneficii ar aduce ea pentru toți cei implicați?” Și mai ales, o întrebare rămâne peste toate: „Cum aș putea onora unicitatea acestei vieți spre folosul meu și al oricui cu care interacționez?” 

O altfel de privire-386- Ritualul...

 La un anumit soroc am știut... unii i-ar spune resemnare, alții i-ar zice abandon, vor fi și din aceea care o vor numi lașitate ... Am știut doar, fără nimic altceva. Mai întâi a fost o anume liniște, toate simțurile se aliniau într-un fel de linie, fără sinusoide, fără bip-uri, totul curgea atât de lent în mine încât era ca și cum ar fi devenit nemișcat. În acea liniște mi-am simțit toți demonii anesteziați și am îmbrățișat clipa. Am fost de acord într-un colț din mine să asist fără să mă opun... și am asistat; am asistat la treceri din ființă în neființă... ale unor plante, ale unor animale dragi, ale oamenilor care au fost cândva familia care m-a născut în această viață. I-am petrecut cu un fel de solemnitate venită dintr-un ancestral neștiut, cu un anume ritual ce se voia împlinit și fizic. Mama a trecut dincolo punându-și capul pe umărul meu drept. Atunci, în acea liniște deplină care mă locuia, am împlinit ce se voia împlinit, în timp ce în pântecul meu un prunc de trei luni își continua creșterea spre viață. Atunci am simțit că pot lăsa misterul vieții să trăiască prin mine. 

Astăzi am simțit deplin chemarea ritualului de trecere spre „dincolo” a ființei care este uneori o relație.  Toți știm că atunci când doi oameni trăiesc o vreme alături, între ei se naște ceva ce este doar al lor, apărut din ceea ce reprezintă fiecare, asemeni unui copil. O relație este, la un anumit nivel, copilul a doi oameni, și așa cum un copil are nevoie de afecțiunea și atenția ambilor părinți pentru o dezvoltare normală, tot așa și relația se dezvoltă armonios din grija și afecțiunea ambilor parteneri. Uneori, relația rămâne în grija unuia dintre cei doi, alteori este adoptată de altcineva, câteodată este ucisă din eroare sau cu bună intenție. Există însă o vreme când relațiile mor din lipsă de hrană, li se scurge energia  și slăbesc treptat până când ... dispar. 

Astăzi simt nevoia să împlinesc un ritual al trecerii în altă dimensiune a relațiilor care și-au atins sorocul. Se spune că atunci când un om este pregătit să moară, cei care îl „trag” înapoi îi creează o mare suferință. Poate că e adevărat, poate că e despre altceva, nu știu. Știu că astăzi las să se ducă în deplină liniște „ființele” care reprezintă toate relațiile ce nu mai au menirea să-mi trăiască. 

Vă mulțumesc pentru tot ce am trăit împreună, pentru bucurii și tristeți, pentru sincronicități și adevăruri, pentru contopiri și pentru „jocul vieții” care ne-a găzduit. Vă recunosc valoarea și vă las să fiți oriunde vă este menit mai departe. 

O altfel de privire-385- Tabloul

 Mergeam ca de obicei pe drumul spre parc când l-am zărit. Era ceea ce am putea numi lejer un „om al străzii” care, cu mâinile în șolduri privea fix în fața lui, într-o neclintire aproape materială. Când am ajuns mai bine în dreptul său am privit spre locul unde ochii lui se îndreptau și l-am văzut. Sprijinit de grilajul unui spațiu pentru ghene de gunoi, în picioare, de o mărime considerabilă stătea un tablou. Era imaginea albastru-verde a unui peisaj muntos, cu mult cer și multă vegetație. Pășeam tot mai aproape de om dar acesta părea să nu știe că exist, simțeam magnetismul cu care se lăsase purtat în interiorul acelui peisaj și știam că nu mai era decât conturul fizic în spațiul meu vizual. 

***

Există pe lume două trăiri importante dezvoltării umane: atracția și siguranța. Cred că ceea ce trăim în vremurile acestea este o creștere vizibilă a uneia în detrimentul celeilalte. Atracția este crescută artificial prin multiple mijloace și este adesea imposibil să îi sesizezi caracterul. Doar privind cu un altfel de ochi poți avea o imagine a firelor care îi atrag pe mulți într-un fel de miraje. 

Pe de altă parte, tot artificial este scăzută siguranța, aceea atât de necesară oricărei dezvoltări; este bine știut că pe nicio piatră care se rostogolește nu crește mușchiul; prin urmare, pentru a putea crea ceva durabil este nevoie de adăstare, de așezare, de timp. ori tocmai acest timp ne este sugerat că nu mai este ba chiar, pe multe căi ne este și „furat”.

***

Revenind la vremurile actuale, cred că fiecare dintre noi își este dator sieși să își îngrijească cele două trăiri, să își găsească mijloacele personale de a le proteja și cultiva: să fie atent la cum își aleage  obiectul către care simte atracția și să se îngrijească de securizarea mediului necesar dezvoltării acelei atracții. 

O altfel de privire-384- Succesul

  Ne însoțim parcursul prin viață cu noțiunea de succes. Încă de mici îl asociem cu o reușită, cu o notă bună, cu un premiu sau cu admiterea într-un grup de elită. Cu trecerea timpului, influențați de lumea din jur,  ajungem să ne stabilim cota succesului  în funcție de împlinirea unor  obiective materiale (o anume mașină, ori un anume loc de casă, o anume excursie ori un anume set de cumpărături) și ne trezim într-o zi când, deși constatăm că am devenit „oameni de succes” potrivit uzanțelor societății, ceva dinăuntrul nostru cunoaște oboseala, plictisul, dezamăgirea, tristețea, burn-out-ul, depresia, amărăciunea. 

***

Prin urmare, cred că succesul este diferit pentru fiecare om și este dat de evoluția sa personală și de „talanții” săi, de ceea ce a primit fiecare când s-a născut.  Este, deci necesar ca, în primul rând,  fiecare dintre noi să se cunoască bine, să știe ce este potrivit pentru el și ce nu  („ Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite dar nu mă voi lăsa biruit de ceva.”- Corinteni).   Pornind din acest punct, să se lase apoi ghidat de magnetul din inimă, acela care cunoaște deja drumul  vieții fiecăruia. De aceea, zic adeseori că o mare reușită este să devii ceea ce te-ai născut să fii: după cum niciun câine nu dorește de-a lungul vieții sale să devină pisică, niciun om nu va avea succes dacă își pierde viața dorind să fie altcineva decât s-a născut să fie. De exemplu, este evident pentru toată lumea că în viața asta nu m-am născut să fiu Madonna, și ar fi o mare lipsă de înțelepciune din partea mea să îmi doresc lucrul  acesta cât trăiesc. Poate că voi reuși să ajung să cânt, poate că după lungi eforturi voi avea și un concert, dar, nu voi fi decât o copie a altcuiva, și în loc să mă bucur de un  succes care să fie al meu,  voi simți cel mai probabil amărăciunea lipsei de răsplată a eforturilor mele. 

În al doilea rând, după cuoașterea personală, cred că un alt aspect important este să cauți să „fii bun”, „impecabil” (adică fără păcat cum înțelegeau toltecii acest termen), să înțelegi că de fapt ceea ce gândești, spui și faci trebuie să fie una; în caz contrar, ele aduc nefericire, atât ție  cât și celorlalți. 

Și mai cred că succesul, ca și fericirea, nu poate fi trăit deplin de unul singur; vine o vreme când înțelegi că toți suntem UNUL. 

   În încheiere,  propun să mergem acolo unde au reușit puțini oameni și să vedem cum înțeleg ei succesul din poziția vârfului amețitor : Warrent Buffet, nr 9 mondial la începutul anului 2026 în clasamentul Forbes, cu o avere de peste 149 miliarde de dolari spune așa:

„Când ajungi la vârsta mea, vei măsura cu adevărat succesul în viaţă după câţi dintre oamenii pe care vrei să te iubească chiar te iubesc. Cunosc mulţi oameni bogaţi, care au parte de dineuri omagiale şi au secţii de spital ce le poartă numele. Dar adevărul este că nimeni nu îi iubeşte. Acesta este testul suprem al felului în care ţi-ai trăit viaţa… iar singura cale de a primi iubire este să fii vrednic de iubire. Cu cât dai mai multă iubire, cu atât primeşti mai mult.”

Pentru mine, la vârsta de acum, succesul este să fiu un om înțelept și să trăiesc Pacea. 

O altfel de privire-383-Poate că...

 Privind la relațiile de iubire între oameni, observăm că acestea sunt de foarte multe ori în afara iubirii și seamănă mai degrabă cu negocirea, cu influențarea mentală ori emoțională, pe scurt relații de exercitate a puterii de convingere, pur mentale, ori de constrângere, direct fizice, și mai puțin de manifestare a iubirii.

Și cred că aici ar fi bine să ne oprim și să ne uităm mai cu atenție la acei oameni, la felul cum se manifestă, cum vorbesc, cum simt, sau ce simt; se spune adeseori că adevărul este cel care te eliberează. În cazul amintit, este important să poți ajunge dincolo de cuvintele și chiar de anumite comportamente de moment și să „vezi” adevărul despre acel om. În ceea ce mă privește, am trăit o vreme în preajma unor oameni care mă făcuseră să mă îndoiesc de orice, chiar și de ceea ce simțeam, înțelegeam, eram eu însămi. Totul era atât distorsionat încât ajunsesem să somatizez. M-am întrebat: Unde este Iubirea aici? Și de fapt asta este întrebarea esențială în astfel de situații: când totul pare haotic, când nu mai există niciun reper solid, când demnitatea și respectul reprezintă o imagine falsă, poate că răspunsul este mai simplu decât am crede: tocmai Iubirea lipsea. 

Unii oameni, trăiesc o viață întreagă fără să cunoască ce este iubirea: am aflat de curând că unor oameni (și am descoperit că sunt destui în viața mea actuală și trecută) nu le este dat să cunoască ce este iubirea și adevărata responsabilitate în această viață. Privind mai atent pe fiecare dintre ei, i-am văzut mai mult sau mai puțin evoluați mental, dar în mod sigur, i-am găsit până la un prag ce ține doar de minte și voință. Cei mai avansați, având și o bunăstare materială pe măsură. În schimb, faptele lor, aerul din jurul lor era și este  doar la acel nivel; dacă încerci să îi duci spre calea inimii, se simt amenințați, reacționează mai mult sau mai puțin agresiv și își rafinează metodele de control. Oamenii aceștia au în plus și o „foame” sexuală căreia îi sunt tributari. 

Prin urmare, fiecare om are pusă în el, de dinainte de a se naște, o anume busolă și fiecare dintre noi, ca să își onoreze menirea, ar fi înțelept să își cunoască propria cale și să verifice și busola celui cu care ar putea să se însoțească pentru o parte din drumul său. Altfel, se poate trezi rătăcind pe drumuri care nu îi sunt menite, se poate pierde uneori, sau, și mai rău, se poate „accidenta”. 

***

Tuturor, cale liniștită și onestă pe drumurile ce vor veni! 

O altfel de privire-382- Am învățat...

 În perioada aceasta mi-am găsit mai mult timp să stau în tăcere și să mă gândesc la semnificația acestor zile din altă perspectivă; m-am gândit la cum erau acele vremuri acum două mii de ani, ce făcea Iisus în situații diferite și mi-am dorit să merg dincolo de cuvintele lui, dincolo de ce s-a păstrat ca ritual astăzi. M-am gândit apoi că, din perpsectiva Învățătorului, acesta știe că mai presus de ceea ce spune, cei cărora se adresează vor învăța mai mult din ceea ce face, din felul în care se comportă. 

Prin urmare, cum ziceam, zilele acestea mi-am luat răgazul să „stau” cu dincolo de cuvintele Sale și să înțeleg ceea ce am învățat de la EL până acum, în această etapă a vieții mele. Ceea ce voi scrie mai jos este doar o mărturie a felului de a înțelege Acum, poate în alt viitor, voi afla alte înțelesuri. 

***

Primul lucru pe care mi L-a arătat a fost faptul că înainte de a deveni Iisus a muncit foarte mult în a se transforma pe sine-om în ființa care, se spune, schimba vibrația locului încă de când se afla la intrarea unui sat. Oamenii Îl simțeau fără să înțeleagă ceea ce este și se duceau spre El. Cu adevărat a „lucrat” vizibil trei ani, însă înainte de asta, a făcut o șlefuire de sine imensă. 

Apoi, am remarcat că se adresa fiecărui Om, indiferent cine era el în societatea respectivă, cu aceeași răbdare și sens, în orice situație s-ar fi aflat, oricât de jos sau sus ar fi fost omul respectiv în evoluția sa.   Oricare om cu care vorbit a simțit un miez al discuției, al interacțiunii, care avea să îl transforme în timp. 

Ceea ce m-a uimit însă mereu, a fost marea sa Liniște dată de „a ști” : pentru orice I se cerea răspundea prompt, fără ezitare, fără să spună : „Încercăm și vedem ce se mai întâmplă, cum evoluează lucrurile!” De fiecare dată știa și de fiecare dată lucrurile se întâmplau întocmai, în imediata sa apropiere sau la distanță., direct sau indirect. 

Un al lucru care m-a impresionat este marea sa IUBIRE pentru noi toți, atât de imperfecți și păcătoși, în toate sensurile acestui cuvânt. Pe NOI toți a venit să ne învețe cum să ne schimbăm: ne-a arătat cum se fac toate, ne-a spus cum să ne vorbim, cum să  ne rugăm, cum să ne hrănim, cum să ne onorăm pe noi și pe celălalt. 

În al cincilea rând, m-a impresionat felul în care se purta cu slăbiciunile oamenilor: în marea majoritate a situațiilor, mie cel puțin, nu mi-a rămas vreo dojană sau vreo injurie; deși știa exact cum este omul respectiv, deși îi vedea adevăratul chip, nu îi spunea că este inferior, nu îi vorbea despre alți oameni care sunt mai buni sau mai evoluați, ori mai civilizați, ci acolo, în momentul acela, cu omul acela, lucra direct ca el să „vadă” să „simtă” că există și altceva mai bun, mai frumos pe care îl poate trăi oricând și că totul poate fi schimbat chiar de atunci. Inclusiv că moartea, ține de  interpretarea personală. 

În altă ordine de idei, dacă ar fi să ÎI atribuim o meserie, rămâne aceea de Învățător de Oameni și odată ce a știut că aceea este menirea Sa, a trăit doar pentru asta, doar asta a făcut, S-a identificat cu ea zi și noapte, a stat cu oamenii, a mers printre ei, a dormit cu ei, a mâncat cu ei. Cu câte unul sau cu mulțimi întregi a avut aceeași singuranță și răbdare, aceeași neobosire în a Învăța.

Al șaptelea lucru pe care l-am învățat de la Iisus este acela că avea timpul Său cu oamenii și timpul Său cu Tatăl; deși era prezent în ceea ce însemna Lucrarea Sa, avea și perioade când îi lăsa singuri pe oameni să își trăiască expriențele proprii. Avea un fel al Său de a-i împuternici care îmi place și acum ( astăzi am zice că știa cum să delege) căci asta arată de fapt Credința unui om, capacitatea lui de a înțelege și accepta Viața. 

 

O altfel de privire-381-Cum înțelegi tu iubirea?

 Cred că aceasta este una din întrebările esențiale la acest ceas aniversar. Mi-am propus să stau o vreme cu ea, să o las să mă petreacă până când își lasă esența să se așeze în sens deplin. Mă știu „inimoasă” de fel, mă știu „salvatoare” dintotdeauna și cred că dincolo de un anume înțeles există în fiecare dintre noi un „quelque chose” care ne poartă prin viață și pe care îl simțim intim chiar dacă nu vrem sau nu putem să îl înțelegem cu adevărat. 

Acum știu că această parte din mine întotdeauna se va simți „încălzită” acolo unde se va simți necesară, de folos, acolo unde va putea ocroti, ajuta, îngriji, sprijini.  Relațiile mele de-o viață, puține de altfel, au avut ca punct de pornire această parte a inimii mele care ocrotește pe cel care are nevoie. Pentru mine iubirea a fost mult timp acel ceva de Maica Tereza și m-am situat în diferite moduri față de ea, până când acum, în acest ceas, îl las să fie pur și simplu., îmi place că e așa. 

Pentru mine iubirea este să fii acolo, deplin, lângă celălalt. 

O altfel de privire-380- Ieri...

 Ieri era încă iarnă, mă așezam iar în spațiul îngust al bârlogului și tăceam în întreg universul. Ieri încă îmi simțeam crengile uscate și reci, curgeau șiroaiele ploilor potrivnice pe trunchiul meu nemișcat. Ieri încă priveam mut la teatrul lumii și mă ștergeam voit din cotidian. 

Azi îmi simt mugurii în pârg... deodată și fără motiv îmi știu boboci plesnind în ființa-mi; îi văd chiar și îi contemplu, îi aud deja cum se desfac spre soare, îmbujorați.  Azi sunt primăvară și simt cum colțul ierbii trece prin piele, cum porii se încălzesc mieriu și cum petale roz îmi îmbujorează sufletul. 

Ieri era încă iarnă... azi e deja primăvară. 

O altfel de privire-379-Schimbarea

 Asociem adeseori schimbările benefice cu situații sau lucruri bune care vin spre noi ca o minune, de exemplu o ofertă pentru un job mai bine plătit, sau mai  apreciat, ori cu șansa achiziționării în condiții favorabile a unui bun: mașină, teren, casă, etc, ori cu un parteneriat ce ne aduce creștere și maturizare, însă foarte rar asociem schimbările benefice cu felul diferit în care ne purtăm NOI față de ceea ce vine în viața noastră. 

Există acele momente când nu mai simțim nici presiune, nici invidie, nici furie ori nedreptate, când nu ne mai traversează nicio urmă de emoție ce se dizolvă în lacrimi, când inima nu ne mai bate aiurea ori gândul nu se mai duce spre panică ori angoasă. Cred că acestea sunt cadourile cele mai de preț ale vieții, schimbările cu adevărat benefice pe care le putem trăi cât existăm fizic. Și mai ales când și  știm că totul e diferit în noi atunci când se repetă circumstanțele. 

O altfel de privire-377-Fericirea azi...

 Constat adeseori că fericirea este de multe ori confundată cu plăcerea și este plasată în locul acesteia pe un loc fruntaș pe lista a ceea ce contează pentru un om în viața sa; dacă stăm puțin mai mult însă  lângă omul respectiv putem observa că  prin ceea ce face el efectiv, se opune propriei fericiri. Și este firesc din moment ce majoritatea oamenilor nu știu ce reprezintă fericirea pentru ei, din moment ce o confundă sau îi împrumută semnificația de la alții. 

***

Pentru mine astăzi, fericirea este acea stare de destindere, de relaxare și de fuziune cu Totul, când simt cum de undeva, din niște cămări necunoscute se ridică un zâmbet larg, un zâmbet irezistibil ce ajunge până în miezul celulei din care m-am născut. Încă rare, aceste momente de fericire îmi sunt jaloane clare că sunt și mai ales că sunt unde e bine pentru mine în primul rând dar și pentru tot ce există în lumea mea, că sunt „pe calea cea bună” cum se spune. 

O altfel de privire-376- Albastrul fiecăruia...

 Albastrul îmi pare culoarea cu sensuri atât de diferite încât pot spune că există un albastru pentru fiecare dintre noi.

Pentru mine, albastrul limpede al cerului este cel pe care l-am cunoscut mai întâi.

A venit apoi albastrul din texturi, ori haine, drapele, coperte; albastrul unor cerneluri ce lăsa urme migălite în multiplele  ore de studiu.

Am aflat mai apoi că albastru este un sentiment de tristețe, sau de durere, sau de spleen; există cântece de „inimă albastră” sau melodii „blue” pe care le-am ascultat ca să-mi potențeze  stările sau dimpotrivă, să le topească. 

Albastrul mi-a apărut cândva ca aerul lumii dintre două priviri, ca florile de miozotis, ori zorelele unor tărâmuri din vis.

La un anumit soroc, am aflat albastrul ca fiind o liniște mult mai mare decât albul și chiar l-am văzut adeseori  colorând zăpada. 

Material mi-a apărut brusc în praful din airbagul ce  s-a deschis  la impactul neașteptat dintr-o zi de martie spre prânz și adeseori reprezintă o chemare către un alt ținut. Într-o vreme porneam repetat la drum, mergeam ore bune, doar ca să văd un anume albastru de cer, care se vede doar în acel loc din țară și care îmi vorbea într-o limbă de care sufletu-mi era însetat. 

Albastru este casa noastră, a tuturor, Pământul văzut din spațiu și tot albastru este Marea Chemare.

O altfel de privire-375- Rejuvenarea...

 Cred că dintre multele minuni pe care le trăiesc, mă simt cu adevărat binecuvântată atunci când am șansa unei discuții oneste cu cineva drag. Recent s-a întâmplat să discut cu fata mea ce mică despre ceea ce simte fiecare dintre noi legat de ceea ce trăim, despre viața noastră, dorințe, trecerea timpului...

În toiul conversației a apărut de niciunde o afirmație, ceva de genul, îmi e greu când văd că sunteți în vârstă... la tine nu așa de mult, dar la ceilalți mai mult. 

În ce sens, o întreb, ca bătrân? da, îmi zice, e nevoie să fac eforturi în preajma voastră, să mă comport cu răbdare : vorbește puțin mai tare, că nu aud; ce scrie aici?; poți să îmi dai mâna; etc.

Mi se pare foarte valoroasă acestă împărtășire la care nu mă gândisem și i-am spus că noi toți, fiecare dintre noi, trăiește această transformare cu sine însuși. La un moment dat, de nicăieri, apare prima pereche de ochelari, apar primele fire albe, primele ezitări în gesturi, primul tremurat al mâinilor, ori al corpului, sau al capului, primele „căderi” de mușchi, ori de piele, primele mesaje ale corpului care nu mai răspunde așa cum știai până atunci. 

     Ce îmi pare însă și mai important este să înțelegem că bătrânețea nu este atât o înfățișare fizică ci mai degrabă una emoțională și spirituală. Chiar i-am spus asta și faptul că sunt oameni tineri fizic care mă obosesc și pe mine mai mult și îmi cer mai multă răbdare decât unii oameni bătrâni fizic dar foarte agili și tineri în spirit. 

Cred că este necesar să ne uităm uneori la „ticurile” noastre cu onestitatea unei priviri proaspete, tinere, rejuvenate. Și apoi să luăm aminte la focul ce încă mocnește pe sub tăciuni. 

O altfel de privire-374- Retrospectiva...

    Când merg în drumeții, sau în excursii mai lungi de două zile, am învățat să îmi măsor bucuriile după zâmbet. Uneori, fără vreun semnal anume, simt cum îmi răsare brusc un zâmbet în ființă și atunci rămân acolo, în acea contemplare până se conturează un sens a ceea ce trăiesc în acel moment. Cel mai des, acel zâmbet apare de mână cu recunoștința, gratitudinea și deschiderea inimii până la nesaț. 

      

    Prin urmare, când îmi iau răgazul de retrospective, caut mai întâi acel zâmbet și mă uit cu atenție la situația în care a apărut. Acea situație anume are sens de adevăr pentru mine, de bornă pentru Calea vieții pe  care o trăiesc acum și de asemenea de punct de verificare. Dacă într-o situație anume simt cum corpul mi se lasă în voie, cum mușschiul minții se relaxează iar de undeva de sub coaste se lățește un zâmbet senin, atunci omul, lucrul, gândul care sunt martori, au acel sens de adevăr pentru mine. 

        De la o vreme m-am obișnuit să îmi măsor bucuriile și împlinirile în zâmbete. 

O altfel de privire-373-Dialogul

 Sunt momente când prind de undeva, de nicăieri sau dintr-un loc anume, o imagine și o contemplu până își lasă un înțeles în ființa-mi.

Deunăzi am trăit un astfel de moment în care am „aflat” că fiecare dintre noi trăiește un fel de dialog între tot ce este în viața asta și un ceva anume, ca un cod, din el însuși. Vorbele pe care le auzim, rândurile pe care le citim, chiar gândurile ce ne parcurg sunt partea „vieții” care se exprimă prin noi.  De cealaltă parte este  Marele Prezent care aprobă sau nu aceste informații, cunoștințe, „adevăruri”, le așază alături de „codul interior” al fiecăruia și le dă valoare de „potrivire” sau „adevăr” ori, dimpotrivă, le respinge ca fiind „neadevărate” ori „nepotrivite” pentru ființa care suntem în această viață. 

Potrivit acestei înțelegeri, nimic nu este într-un fel sau altul ci doar „potrivit” sau nu pentru parcursul fiecăruia și prinde viață sub forma unei chemări interioare pe care doar inima  o cunoaște. Acest cod unic interior a fost presărat pe drumul vieții noastre și este limbajul specific al sufletului nostru. Mulțumirea, liniștea, fericirea sunt confirmări ale trăirii potrivite cu acest cod personal. 

O altfel de privire-372- Cochetării...

     Atunci când ceea ce trăiești ți se pare prea mare sau prea serios ori prea grozav ca să o recunoști în dimensiunea sa, spui „cochetez cu ideea de...”. Astăzi mă opresc la „cochetez cu ideea de depresie” pe care o încerc uneori mai rar, alteori mai des. 

***

    Cu ceva timp în urmă o numeam izolare, acum însă îi dau alt sens; cred că trăirea aceasta a mea vine din punerea alături a ceea ce sunt și ceea ce trăiesc sau ceea ce se așteaptă de la mine în diferite situații. Din această discrepanță apare o presiune care uneori mă duce spre anumite extreme interioare greu de dus și atunci, brusc, apelez la izolare ca singurul mod direct de depresurizare. Cu ceva timp în urmă am descoperit că pot sta liniștită  o zi întreagă fără să vorbesc cu nimeni și fără să mi se vorbească, în comunitate fiind și făcând activități împreună cu acel grup; a fost atunci   o revelație a faptului că cel mai mult mă influențează nu atât vorbele oamenilor ci energia cu care ele vin și că adeseori aceste energii mă copleșesc dacă nu întrerup contactul direct. Și pe munte prefer să parcurg urcușul singură, fără să mi se vorbească ori să vorbesc. 

***

    Apoi în alte circumstanțe am observat aceste stări de „depresie” atunci când ceva sau cineva mă lăsa să înțeleg că nu sunt de ajuns (cu timpul am aflat acest gând și în mine însămi) sau când spunându-mi cum mă vedea, nu mă recunoșteam deloc. Prin urmare, acest nu sunt de ajuns sau acel nu sunt așa cum crezi, mă făcea să fac și mai multe în acea direcție ca să fiu „suficientă” sau autentică acelei situații până când cunoșteam o epuizare ce mă pustia. 

    Am străbătut acest pustiu în mod repetat până când am cunoscut depresii profesionale, sociale, de cuplu, de familie, de trib, spirituale. Și am decis să mă liniștesc, să mă opresc din a demonstra. Apoi m-am oprit și din a dori să modific locul unde mă aflam căci am înțeles că simpla mea prezență o face în mod „suficient”. 

    Acum știu că ceea ce m-ar putea ispiti ca umbra unei depresii într-o direcție este de fapt neîmplinirea mea ca sens acolo. Și  „sensul” acesta  este o nevoie esențială a mea; pe unii oameni  acest „sens” nu îi tulbură mai deloc, pe alții îi „arde” pe dinăuntru până îl găsesc. În ceea ce mă privește, mă sperie lipsa de sens, de rost într-un context. De aceea mi-am luat roluri care să mi-l confirme, ca și cum simplul rol de om viu nu mi-ar fi fost liniștitor. 

***

    De ceva timp „cochetez cu ideea de totul e așa cum e cel mai bine să fie” și mă readaptez ei. 

O altfel de privire-371-Costumul

 Uneori primim în dar o haină, sau ceva de îmbrăcat care are o înfățișare plăcută. La început ne simțim  atrași deși e totuși ceva acolo care subtil ar vrea să ne spună și altceva. Alegem să acceptăm acel obiect și îl îmbrăcăm; deși pare puțin strâmt continuăm spunându-ne că fie vom slăbi puțin, fie se va mai lăsa el cu timpul. (mai ales în cazul încălțărilor)

Cu toate astea, în ciuda unor perioade mici în care nu suferim când le purtăm, în majoritatea cazurilor simțim o apăsare urmată de durere fizică, apar rosături, bășici, bătături, ori nu respirăm cum ne trebuie. Spunea cineva că putem să continuăm astfel până la un soroc când „înțelegem” și decidem să renunțăm. E valabil și pentru obiceiuri, situații, relații.

Uneori ceea ce ești tu e mai mare decât ceea ce porți cu tine și asta nu se poate măsura de la început pentru că dincolo de fizic, de potrivirea vizuală directă, mai există acea dimensiune spirituală care îți definește conturul adevărat. De aceea „nu ne potrivim” pentru că undeva în invizibil, suntem niște uriași care se străduiesc să încapă într-o lume liliputană a unei prietenii, a unei relații, a unui job, a unei vecinătăți, a unor obiceiuri. 

Cred că tot ce avem de făcut este ca mai întâi să ne „vedem” exact cum suntem, apoi să ne uităm și la ce ne înconjoară, în ce „stăm” dacă ni se potrivește cu adevărat sau este o continuă forțare în potrivire. 

E adevărat că în divorțuri este acceptat motivul „nepotrivire de caracter” și este o realitate de necontestat; tot la fel, în orice îmbinare e bine să luăm seama la „caracter” adică, după părerea mea, să ne uităm la „spiritul” acelei situații dincolo de imaginea materială, fizică.

 Astfel, cunoscându-ne pe noi cu adevărat, acceptându-ne „dimensiunile” ne va fi mult mai ușor să găsim „încălțări” pe măsura noastră pentru a străbate drumurile Vieții. 

O altfel de privire-370- Distragerea...

 În urmă cu câțiva zeci de ani, când am citit „Străinul” lui Camus, am rămas mult timp cu gândul la acel moment anume de dinaintea apăsării pe trăgaci. Acolo era vorba despre o rază de soare care îi cădea în privire, despre acea căldură insuportabilă și acel moment anume de „nu știu de mine” în care  aluneca atunci când a tras în arab. 

Aceste momente se întâmplă oricui, fără veste, atât la nivel de individ cât și la nivel de grup, familie, popor. Există „o alunecare” de care nu suntem conștienți și pe care o traversăm într-o stare de somnambulism, ca și cum o parte din noi ar fi altundeva și abia după ce se consumă deplin acea secvență, revenim cu totul la noi. 

***

    Din când în când mi se arată încă și mereu vine  cu o mare presiune, ca atunci când în același timp ești solicitat din mai multe direcții din care se vrea urgent ceva de la tine, simultan și repetat. E o anume sâcâială tocmai bună să te scoată din sărite, să „apeși pe trăgaci”. 

 De mult timp îmi doresc această măiestrie ca atunci când reapare acel moment să reușesc să domolesc clipa, să scad presiunea, să schimb starea. 

Până la urmă, tot ce există este într-un anume fel tocmai pentru că există și felul său opus și poate că de fapt asta e tot ce contează: să înveți să trăiești lipit de axul tău tot ce ți se întâmplă. 

 

O altfel de privire-369-Momentul de balans

 De la o vreme încolo înveți să cunoști și să recunoști momentele de balans din viața ta: ele sunt asemănătoare datului în balansoar; o vreme urci până când se atinge un maxim și apoi, invariabil, cobori, fix atât cât ai urcat.  La rândul ei, coborârea, ajunsă la maximum, determină o urcare egală. 

***

    În ceea ce mă privește, de multe ori înainte de acel maxim-sus aveam o anume presimțire, sau o „viziune” ce aducea după o vreme „coborârea”. Pe atunci obișnuiam să glumesc și ziceam că nu știam dacă  presimțeam sau determinam ce avea să urmeze, astăzi știu că ambele sunt valabile: presimțeam ceea ce determinasem; tot eu eram de ambele părți, ca atunci când te afli simultan pe ambele maluri ale unui râu. Această simultaneitate cred acum, mi-a fost o mare binecuvântare, căci și astăzi încă obișnuiesc să  o caut, să o aștept, în orice relație aș avea. 

Această dublă perspectivă este acea stare de echilibru despre care tot auzim vorbindu-se, acel „le juste milieu” pe care îl așteaptă sufletul nostru și în care, ambele noastre părți, cea de sus și cea de jos, sunt prezente și trăiesc în curgere. La o privire mai atentă vedem că un râu are mereu malurile  la aceeași înălțime, poate că râul se află mai jos de un mal mai înalt, dar marginile sale sunt mereu la același nivel; ca să poată înainta, el are nevoie de echilibru. 

***

    Viața fiecărui om este un râu în sine, și ca el să poată curge frumos este nevoie ca cele două maluri ale vieții omului să fie în echilibru. Omul între Cer și Pământ, caută acest „juste milieu” pentru deplina sănătate a ceea ce este. Orice exagerare într-o latură, duce invariabil la un balans tot atât de adânc pe cât a fost  exagerarea dintâi iar „râul vieții” începe să se rotească în vâltoare.