vineri, 30 octombrie 2009

„Cântec despre mine însumi”

Nu e vorba despre Walt Whitman ci despre ziua de azi. Se anunţa o zi obişnuită şi a devenit una emblematică. Mai întâi am simţit cum sufletul meu se destinde ca şi cum îl mângâia o mână de catifea. Apoi am ştiut că toţi suntem la fel: avem aceleaşi calităţi şi aceleaşi defecte, nu suntem cu nimic mai deosebiţi unii de alţii. Viaţa, EA e aceeaşi pentru noi toţi, doar modul cum reacţionăm noi la evenimente este diferit. Stările de bucurie, de mânie, de agitaţie, de angoasă sau de furie sunt deja în noi. Vârsta, experienţa, cultura, educaţia, genele ne fac să reacţionăm diferit. Chiar şi modul cum ne alimentăm sau hormonii. Apoi am înţeles că oamenii sunt răi, sau egoişti sau invidioşi sau tot ce vrem noi să considerăm a fi negativ fără să-şi dea seama sau fără să poată să se corecteze singuri şi că toţi oamenii, indiferent de unde sunt,pe unde trăiesc,indiferent ce fac au nevoie de IUBIRE. TOŢI avem nevoie de iubire ca de aer.

Şi în momentul în care am înţeles acest lucru, am simţit cum inima mea se face şi mai mare şi cum sunt în stare să iubesc.

 Nu am cedat nervos stresului cotidian, nu am luat-o pe câmpii ci m-am regăsit în sfârşit. Ştiu că sunt la fel ca toţi : am cunoscut toate sentimentele dar mi-am dorit să mi le dezvolt pe cele bune. Azi am descoperit IUBIREA cu majuscule. Ştiu că pot iubi necondiţionat şi că asta e o formă de desăvârşire pe care nu o mai speram. Şi care mă face fericită.

Sunt fericită să iubesc.



miercuri, 28 octombrie 2009

Vis pierdut

Ultimul concert „Iris” neaşteptat de bogat în trăiri, în flashuri de gând.

Prima dată i-am vazut în 1985 la Teatrul de la noi. Nu aveam voie să stăm în picioare pentru că erau miliţieni în uniformă care ne supravegheau. Scaunele nu era aşezate în amfiteatru şi dacă stăteai jos nu se vedea nimic. Şi spre final am sărit toţi în picioare: a fost un triumf. Asta m-a bucurat atunci.

Apoi, de fiecare dată au fost melodiile pe care le cântam cu ei

Azi a fost mai mult, au fost nişte lecţii de viaţă. Mai întâi m-am bucurat că a trecut cu bine de boală şi că e  în formă. Apoi, la solouri am invăţat ce înseamnă ca un singur om, care îşi depăşeşte limitele, să facă bucuroşi 1000 oameni şi cum se întoarce bucuria asupra lui, cum o trăieşte. E deplină.

Tot acum, am auzit parcă pentru prima dată versurile din „Un vis pierdut” : „Nu îmi pare rău de anii ce-au trecut /Ei mi-au dat ce n-am avut”, şi mai ales ce n-am avut şi mi-am dorit. Aşa e: mă bucură anii pe care i-am trăit căci ei mă fac să iubesc ce e acum şi ce va fi.

Şi tot la concertul ăsta am simţit cum dăruirea reciprocă creează. Ei au dăruit energia şi pasiunea lor, noi bucuria noastră când le-am primit. Şi toţi erau eliberaţi... La finalul concertului s-a renunţat şi la autocenzuri. Chiar un tip care nu s-a mişcat din scaun tot concertul şi nu a schiţat vreun gest, la sfârşit s-a ridicat în picioare şi aplauda. Aha, mi-am zis. De ce abia acum? Finalul ne face să conştientizăm că nu mai e momentul să ne fixăm bariere, sau era doar un mimetism triumfător după două ore de rezistenţă acerbă?

„Iris” – 28 octombrie 2009 – triumful vieţii, bucuria împărtăşită, succesul stăruinţei, valoare.

Fericirea de dincolo de limite ilustrată în direct. LIVE.

A trăi pentru a-i bucura pe ceilalţi. Lecţie de viaţă.

http://www.youtube.com/watch?v=rl7fGxsSzMQ&feature=related

sâmbătă, 17 octombrie 2009

Cine se teme de peştişorul de aur?

Trăim într-o perioadă în care fericirea, bogăţia şi succesul rimează perfect cu imediat, deplin şi EU. Gândim mult la fiinţa noastră, la binele ei, căutăm să ne cufundăm în epicurism şi la capătul a toate devenim apatici şi nu ştim de ce suntem încă rătăciţi şi frustraţi.

Din când în când, uneori fără să conştientizăm, în viaţa noastră apare şi posibilitatea de a ne schimba radical viaţa în sensul pe care ni-l doream dintotdeauna. Se spune că atunci când elevul este pregătit, apare şi învăţătorul. Tot aşa, atunci când ştii clar ce îţi doreşti, apar şi posibilităţile de îndeplinire.

Cel mai greu mi se pare când apare „peştişorul de aur”; am trecut printr-o astfel de experienţă cu ceva timp în urmă. Prin ţară fiind, am ajuns într-un loc deosebit. Acolo mi s-a spus cam aşa: aici un om îşi poate schimba destinul dacă îşi spune dorinţa în locul acesta. Brusc am devenit serioasă. Nu m-am bucurat deloc , ştiam că nu e realist, dar m-am gândit: dacă aş avea vreodată această posibilitate reală, aş ŞTI? De acea decizie depinde schimbarea radicală a vieţii tale, normal că îţi doreşti în mai bine. Ştim noi oare ce e acel „mai bine” cu adevărat?

Aşa cum ziceam la început ne lăsăm furaţi de hedonism, de iluzia de mai bine şi noua stare ne aduce şi ea frustrările familiare deja. Atunci ne supărăm pe viaţă, spunem că e nedreaptă, că trăim într-o fatalitate fără capăt, că suntem perpetuu nefericiţi.

„Peştişorul de aur” există. El apare mai ales atunci când avem cea mai mare nevoie şi ce e cel mai nostim, el ştie deja ce ne trebuie nouă. Este chiar pregătit să ne deschidă calea cea nouă, dar noi, speriaţi, confuzi, cerem brusc altceva. Ceva ce ni se pare că se potriveşte mai bine cu perioada, cu starea, cu conjunctura. Cum datoria peştişorului e aceea de a îndeplini dorinţele exprimate, păşim în noua direcţie care are paradoxal datele celei de dinainte. Aceleaşi personaje, aceleaşi trăiri, aceleaşi rezultate. Drept urmare devenim brusc „realişti” , şi ne spunem că nu există „peştişorul de aur, că este doar ideea unora de a suci minţile celor creduli.

Ca să revin la întâmplarea de vara trecută, odată ce a trecut momentul de nedumerire, am căutat adânc în mine şi AM ŞTIUT. Atunci, cu emoţie am stat în locul acela şi mi-am dorit . Am simţit o mare linişte, am simţit că dorinţa mea a fost auzită şi înţeleasă. M-am simţit puternică, pentru că eram hotărâtă şi pentru că ştiam.

Nu vă temeţi de „ peştişorul de aur”, este normal să existe şi nu face decât să-şi îndeplinească menirea.



vineri, 9 octombrie 2009

Vineri seara şi Ceai..nicu...

Era o după –amiază de vineri. În ajun plouase puternic şi vremea se răcorise. La ora aceea era înnorat şi parcă din ce în ce mai rece. Terminasem o zi de lucru plină care mi se păruse mai dificil de îndurat ca altele. Eram în autobuz când a sunat telefonul. Prietena mea voia să ne vedem peste o oră undeva în centru. Nu cunoşteam foarte bine oraşul dar am intuit că nu mi-ar fi ajuns timpul să merg la locuinţa unde stăteam ca să iau o umbrelă şi ceva mai gros de îmbrăcat şi apoi să ajung la timp. În plus mai ştiam că dacă ajung „acasă” nu aş mai fi avut chef să plec iar. Am decis să mă duc direct să o întâlnesc chiar dacă aş fi ajuns cu ceva timp mai devreme.

Cerul devenea tot mai cenuşiu, se făcea şi mai răcoare, iar locurile prin care trecea tramwaiul aveau o tristeţe dezolantă de ghetto. Nu le mai văzusem niciodată şi m-a surprins că una dintre străzi apărea destul de des în gândul meu ca vers al unui cântec drag mult mai frumoasă decât este în realitate. În sfârşit am ajuns la capătul liniei şi am coborât căutând înfrigurată un loc unde să aştept. Vis-a-vis era un părculeţ; am intrat , m-am aşezat pe o bancă, mi-am cuprins corpul cu mâinile şi am stat.

Când a sosit şi prietena mea eram deja un boţ îngheţat, iar moralul era pe stand by.Cum şi ea venea direct de la job după o zi plină, cum avusese nişte modificări supărătoare în planurile iniţiale, şi cum seara înghiţea încet oraşul , am decis să mergem să bem un ceai fierbinte. M-a dus într-un loc cu denumire de sit turistic celebru. Deşi aveau mese afară, am ales să intrăm ca să ne mai încălzim. Înăuntru mirosea a mirodenii orientale, unii clienţi preferaseră narghilele, alţii discutau la un ceai, personalul era în întregime masculin şi amabil. Am consultat ofertele de ceaiuri, care mai de care mai exotice. Mi-a atras atenţia primul de pe listă: purta denumirea localului, dar nu era indicat ce conţine. Urmau ceaiuri din plante cu arome frumoase care m- ar fi atras, dar curiozitatea m-a făcut să îl descos pe tânărul care a venit să preia comanda:

- Ce conţine ceaiul X?

Chipeş şi foarte amabil îmi răspunse zâmbind:

- Ceai...nicu...

Îl privesc brusc atentă încercând să descifrez mesajul pe care mi l-a transmis. Mă hotărăsc să schimb formularea.

- Bine, dar, văd că sunt ceaiuri din scorţişoară, din lamâie, etc, ceaiul X din ce e făcut?

- Ceai...nicu..., îmi răspunse cu acelaşi zâmbet cuceritor.

- Bine, zic, daţi-mi un ceai din scorţişoară.

Mărturisesc că ceaiul X a fost cel mai bun pe care l-am întâlnit vreodată. Deşi am băut ceaiul de scorţişoară, celălalt a fost mult mai savuros, mai exotic şi mai misterios. Ne-a încălzit imediat, ne-a făcut să râdem şi ne-a dat un lait motiv valabil pentu mai târziu. Nici acum nu ştiu din ce e făcut, şi abia după ceva timp am înţeles că e vorba de un ceai pregătit în....ceainic. Oricum, recipientul primează, conţinutul putea fi oricare, dar ceai...nicu... era doar pentru ceaiul X.

Să mai spun că atunci când am ieşit afară era seara frumoasă, era mai cald, luminile dădeau oraşului un farmec special şi ne-am prelungit buna dispoziţie până târziu în noapte?

Îmi amintesc mereu cu plăcere de acea seară de vineri, care părea în cel mai bun caz cenuşie şi care a devenit una dintre amintirile mele preferate.