joi, 30 martie 2017

Gândul de week-end-192

În iubire există doar câștig


joi, 23 martie 2017

Gândul de week-end-191

Există pe lume prieteni trimiși de Dumnezeu ca să ne vindece de prietenii pe care ni-i alegem noi.

miercuri, 22 martie 2017

O altfel de privire -141- Când cineva pleacă

Sunt acele clipe, neprevestite de nimic anterior, poate doar de un gol de atenție, prinși fiind  într-un iureș orbitor ...sunt acele clipe când de undeva de nicăieri aflăm că cineva drag a plecat de la noi ... se ridică atunci dintr-un adânc de suflet un val uriaș de lacrimi care ne umflă pieptul până când, găsind o breșă se face pârâiaș cuminte pe obraji. 

Pe când în fața ochilor din inimă se perindă toate scenele petrecute cu acea ființă, undeva, ca un spin mititel la început ce  încolțește apoi  prin vreme, apare gândul că nu am arătat față de cel dus de-acum, toată afecțiunea pe care ar fi meritat-o, pe care simțim că ar fi stat în putința noastră să o oferim, dar, din cine știe ce rațiuni puerile, ori false, am ținut-o în noi. Și acum, acea afecțiune ca și cum  ar fi așteptat îndelung momentul eliberării sale, se umflă în pieptul nostru și își cere dreptul să plece după acela. 

Și atunci, în acea vreme scurtă, cu ochii privind undeva nedefinit, întorși spre lumea din interior, acolo unde suntem  mereu cu cei dragi oriunde vor fi fiind ei, atunci deci, privind undeva neînțeles pentru ochiul  terestru,  lăsăm  frâu liber sentimentelor până atunci zăgăzuite, care se grăbesc să iasă și  să-l urmeze pe acela. Și cu cât mai multe gesturi de afecțiune, cuvinte dragi, ori trăiri de iubire am ținut nemanifestate, cu atât ne simțim mai vinovați, mai triști, mai plini de remușcări. 

Ne doare imens tot ceea ce nu am împărtășit și de multe ori, abia ne putem împăca cu noi înșine pentru aceasta. Ne-am născut ca să trăim împreună sentimente frumoase și orice clipă în care nu am făcut-o ne împovărează când celălalt pleacă din viața noastră. 

Într-un fel ciudat, dispariția lui fizică face foarte vizibilă structura lui frumoasă, pură, 


duminică, 19 martie 2017

O altfel de privire-140- Ceea ce iubim

”Suntem ceea ce iubim” -Nichita Stănescu


Cum iubim? Uneori înconjurăm cu căldură, alteori hrănim cu atenție și pasiune, sunt situații când înțelegând rostul ființării sale, admirăm și prețuim ținta iubirii noastre fără să intervenim direct- trimitem gânduri bune, senine și constatăm doar frumusețea a ceea ce reprezintă. 

Adeseori felul în care iubim seamănă cu modul cum ne hrănim pentru că iubirea este hrana însăși și fiecare are felul personal de a înțelege asta. Există felul de a iubi  ce se manifestă hulpav, posesiv, cu îmbucături repezi ce dau apoi indigestie ori sațietate fulgerătoare..există felul iubirii atente, calde, prezente, ce crește intensitatea forței prin echilibru și există felul de a iubi instantaneu,  invizibil pentru mulți, de neconceput uneori, la fel cum este de neconceput felul autrotofilor de a se hrăni...este acea iubire care încălzește simultan sufletele multora, care vine din înțelegere și acceptarea a ceea ce este așa cum este, din respectarea dorinței celuilalt, din asumarea gesturilor proprii și din a te opri în a răspunde reacțiilor de furie, de tristețe maximă ori ranchiună ale celuilalt. Uneori simți cum oamenii iubesc mai mult o stare decât viața însăși, care devine identificarea cu o trăire anume și că în tot ce fac, oricât de mult par că își doresc armonia, chiar fără să conștientizeze nu o pot accepta și trăi pentru că iubesc mai mult salturile emoționale , pentru că acele pendulări spre extrem în sentimente îi fac să se simtă cu adevărat vii. 
***
Există însă, dincolo de trăirile frustre și direct simțite, un alt fel de a te hrăni, un alt fel de a iubi care, chiar dacă pare plictisitor de monoton este atât de plin de varietate încât depășește cu mult ceea ce mulți simt în mod obișnuit. Odată ce întrevezi chiar și o mică parte din acest fel de a iubi, de a te hrăni, nu mai poți fi același, la fel precum un pustnic, obișnuit să se hrănească frugal nu mai poate reveni vreodată la graba înfulecării, tot așa și cei care au întresimțit o picătură din iubirea divină, nu mai pot iubi din interese umane, din posesivitate, din nivelul de ”fără tine nu pot”, de la stadiul de ”mi-ai promis, conformează-te”. La nivelul iubirii divine, se poate întâmpla să primești brusc valul tuturor frustrărilor trecute ale celuilalt, valul tuturor refuzurilor trăite de el până atunci, al tuturor dezamăgirilor, suferințelor, căderilor. Uneori poți simți venirea acestui val și îl lași să treacă dincolo de tine fără să picuri nimic emoțional în el, conștient că în felul acesta se va domoli pe veci ceva din ființarea lui pe această lume. Știi că sunt situații în care cuvintele tale sunt mult mai sărace și neputincioase comparativ cu  felul în care  știi să accepți acea situație și astfel continui să crești în iubirea ta și a celuilalt... și paradoxal, se întâmplă exact ceea ce fiecare își dorise cu adevărat.


vineri, 17 martie 2017

O altfel de privire-139- Echilibrul

Învățasm să fiu atentă la propria respirație și făceam respirări controlate pentru un anumit timp ... tot mai des simțeam o stare de bine pe care în alt context aș fi putut s-o numesc fericire. 

Mult mai târziu, după zeci de luni am știut că respirația ne învață ceva fundamental și esențialmente necesar vieții: echilibrul dintre a da și a primi. După cum  fiecare dintre noi are propriul ritm al respirației, tot la fel  are și propriul ritm  în a dărui. 

Referitor la respirație, am încercat să observ cum se simte corpul meu dacă inspir mai mult aer decât expir sau invers, dacă inspir mai puțin. În ambele situații am simțit sufocarea și mai devreme sau mai târziu am făcut acel gest al celui care iese la suprafață după o vreme petrecută sub apă, fără furtun: am luat o gură zdravănă de aer și apoi am respirat în felul meu. Fără aer, oricine ar muri. Fără echilibrul dintre cât inspirăm și cât expirăm corpul nostru se îmbolnăvește. Dacă știm toate acestea, putem înțelege că e la fel de vital să cunoaștem ritmul și cantitatea necesară echilibrului celuilalt corp al nostru: cel emoțional; fără a avea aceeași măsură în a oferi și a primi, corpul nostru emoțional se sufocă și se îmbolnăvește. De aceea, în prezența unor oameni simțim stări asemănătoare sufocării fizice.

În rare cazuri s-a întâmplat  să fiu surprinsă de faptul că eram foarte aproape de cineva și nu simțeam absolut nimic în afară de pace. Într-o situație recentă am avut această revelație. M-am gândit atunci că acel om își echilibrase atât de mult toate ale sale, încât nu se amplifica nimic în interiorul meu: nu simțeam nici emoție, nici teamă, nici dorință; nici atracție, nici respingere... era minunat de calm în preajma sa. Prin simpla alăturare a trupurilor noastre, în liniștea neclinitită a înfăptuirii unei fotografii, am avut sentimentul că mi-a fost transmisă o anume cunoaștere. La ceva timp, ea a devenit înțeles. 


Acum știu de ce în preajma oamenilor corpul  îmi dă semnalele fizice ale sufocării sau ale echilibrului. Totul e de fapt despre cât ofer și cât primesc... și asta e cheia din orice relație. După ce înțelegi toate astea, nu îți mai poți permite să continui să stai prea mult timp în afara echilibrului.


Gândul de week-end-190

Oricât de mult am vrea să intervenim în viața oamenilor pe care îi iubim, vine o vreme în care înțelegem că cel mai bun lucru e să ne rugăm pentru ei și atât.


marți, 14 martie 2017

O altfel de privire 138- Fluturi

Te priveam de o vreme...mă intriga felul tău de a îți striga iubirea... era neobișnuit și surprinzător. Am revenit uneori..erai la fel, cu aceeași iubire umbrită de un nor ... păreai că iubești norul mai mult decât lumina de dincolo de el... În alte dăți apărea și celălat suflet, mereu îndepărtat, dus într-o zare spre care priveai ades... m-am întrebat atunci  de ce iubești mai mult durerea decât bucuria? 


Oscilai înnebunitor  între ele și am intrat în tablou să-ți spun: ” Poți alege să nu suferi , dar atunci e posibil  să nu mai  ai sentimentul acesta de tortură dulce...poți trăi altfel dacă  vrei...poți avea și tu liniștea ta și poți schimba chiar cerul cu bogăția din sufletul tău, cu lumina din el.” 

Am ieșit din acel tablou și te priveam uneori...  decorul era altul...  masculinul acelei primăveri avea să rămână pe veci al tău îmbrățișând femininul pe care îl regăsise în mlădițele din adânc. Un zâmbet, o privire și aripi de fluturi celebrând puritatea și perfecțiunea efemerului.