miercuri, 27 octombrie 2010

Minte-mă sincer!

În luna noiembrie 2008 am intrat pentru prima dată pe un site de socializare şi am făcut cunoştinţă cu lumea virtuală. Revăd stângăcia cu care completam răspunsurile la editarea profilului personal şi îmi revine în minte una din întrebările de atunci care suna cam aşa: Ce deteşti cel mai mult pe lume? Ştiu că am răspuns cu toată convingerea: Minciuna! Când scriam acest răspuns mă gândeam la toate situaţiile în care fusesem minţită şi care mă făcuseră să sufăr.

Din acel noiembrie s-au scurs aproape doi ani, am ieşit de mult de pe acel site iar sentimentele mele faţă de Minciună s-au schimbat în mod cert.

Nu mai ştiu când am înţeles prima dată ce este minciuna şi nici când am început să o folosesc. Reţin doar secvenţa în care trecusem bine de 12 ani şi credeam încă într-o poveste fantastică despre venirea copiilor pe lume. Eram o minte destul de isteaţă în rest dar povestea aceasta mi-o spusese mama, fiinţa pe care o iubeam din tot sufletul şi faţă de care eram sinceră necondiţionat. Sunt copii care păstrează în memoria afectivă sentimentele de neputinţă, de revoltă, sau de umilire de când au fost bătuţi de părinţii lor. Mie mi-a rămas mult timp în memoria afectivă sentimentul de durere, decepţie, inutilitate a minciunii atunci când mama mi-a confirmat varianta opusă aceleia în care mă făcuse să cred toată copilăria. Orice justificare a menajării sentimentelor mele, nu se confirma: eu atunci sufeream!

Scena respectivă nu m-a împiedicat să o iubesc şi relaţiile cu ea au fost la un nivel sufletesc aparte. În mine însă se schimbase ceva şi fără să vreau am asimilat scena respectivă cu imaginea fiinţei pe care o iubeşti cel mai mult şi care la un moment dat te va minţi, te va trăda şi te va face să suferi îngrozitor. Şi tot scenariul ăsta a durat până acum ceva timp.

Cu vremea minciuna se strecurase atât de mult în fiinţa mea încât obişnuiam să mă mint singură cu un firesc nebănuit.

Pe de altă parte căutam cu disperare adevărul, ştiam că el e cel care mă va elibera, că în momentul în care îl voi afla mă voi linişti, îmi voi descoperi menirea şi echilibrul. Şi îl căutam ca pe cine ştie ce piatră filosofală, ca pe un Graal râvnit de toţi dar care nu se arată decât unora, mai norocoşi, sau deosebiţi, şi ştiam că daca voi continua cu perseverenţă, cândva îl voi afla, chiar de va fi să fie atunci când voi străbate vălul spre lumea de dincolo.

A venit apoi un moment în care un bărbat drag mie m-a întrebat de ce mă tem cel mai mult pe lume? Am răspuns că de nimic. Şi credeam cu adevărat că sunt o fiinţă curajoasă şi că nu era nimic de care să recunosc ca mă sperie. Şi totuşi...

Cum am mai spus şi în alte postări, a venit perioada de Purgatoriu personal în care am văzut că de fapt dezechilibrele erau în toate relaţiile mele: personale, profesionale, spirituale şi atunci m-am întrebat: asta sunt eu cu adevărat? Fericirea mea, stările mele de bine sunt condiţionate de ceea ce vine din afară? De ce sufăr aşa acum? De ce nu merge nici de data asta? Unde greşesc mereu?

Şi am înţeles că de fapt Adevărul pe care mi-l doream atât era foarte aproape, era chiar în mine: toate momentele în care nu mă plăcusem în viaţă nu fuseseră decât perioade în care acţionase frica: nu eram de fel o persoană curajoasă aşa cum credeam ci chiar suferisem mult timp de tot felul de frici, şi cel mai mult de aceea de a nu fi iubită. Frica asta îmi intrase adânc în fiinţă şi mă schimbase complet; ajunsesem aşa de departe de mine încât aproape nu mă mai plăceam deloc şi toate tensiunile, stresul, suferinţele erau din cauza opoziţiei dintre mine şi ...mine.

Atunci când am ştiut toate astea, am înţeles că adevărul spus mereu mie şi celorlaţi îmi va aduce ceea ce caut: echilibrul şi iubirea. Recunoaşterea mea aşa cum sunt, recunoaşterea fricilor mele, a laşităţilor mele, a momentelor mele de îndoială şi de măreţie, de luciditate sau de romantism desuet, de curaj cavaleresc, sau de neputinţă umană, recunoaşterea lor faţă de mine şi faţă de ceilalţi, acceptarea lor m-a făcut să văd cum lumea din jurul meu apare altfel. Mi-au dat un alt unghi de percepţie care nu numai că m-a făcut să mă plac dar a schimbat încet, încet şi natura relaţiilor mele cu cei din jur.
Ce ştiu acum despre minciună? Că ea este folosită numai de oamenii care se caută încă pe ei. :)



„Pentru a nu fi singuri, vrem ca lumea să fie sinceră cu noi. Doar sinceritatea ne dă această certitudine că suntem înconjuraţi de prieteni, de oameni care ne iubesc, că nu suntem singuri.”

Mircea Eliade

"Să-ţi fie bine acolo unde eşti, unde mergi şi unde vei ajunge", prietene !


miercuri, 20 octombrie 2010

The rhythm of my heart...

Dintotdeauna, pentru iubire şi în numele ei s-au petrecut marile tragedii şi marile miracole. De-a lungul vieţii trăim momente de înălţare divină şi momente de infern din cauza acestui sentiment şi declarăm că nu le înţelegem pe femei sau pe bărbaţi. Ne declarăm diferiţi şi nedreptăţiţi.


***

Mult timp am crezut că stările triste prin care treceam se datorau parcursului personal, însă într-un anume moment am realizat că e altceva. Am vorbit cu oameni asemănători mie sau diferiţi care trăiau aceleaşi sentimente, chiar şi cu prietena mea din copilărie, născută în aceeaşi zi, lună şi an ca şi mine şi care a ales alt parcurs în viaţă, aproape total opus celui pe care mersesem eu şi care, în momentul reîntâlnirii noastre avea aceleaşi doruri neîmplinite ca şi mine. A fost ca un duş rece şi am mulţumit pentru această revelaţie. Răspunsul trebuia să fie altundeva.

M-am gândit apoi la momentele în care un bărbat anume pare perfect sufletului meu, pentru ca după o vreme să îmi pară străin. Am revăzut clipele când mai mulţi bărbaţi păreau potriviţi mie în acelaşi timp şi clipele când nici unul din ei nu mi se mai potrivea. Am retrăit emoţia comunicării unice, fără vorbe cu sufletul altui bărbat ca şi cum mi-ar fi cunoscut viaţa toată, dar şi nedumerirea ferecării oricărei punţi dintre noi. Am trăit căldura iertării şi a iubirii fără condiţii...Punţile erau tot acolo: uneori descuiate, alteori ferecate.

***

M-am reîntors în inimă, m-am cuibărit în miezul ei şi am stat acolo o vreme. În inimă e cald şi bine, e amiros ingeresc şi e lumină. Şi mai e ceva în plus: ea, inima dansează! Ăsta e felul ei de a exista, de când apare, până când dispare, inima dansează dansul iubirii: îşi deschide delicat braţele urmează armonia clipei şi le lasă apoi în jos desprinzându-se din îmbrăţişare. Inima are ritmul ei dat de dorurile noastre, de gândurile noastre, de idealurile noastre. Inima ştie toate acordurile dansurilor de iubire şi nu e vina ei că dansează uneori rock în momentul în care inima celui de lângă noi e la blues.

***

Am înţeles că  noi nu iubim absurd şi la netimp, că nu e nimic aiurea în felul nostru de a simţi iubirea ci dimpotrivă , că noi toţi ştim să iubim.

Momentele de iubire magică pe care le-am trăit au fost dovezi de sincronicităţi de ritm.

Orice dans se învaţă când îţi doreşti şi atunci când trebuie, apare şi partenerul potrivit ţie.


Fiecare Om este un Mic Prinţ ce are un trandafir doar al lui,  unic în lume pentru el chiar dacă pe tot Pământul sunt miliarde de grădini de trandafiri.

sâmbătă, 16 octombrie 2010

Vremuri...

Trăitorii de acum, noi toţi, trecem prin aceleaşi vremuri prezente. Suntem diferiţi ca vârstă, cultură, religie, credinţe, deschidere spirituală şi sufletească, avem înfăţişări diferite şi cu toate astea suntem atât de asemănători... Toţi avem dorinţa de a simţi căldura altui suflet, toţi avem nevoie să fim fericiţi şi să facem pe cineva fericit, toţi avem dorinţa de a fi noi înşine. Toţi ştim în sufletul nostru că merităm să fim iubiţi şi că se cuvine să trăim tot ce are viaţa mai frumos să ne ofere.

***

Ne trezim dimineaţa şi privim la ziua toamnei ce este, ne amintim de multiplele probleme care ne aşteaptă, intrăm în iureşul cotidian, ne enervăm în trafic, ne supărăm pe colegi, pe copiii noştri care ne încetinesc mişcările, ne creştem tensiunea când întâlnim piedici în calea planurilor noastre, ne irităm în faţa televizoarelor, ne certăm cu guvernanţii care nu ne aud, părem că vorbim singuri pe stradă cu voce tare în hands free- uri de ultimă modă, ne irităm constant şi dăm vina pe VREMURI. Punem ades etichete şi suntem invidioşi pentru orice ni se pare a fi o reuşită a altuia şi pentru că nu putem să o acceptăm îi găsim o cauză josnică, o împlinire perversă şi un scop nedemn. Ne simţim superiori, neînţeleşi, ne victimizăm şi dăm vina pe VREMURI.

***

Mergem pe stradă şi un zâmbet larg ne străbate fiinţa. Ştim că vom ajunge la timp, ştim că lucrurile sunt aşa cum trebuie să fie, ştim că trăim încă o zi frumoasă care are darurile ei pentru noi. Am luat obiceiul să binecuvântăm fiecare zi care începe şi să o trăim pe îndelete. Am luat obiceiul să zâmbim constant, să fim atenţi la ce ne înconjoară, să ne bucurăm de tot ce ni se întâmplă. Am luat obiceiul să nu mai cautăm sensuri ascunse ci doar să trăim cu bucurie tot ce apare. Am luat obiceiul să ne bucurăm pentru reuşita altora şi să reţinem din ea ceea ce ne poate fi şi nouă de folos. De acum putem fi mereu senini şi liniştiţi pentru că aşa ne-am dorit. Pentru că am traversat cândva nişte VREMURI care ne-au trezit. Pentru că am fost atunci foarte trişti, şi am suferit şi ce ne-a mirat cel mai mult a fost faptul că erau oameni care trăiau aceleaşi vremuri cu seninătate, se  părea că nu îi afectează. Şi ne-am oprit brusc , şi ne-am întrebat : ce-i de făcut? Am înţeles că OAMENII SUNT AI VREMURILOR, că nu mai e cazul să trăim după reguli vechi, că ni se cere să ne schimbăm, să ne adaptăm.

***

Şi ne-am schimbat! Ştim acum că fiecare om a venit pe lume cu o zestre unică, sunt „talanţii” lui pe care a promis să îi crească de-a lungul vieţii.

Ştim acum că fiecare om se simte fericit de când şi-a descoperit această comoară şi a înţeles că fiecare dintre noi putem contribui la fericirea celorlalţi tocmai prin ce avem specific. Unii dintre noi pot realiza lucrurile materiale pentru confortul tuturor, alţii ştiu cum să facă să fie eficiente relaţiile dintre noi, ştiu să ne arate cum să comunicăm cu ceilalţi, alţii sunt empatici şi îi pot ajuta pe ceilalţi să se înţeleagă şi să-şi descopere drumul personal.

Ştim că  aşa sunt lucrurile dintotdeauna, ceea ce e schimbat ACUM este că recunoaştem această diferenţă în aptitudini, o preţuim la celălalt şi înţelegem că e firesc să fie aşa: un singur om nu ar putea să fie perfect în toate şi tocmai aici e frumuseţea vieţii când vedem cum zestrea personală face din fiecare om un contur propriu care se îmbină magic cu alte contururi...

***

Suntem contururi delicate, făcute să se îmbine armonios cu alte contururi complementare.

Şi am înţeles că văzute de sus, de foarte de sus, toate îmbinările acestea creează imaginea superbă a unui puzzle divin.

http://www.youtube.com/watch?v=JV3M1kveOjE&feature=related

luni, 4 octombrie 2010

Glissando de toamnă

Toamna şi apusul de soare au avut mult timp asupra mea o fascinaţie aparte. Mă atrăgeau şi mă întristau. Nu-mi puteam dezlipi privirea din ce aveau să îmi arate şi mă lăsam absorbită în culorile lor până se ştergea realitatea din jur. De fiecare dată această contemplare lăsa în urmă o tristeţe nedefinită.





Într-o zi însă toamna mi-a arătat ce e iubirea: era soarele acela care dă o altfel de lumină vieţii coapte, era liniştea senină în oraş iar eu mergeam singură pe străzi. Treptat am simţit bucuria ce mă invada cu fiecare pas făcut prin toamnă, cu fiecare imagine arămie ce îmi agăţa privirea şi ... am iubit şi eu. Poate părea ciudat dar atunci, la aproape 21 ani am simţit cum e să te iubească un anotimp. Şi i-am răspuns. În acea zi toamna m-a iubit mult , iar eu am rămas cu sentimentul acela multă vreme în suflet.







Într-o altă toamnă, peste mai bine de zece ani, tot la început de octombrie mergeam iar singură pe străzi şi simţeam frica nebună în faţa implacabilului: tocmai ieşisem din cabinetul unui doctor care îmi spusese sec că mama urma să moară, la câteva luni după ce se stinsese tata. Era acelaşi soare frumos, aceleaşi culori ma mângâiau însă ignoram tot ce era în afara minţii mele care căuta nebună soluţii. Doar pe retină ziua aceea era frumoasă, poate chiar mai frumoasă decât multe alte zile când mă simţisem fericită.
Ca remediu împotriva distrugerii am ales viaţa ...atunci , în acea toamnă am rămas însărcinată şi apoi, după nouă luni primul copil îmi mângîia inima.Tot toamna, peste şase ani, am conceput al doilea copil.





Toamna trecută, în mod ciudat nu mi-a lăsat nici o imagine însorită din afară. Interior am trecut prin purgatoriu. Poate suna ca o figură de stil, însă a fost atât de rău încât am înţeles că trăiam greşit faţă de fiinţa mea. Că mă lăsasem prinsă în vârtej şi nu mai recunoşteam din mine ce mă definea. Şi am decis să mă schimb. Toamna trecută a fost puntea dintre toamna de la 21 ani şi vara indiană perpetuă.

Toamna asta e abia la început, însă e clar altfel... are alt colorit. E un octombrie verde... îmi arată constant frumuseţea vieţii coapte, a liniştii vremii care toarce înţelept, a căldurii iubirii împărtăşite, a veseliei fără vârstă. Toamna asta e îmbelşugată în daruri dragi pentru că ştiu cine sunt, pentru că ştiu să întrerup iureşul nebun, pentru că ştiu că suntem ceea ce facem în mod repetat, pentru că ştiu că inimile, ele se întâlnesc oriunde, pentru că ştiu cum e să fii senin în mijlocul furtunii.







Orice toamnă poate fi un început!