O altfel de privire-294- Ceața de lumină

 Citisem în repetate rânduri prognoza meteo pentru acea zi și de fiecare dată spunea că va fi soare și o maximă de șapte grade. Am verificat încă o dată buletinul meteo  și am decis să merg acolo. Începutul zilei era de o neutralitate tăcută... se simțea o așezare peste fire, iar lumina răsăritului ne încălzea spatele. 

Când am ajuns sus peisajul se schimbase: ceața acoperea totul în jur  pe o rază de câțiva kilometri. Norii erau atât de învăluitori încât cu greu se putea uneori zări ceva la cinci metri în față. Ca de obicei am pornit cu tot grupul dar pe măsură ce mergeam mi-am regăsit ritmul  și am intrat în universul cu care obișnuiesc să mă însoțesc pe drum. Mi-am lăsat ochii să măture porțiunea din fața pașilor, i-am lăsat pe toți ceilalți să se ducă în ritmul lor și am continuat să merg singură o bună bucată de drum. Pe măsură ce înaintam ochii mei vedeau tot mai limpede, mai clar, ceața dispăruse și simțeam ca și cum deasupra creștetului meu soarele își trimitea razele vesel. Mi-am ridicat privirea curioasă și în jur am văzut cu mare surprindere că totul era gri, ceața încă deasă iar cerul de un cenușiu dens, fără vreo urmă de rază rătăcită. Contrariată am plecat iar capul spre drum și acea senzație de lumină, de raze ce mă înconjoară a reapărut. Am ridicat iar privirea și am căutat în față, în sus, în jur ...  peste tot ceața deasă, de un alb gri compact. Am renunțat să mai verific soarele fizic care a apărut și el mult mai târziu, la distanță de câteva ore, și am continuat drumul bucurându-mă de lumina ce părea că apare în sens invers, ca și cum se ridica dinspre pământ într-o încercare de a străpunge stratul gros de nori și de a lumina cerul însuși. 

Apoi după o vreme am avut sentimentul că undeva aproape ar fi capătul drumului și  brusc s-a născut în față   conturul șters al unei clădiri... înaintând am recunoscut punctul terminus al telecabinei. Am mers mai departe și am ajuns acolo unde plănuisem. Aici totul era diferit: vântul tăios părea să lase urme de bici pe față, pe mâini, pe orice porțiune de piele neacoperită; cu o insistență ascuțită își căuta drum și prin straturile de haine lăsând dâre de gheață pe corp. L-am ignorat și am stat dreaptă în rafalele lui, neintimidată de iuțeală, nici de asprime, ori de tăioșenie. Stăteam și simțeam cum o neclintire străbună se prelinge pe urmele dîrelor înfrigurate și cum picioarele mi se înfig și mai puternic în pământul de sub mine. Stând astfel l-am privit o vreme și mi-a părut un profil tânăr, uimitor de proaspăt, cu un contur neobișnuit de fin. Pentru o vreme am simțit cum vântul s-a oprit, ceața a dispărut, tot ce era între noi s-a dizolvat și mi s-a lăsat dezvăluit  profilul unui adolescent blonduț, imberb. 

Ca într-un film în care camera se oprește pe un cadru, la fel am stat și noi așa, într-un univers alăturat, el dezvăluindu-mi-se, eu privindu-l senin și simțindu-mi picioarele cum cresc rădăcini de neclintit până în adâncul veacurilor. 

Apoi a reîncepul trosnetul de bici al vântului, șfichiuitul său, câteva femei  cântau spart niște cântece care sunau a zbierat, un grup făcea un fel de incantații sacadate, punctate de gesturi și rugi și un zâmbet amuzat și calm mi se răspândea prin fire. 

O altfel de privire-293- De fapt...

Aceste vremuri îmi dau o trăire asemănătoare celei din 1989; atunci am simțit o eliberare din perspectiva faptului că poți să spui  ce gândești fără să fii pedepsit, fără ca părerea ta să fie motivul unor pedepse fizice, morale, sociale severe. Atunci, în acel decembrie, am simțit cum se ridică o anume greutate psihică și undeva, în cerul de deasupra țării noastre se face mai senin. De atunci am putut să spunem deschis ce credem și ce gândim.

***

Perioada pe care o traversăm îmi dă un sentiment asemănător de relevare, doar că de data asta în plus,  arătăm cine suntem cu adevărat. Poate că se putea să ne arătăm esența și în alt mod dar probabil că acesta ne este potrivit; în condiții de viață și de moarte, omul se arată exact așa cum este... și aceste vremuri au creat tocmai aceste condiții de viață și de moarte în care oamenii se arată exact așa cum sunt. Ceea ce mă surprinde cel mai mult însă, este tocmai lipsa de umanitate pe care am cultivat-o în ascuns, noi ca omenire. Ne-am dus atât de mult sub steagul evoluției, am crescut atât de mult pe treptele rațiunii încât tocmai ceea ce ne definește am lăsat de-o parte: omenia, importanța ființei umane, creșterea împreună, susținerea, într-ajutorarea.  Și asta a fost posibil atâta timp cât am mers profund în direcția competiției în defavoarea întregului. Mult timp am fost convinși că e important să stăpânești niște abilități declarate dezirabile de către societate și că folosindu-le cu măiestrie îți faci viața mai bună ... doar că de la sporirea confortului, sau ușurarea condițiilor de trai s-a ajuns la o formă de sclavie, cu față de modernizare și progres. 

Pe drumul acesta viața omului pare lipsită de importanță, uciderea unui om astăzi are semnificația  strivirii unei furnici cu talpa pantofului... nici măcar nu se observă în majoritatea situațiilor. 

***

Se știe că pe orice drum există un capăt, la un moment dat drumul se termină și începe altceva. Dacă pe drumul evoluției spirituale se spune că odată cu parcurgerea lui deplină treci din lumea fizică în cea eterică, se face acel transfer asociat de către noi cu Înălțarea, sau cu dispariția fizică în trup fiind, cred că ceea ce trăim acum este proximitatea unui capăt de drum.

Suntem la capătul drumului minciunilor personale și este evident că nu ne mai putem înșela în ceea ce privește cine suntem, ce avem în noi, de ce ne temem cel mai mult. Nu ne mai putem minți că altcineva ne va salva din orice trăim, nu ne mai putem minți că nu putem singuri, nu ne mai putem minți că încă nu știm să ne asumăm, să ne hrănim, încă nu știm ce ne priește și ce ne dăunează, încă nu știm să ascultăm, să iubim, să trăim, să acceptăm ... ne apropiem de momentul în care acceptăm  că în tot acest timp am preferat să arătăm spre oricine altcineva pentru eșecuri și spre noi înșine pentru reușite. Aceste vremuri sunt menite să ne arate că suntem toți la fel de implicați și că, vorba lui Camus. „cette histoire nous concerne tous”. Fiecare dintre noi este părtaș și autor în egală măsură. 

O altfel de privire-292- Ce rămâne când nu mai rămâne nimic?

 Atât cât mă pricep și înțeleg până acum din viață, cred că în afară de situațiile personalizate prin care trecem există și acelea obligatorii pentru toată lumea și una din acestea cred că este atunci când ajungi să trăiești sentimentul că nu îți mai rămâne nimic, că ești la un capăt de suportabilitate, de trăire, de simțire. Precum un pasaj obligatoriu, undeva pe parcursul vieții noastre, există și această trăire prin care trecem fiecare la un anume soroc. E adevărat că evenimentul care o declanșează poate fi atât de neaștepat, atât de brusc și uluitor încât pentru moment ne simțim ca sub o lovitură puternică: doborâți, sleiți, fără nicio forță... de multe ori simțim că nu mai avem nimic și mai ales nimic din ceea ce ne susținea, din ceea ce era un sprijin incontestabil până atunci. 

Felul cum trăim sau cum trecem prin această perioadă reprezintă semnătura noastră pe foaia Vieții. Nu caut să dau vreo rețetă sau vreun îndrumar despre cum ar fi mai bine să trecem prin această încercare doar pot să observ că de foarte multe ori, alegerea pe care o facem înrăutățește și dăunează pe direcții multiple; și mai cred că acela este un moment prielnic ca să înțelegem că ceea ce trăim este în egală măsură produsul a ceea ce depinde de noi dar și a ceea ce ține de întreg, că există unele situații pe care le putem schimba total, dar există și altele pe care e necesar să le acceptăm așa cum sunt ele și că întotdeauna, prin ceea ce facem, spunem, gândim, putem să declanșăm o schimbare, cât de mică, înspre benefic, evoluție, înțelegere, bunătate. 

 Există în viața fiecăruia dintre noi, sub o formă sau alta, această întrebare: „Ce mai rămâne când nu mai rămâne nimic?” și acela este momentul de mare răscruce, de imensă grație în care avem șansa poate unică, să vedem și să descoperim că acel nimic era inutil din multe puncte de vedere și că ceea ce este esențial și adevărat nu dispare niciodată. 

Gândul de week-end-408

 Gradul de evoluție al unei civilizații se manifestă  în importanța pe care o acordă  omului în raport cu legea. 

O altfel de privire- 291- Muntele și fereastra mea...

 Fereastra a fost pentru mine o bună bucată de vreme o bucurie intimă, fără glas. Cum a fost necesar ca  fetele mele să stea izolate, iar eu a trebuit să stau în carantină alături de ele, fereastra mi-a devenit un fel de interlocutor aparte. De multe ori ea îmi trimite  imagini de o frumusețe de vis, mă binecuvintează  cu apusuri ce-mi taie rsspirația iar acum, în această perioadă mi-a făcut cadou niște secvențe de toamnă scăldate într-o lumină angelică aproape ireale. 

Toate acestea mi-au vorbit la rândul lor într-un limbaj asemănător cu cel pe care îl vorbește  muntele de fiecare dată când ajung la el. Nu cu mult timp în urmă spuneam că acolo, la munte, este singurul loc unde mă simt fericită. Răspunsul pe care l-am primit  a fost „Îmi pare rău„  Mulțumesc pentru gestul de compasiune pe care l-am simțit atunci față de mine, dar asta mă face să mă gândesc și la faptul că dacă am privi cu ochii sufletului tot ce trăim, am înțelege altfel ce înseamnă natura în viața nostră. 

La munte mă simt fericită pentru că acolo oamenii sunt dezgoliți de tot ceea ce se prefac că sunt. Acolo nu există situații în care ceea ce spui și ceea ce faci să fie diferit; acolo nu poți să ai o agendă ascunsă căci traseul este unul singur și îl termină doar aceia care sunt cu adevărat capabili să îl parcurgă, pe când în oraș, sunt foarte mulți cei care se prefac ori au găsit căi prin care să dea impresia că sunt capabili. De cele mai multe ori, în ceea ce am trăit, am aflat oameni care se folosesc de ideile altora, ori chiar de munca altora pentru a se arăta într-o lumină favorabilă, falsă, dar care este acceptată în societate și care îi promovează ca fiind oameni model. Pe munte însă, nu există nu pot singur dar dau impresia că pot. Ori termini pe picioarele tale traseul prin ceea ce ești, ori renunți și admiți că mai ai de lucrat.  Acolo, pe munte afli ce înseamnă legea universală, legea naturii, etern valabilă și înveți să o respecți. Și tot acolo poți întâlni oameni asemeni ție, oameni asumați, deschiși, care știu să simtă bucuria fără vreun motiv logic, care prețuiesc frumusețea și măreția naturii, care o respectă și îi recunosc valoarea.

Între timp, la mine în cartier, pe locul unde existau niște spații naturale, pline de vegetație salbatică, unde în ultimii patru ani am văzut muri sălbatici, maci, sângele voinicului, păpădii uriașe, sunătoare, lăstăriș, arici,  acum au apărut garaje; niște cuburi din  metal, ce formează un lanț de vreo câteva sute de metri vis a vis de lanțul de blocuri din beton. Și mă tot întreb, oare cum ar fi fost ca fiecare asociație de locatari să ia spre folosință câte o parcelă pe care să o cultive cu plante, flori, vegetație? Nu voi ști pentru că de acum, oamenii gospodari se vor înființa seara pe scăunele pliante în fața garajelor privind la cei care se plimbă agale, căutând o urmă de vegetație naturală. 

Gândul de week-end-407

 Când pentru tine sursa adevărului  este în interior, riști să nu te potrivești lumii.

O altfel de privire-290- Mâna cu care dai...

     Există în mine o parte care se activează de la sine și de care am devenit conștientă destul de târziu în viață. De felul meu sunt o natură pașnică ce se hrănește din echilibru și armonie, din pace. În relații onorez și respect ceea ce este celălalt dar și ceea ce sunt eu însămi. Privind retrospectiv, pot identifica ușor momentul de cotitură, acea schimbare  de paradigmă personală care în majoritatea timpului este interpretată ca fiind o inconstanță personală, o nesiguranță, ori o slăbiciune. Chiar dacă uneori am crezut că rămân aceeași în ceea ce sunt, acum pot accepta că sunt situații în care ceea ce sunt dispare și mă comport ca o oglindă perfectă a felului cum mă tratează și cum mă consideră celălalt. Undeva și mai în adânc, gena datoriei, a fidelității există și ea foarte puternic dezvoltată din alte evuri. Prin urmare pot trăi situații paradoxale în care rămân atâta timp cât mai cred în celălalt, în capacitatea lui de a evolua, de a se schimba, de a „vedea” . Adeseori însă, oglindirea mea perfectă îi alimentează celuilalt credința în felul meu eronat de a fi și a acționa, nevăzând că el însuși este cel care procedează în acel fel, nevăzându-se pe el însuși în acea oglindă. 

Cu vârsta am ajuns să renunț la a mai fi atașată de creșterea, de evoluția celuilalt și mă concentrez pe ceea ce am de echilibrat, șlefuit, clădit în mine însămi. De la o vreme, simt mai puțină tristețe față de lipsa de integritate, față de lipsa de echilibru evidentă, față de planurile ascunse din spatele unor cuvinte alese, față de  minciuni și bârfe, față de lipsa de asumare ori lașitate. Cultiv mai puține relații dar mai echilibrate, armonioase. Accept și îndrăgesc solitudinea care îmi apare tot mai ademenitoare pe măsură ce văd dincolo de măști... nu mai încerc de mult timp să îi arăt celuilalt ce mască poartă, nu mai caut să îl însoțesc până în miezul cald pe care și-l ignoră. Există un tărâm unde au ajuns deja mulți și unde îmi doresc să trăiesc; există un tărâm a cărui sămânță există în tot ce e viu și care își are timpul său de încolțire în fiecare. Te văd și  văd această sămânță, accept și respect timpul tău și al meu... ne întâlnim întotdeauna în momentul de pârg și de adevăr. 

„Cunoaște-te pe tine însuți!” continuă să rămână singurul motto al adevărului din lumea asta. 

Anotimpul dinăuntru...

 În ultimul timp am observat că în mod repetat, cu cât înaintăm înspre iarnă, cu cât imaginile care mi se așază pe retină sunt mai golașe, cu atât în lumea dinăuntru îmi apar imaginile cu petale albe de pomi în floare. Ceva din mine, poate o rebeliune copilărească, ori o încăpățânare de zodie, sau poate un fel nătâng de a fi, îmi aduce repetat imagini, sentimente contrare celor vizibile cu ochiul liber. 

Da, este prag de iarnă, da, trăim într-o societate care a minimizat până la derizoriu semnificația și importanța unei vieți, da la mine în cartier se șterg și ultimele părți de teren verde pentru a se clădi garaje - cutii din metal, da, oamenii ucid viața cu fiecare gând, cu fiecare cuvânt rostit și da, în viața de zi cu zi mă feresc să vorbesc despre sentimentele mele...

Și cu toate astea, undeva pe lumea de azi, chiar și dacă este doar într-un univers pe care îl găzduiesc, este o primăvară perpetuă, oamenii se recunosc și se prețuiesc, se alătură în familii, grupuri sau perechi după valori și susținere reciprocă, după veridicitate și respect. 

Undeva, înăuntrul nostru, există un anotimp pe care unii îl cunosc deja iar alții îl vor descoperi și ei... totul este un anotimp unic, perpetuu, în care înmugurim pe rând.