Atât cât mă pricep și înțeleg până acum din viață, cred că în afară de situațiile personalizate prin care trecem există și acelea obligatorii pentru toată lumea și una din acestea cred că este atunci când ajungi să trăiești sentimentul că nu îți mai rămâne nimic, că ești la un capăt de suportabilitate, de trăire, de simțire. Precum un pasaj obligatoriu, undeva pe parcursul vieții noastre, există și această trăire prin care trecem fiecare la un anume soroc. E adevărat că evenimentul care o declanșează poate fi atât de neaștepat, atât de brusc și uluitor încât pentru moment ne simțim ca sub o lovitură puternică: doborâți, sleiți, fără nicio forță... de multe ori simțim că nu mai avem nimic și mai ales nimic din ceea ce ne susținea, din ceea ce era un sprijin incontestabil până atunci.
Felul cum trăim sau cum trecem prin această perioadă reprezintă semnătura noastră pe foaia Vieții. Nu caut să dau vreo rețetă sau vreun îndrumar despre cum ar fi mai bine să trecem prin această încercare doar pot să observ că de foarte multe ori, alegerea pe care o facem înrăutățește și dăunează pe direcții multiple; și mai cred că acela este un moment prielnic ca să înțelegem că ceea ce trăim este în egală măsură produsul a ceea ce depinde de noi dar și a ceea ce ține de întreg, că există unele situații pe care le putem schimba total, dar există și altele pe care e necesar să le acceptăm așa cum sunt ele și că întotdeauna, prin ceea ce facem, spunem, gândim, putem să declanșăm o schimbare, cât de mică, înspre benefic, evoluție, înțelegere, bunătate.
Există în viața fiecăruia dintre noi, sub o formă sau alta, această întrebare: „Ce mai rămâne când nu mai rămâne nimic?” și acela este momentul de mare răscruce, de imensă grație în care avem șansa poate unică, să vedem și să descoperim că acel nimic era inutil din multe puncte de vedere și că ceea ce este esențial și adevărat nu dispare niciodată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu