Fereastra a fost pentru mine o bună bucată de vreme o bucurie intimă, fără glas. Cum a fost necesar ca fetele mele să stea izolate, iar eu a trebuit să stau în carantină alături de ele, fereastra mi-a devenit un fel de interlocutor aparte. De multe ori ea îmi trimite imagini de o frumusețe de vis, mă binecuvintează cu apusuri ce-mi taie rsspirația iar acum, în această perioadă mi-a făcut cadou niște secvențe de toamnă scăldate într-o lumină angelică aproape ireale.
Toate acestea mi-au vorbit la rândul lor într-un limbaj asemănător cu cel pe care îl vorbește muntele de fiecare dată când ajung la el. Nu cu mult timp în urmă spuneam că acolo, la munte, este singurul loc unde mă simt fericită. Răspunsul pe care l-am primit a fost „Îmi pare rău„ Mulțumesc pentru gestul de compasiune pe care l-am simțit atunci față de mine, dar asta mă face să mă gândesc și la faptul că dacă am privi cu ochii sufletului tot ce trăim, am înțelege altfel ce înseamnă natura în viața nostră.
La munte mă simt fericită pentru că acolo oamenii sunt dezgoliți de tot ceea ce se prefac că sunt. Acolo nu există situații în care ceea ce spui și ceea ce faci să fie diferit; acolo nu poți să ai o agendă ascunsă căci traseul este unul singur și îl termină doar aceia care sunt cu adevărat capabili să îl parcurgă, pe când în oraș, sunt foarte mulți cei care se prefac ori au găsit căi prin care să dea impresia că sunt capabili. De cele mai multe ori, în ceea ce am trăit, am aflat oameni care se folosesc de ideile altora, ori chiar de munca altora pentru a se arăta într-o lumină favorabilă, falsă, dar care este acceptată în societate și care îi promovează ca fiind oameni model. Pe munte însă, nu există nu pot singur dar dau impresia că pot. Ori termini pe picioarele tale traseul prin ceea ce ești, ori renunți și admiți că mai ai de lucrat. Acolo, pe munte afli ce înseamnă legea universală, legea naturii, etern valabilă și înveți să o respecți. Și tot acolo poți întâlni oameni asemeni ție, oameni asumați, deschiși, care știu să simtă bucuria fără vreun motiv logic, care prețuiesc frumusețea și măreția naturii, care o respectă și îi recunosc valoarea.
Între timp, la mine în cartier, pe locul unde existau niște spații naturale, pline de vegetație salbatică, unde în ultimii patru ani am văzut muri sălbatici, maci, sângele voinicului, păpădii uriașe, sunătoare, lăstăriș, arici, acum au apărut garaje; niște cuburi din metal, ce formează un lanț de vreo câteva sute de metri vis a vis de lanțul de blocuri din beton. Și mă tot întreb, oare cum ar fi fost ca fiecare asociație de locatari să ia spre folosință câte o parcelă pe care să o cultive cu plante, flori, vegetație? Nu voi ști pentru că de acum, oamenii gospodari se vor înființa seara pe scăunele pliante în fața garajelor privind la cei care se plimbă agale, căutând o urmă de vegetație naturală.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu