Când am înțeles că deși îmi doream fericirea, iubirea pe care o trăiam provoca suferință, m-am oprit o vreme. M-am retras din a mai privi în vreun fel.
Atunci, ca atunci când urmăream mișcarea unui pendul ce se apropia treptat de verticala nemișcată, am perceput cum ceilalți îmi apăreau tot mai puțin polarizați, până când au ajuns la zero; de acolo, din acel neutru, totul a devenit egal, de-o uniformitate fantastică: nu mai era nimic de revendicat, nimic de iertat, nimic de dovedit ori de îndreptat; totul era perfect în sine și fiecare participa în felul său la curgerea eternă. Atunci am știut că acolo unde eram îi puteam întâlni doar pe aceia care ajunseseră și ei în acel loc, la acea înțelegere, la acea trăire. Am știut că de acolo urma să continui curgerea spre nivelul superior și că aveam să cunosc alți oameni, să împlinesc alte visuri, să creez noi „prunci”. Am știut că aveam să stau acolo atât cât era necesar și că voi porni apoi.
Redevenisem una cu Calea, o vedeam din nou, ceața se risipea.
***
Uneori ceea ce vedem în afara noastră determină felul cum privim lumea, alteori, felul cum privim lucrurile schimbă lumea în care trăim.
Îmi place să privesc, mai degrabă decât să vorbesc. Îmi place să îmi port privirea prin vizibil și invizibil, pentru că a rămas în mine un perptuu explorator dornic de cunoaștere. Dacă multe ce mă alcătuiau și-au pierdut sensul de-a lungul vieții, privirea ce cuprinde zarea a rămas la fel de fascinantă, de îmbucurătoare și proaspătă pentru mine.
Privind se întâmplă să aflu, să cunosc, să știu căci fiecare imagine mi se strecoară până în celule și odată cu ea un sentiment anume de curiozitate încă flămândă, de ușoară excitație ca în fața unui mister și de deschidere spre înțelesuri interioare.
Într-o zi, prin pădure fiind, am descoperit că deși priveam adeseori, nu vedeam cu adevărat. Atunci, în ziua aceea copacii au fost cei care mi s-au arătat diferiți de cum îi vedeam mereu pe drumul acela Și am știut că a fost un dar.
În altă zi, lângă omul iubit fiind, îi căutam privirea ca de obicei, căci îmi place să mă descopăr prin ochii celuilalt. Îmi place să mă văd cum mă vede bărbatul pe care-l iubesc. Atunci, în acea zi însă am zărit un licăr de neputință: era mult prea vast ceea ce bănuia că există în universul din mine și nu îl putea cuprinde. Atunci am știut că va renunța.
Și-apoi, într-o nouă zi, între niște oameni fiind, am văzut stângăcia, conformismul, nefirescul din socialul lor, fățărnicia chiar sub chipul convenienței. Am știut că voi pleca.
***
Îmi place să privesc mai degrabă decât să vorbesc și una din dorințe este ca ceea ce văd prin ochii celuilalt să fie tot atât de frumos ca ceea ce văd prin ochii mei. Îmi doresc ca oamenii să se privească sincer în ochi, să fie deschiși, să știe că tot ceea ce se spune ori se face are urmări și să își asume aceste urmări. Îmi doresc ca oamenii să „vadă” și eu să văd prin ochii lor calea iubirii și a păcii.
Cei care mă cunosc mai îndeaproape știu despre mine că atunci când merg în drumeții și pierd drumul obișnuiesc să mă întorc, să fac drumul înapoi până la ultimul semn ori indicator, mă opresc o vreme acolo până găsesc continuarea corectă și pornesc din nou.
Același lucru îl fac și în viață: e posibil ca tot trăind în compania altora, ori ajungând în medii care nu sunt neapărat favorabile drumului meu, să mă rătăcesc, să mă trezesc pe o cărare ce nu duce nicăieri ori pe care nu o simt ca fiind conformă cu felul în care sunt menită să trăiesc și atunci, când totul e tot mai străin și mai neadecvat decid să mă opresc și fac drumul înapoi până ajung la ultimul semn ori indicator care îmi arată ceva cunoscut, ceva familiar; mă opresc acolo o vreme și aștept să găsesc continuarea drumului care îmi definește viața asta.
***
De curând, aflată în una din aceste perioade de întoarcere înapoi spre drumul personal, am găsit indicatorul și tot privind în jur am aflat până la urmă și cel mai des motiv pentru care mă tot abătusem spre depărtări ce îmi tociseră forțele. Am stat deci ceva mai mult în punctul de odihnă familiar și chiar intenționez să mai rămân un timp, până când totul devine și mai limpede. Cum ziceam, în acest repaus am înțeles ceea ce m-a făcut să mă abat atât de des: drumul pe care sunt intersectează o mulțime de alte drumuri care mie îmi sunt deja cunoscute, pe care le-am parcurs de mult ori cu alte prilejuri și atunci când întâlnesc pe cineva care se arată dornic să afle mai mult despre drumul său, fac o bucată de drum cu el din dorința de a-i împărtăși ceea ce știu deja dar și din a-i transmite din căldura și bucuria parcurgerii drumului însoțit de cineva de încredere, onest, cineva care își asumă rolul de prieten pe cale, de martor al evoluției personale. Totuși, dincolo de sentimentul de dăruire și de manifestare a dascălului care sunt în esență, cred că există și o formă de orgoliu care se vrea hrănită periodic și care mă încurajează în rătăcire.
***
Invariabil cei alături de care pornesc din nou pe drum, după o vreme de mers îmi confirmă nefirescul alăturării: cel mai des ei vor doar să afle căștigurile imediate și materiale din parcursul lor, iar insistențele mele spre tot ceea ce se află dincolo de aparent, spre un altfel de a trăi aduce tulburare, tristețe, nepotrivire.
Prin urmare, în această adăstare recentă am făcut o înțelegere cu acest orgoliu flămând și i-am promis o altă formă de hrană; în același timp am putut să privesc cu atenție drumul pe care am pornit la nașterea asta. Încă nu știu dacă e menit să fie solitar în întregime dar știu că e singurul care mă face să mă simt vie, care mă hrănește și îmi dă bucuria de a fi aici. Spunea cineva apropiat „Nu oaia neagră e diferită, ci toate celelalte sunt la fel” și înțelesul acestei afirmații mi-a așezat în mine și în jur o conectare nemaisperată și o înrostuire atât de așteptată.
***
Când mă pierd este de fapt o deplasare „spre roșu”, o expansiune care mă poartă constant către miezul a ceea ce sunt în fapt și acest înțeles mă clădește perpetuu.
Destul de des în viață mă găsesc în situația în care atunci când spun ceea ce cred despre o situație, mi se răspunde mai mult sau mai puțin: „nu sunteți realistă”, sau „te minți singură” sau „nu vezi realitatea”. Mult timp aceste răspunsuri din partea oamenilor mai mult sau mai puțin apropiați m-au făcut să mă simt neadaptată sau diferită, adeseori exclusă, nepotrivită cu ceilalți, cu lumea, cu viața însăși. Ca urmare, am făcut eforturi ca să mă integrez, să „mă potrivesc” doar că invariabil, ajungeam la „simți prea mult” sau „gândești prea mult” încât totul îmi aducea o imensă confuzie.
***
Ce am făcut cel mai des în asemenea situații?, am tăcut și m-am străduit să dovedesc că nu era adevărat ceea ce mi se spunea sau mi se spune, dar asta nu mi-a adus liniște și acceptare, dimpotrivă.
Cu ceva timp în urmă îmi venise înțelesul mersului meu în natură; de ce merg uneori ascultând de o chemare salvatoare, alteori de un imbold terapeutic, ori pur și simplu de un dor, de ce merg deci la munte? Și răspunsul a fost că doar acolo, în acea natură, în păduri, pe acele poteci, cu acele deschideri uluitoare de zări, doar acolo pot să pășesc simultan și într-un spațiu dinăuntrul meu și al vieții. În societate, în interior de grupuri ori lângă oameni, cel mai ades simt o barieră interioară mai mult sau mai puțin groasă, impenetrabilă, care nu îmi dă voie să înaintez în acel tărâm al cunoașterii subtile, al armoniei. E uimitor cum majoritatea cuvintelor oamenilor, chiar și a celor apropiați, includ o judecată considerată ca o abatere a ceea ce ești sau spui de la modul cum văd EI lucrurile și viața. Prin urmare fie ești prea nehotărât, fie ești slab, fie ești negativist, ori pesimist, ori agresiv, ori lipsit de bun simț, fie ești viclean, ori oportunist, interesat, nesimțitor, și lista e lungă din acea perspectivă a locului și înțelegerii personale. În plus, după ce simți că ai primit acea etichetă, urmează și strădania celuilalt de a te modifica, de a te „salva” din ceea ce percepe el că ești și urmează acele tonuri din voce, ori modalități coercitive prin care vrea să te determine să devii ceea ce îi pare că ar trebui să fii.
***
De ce scriu acum despre acest subiect? pentru că am avut de curând acest înțeles, care poate fi într-o anumită valoare de adevăr, și care pe mine mă face să îmi doresc să găsesc moduri de intercațiune diferite de cele anterioare. Poate că nu e musai să alegem izolarea atunci când simțim puternic judecata celorlalți și nepotrivirea din felul de a fi; poate că pentru început, e suficient să ne așezăm în centrul nostru de fiecare dată când apare evidentă diferența și de acolo, din centru, să îi spunem: „îmi pare rău dacă felul meu de a fi te-a făcut să simți acest disconfort, el este doar o iluzie pe care tu ai decodificat-o astfel, nu sunt eu. Dacă poți înțelege asta, relația noastră ar putea fi cu adevărat onestă și hrănitoare, așa cum e atunci când merg în natură la munte, pe poteci sau prin păduri. Și ar fi poate acea relație care ar schimba paradigma „irealului” pe care îl punctăm acum.”
***
În ultimele zile mi-a sunat tot mai des în urechea dinăuntru o urare de drum lung dar și de rămas bun, și pe care am spus-o cu cel mai deplin senin și echilibru de fiecare dată, cu voce tare sau în gând:
