Ieșirile în general aduc o anume înțelegere și o trăire mai cuprinzătoare: când ieșim suntem în același timp în lumea de dinainte și în lumea nouă, trăim și simțim, respirăm aerul cel de acum două clipe dar și aerul cel nou, neștiut ; ieșirile ne aduc o extracuprindere nebănuită și o reașezare așteptată îndelung.
***
În ziua aceea am simțit cum trăiesc o altfel de ieșire..nu era ceva ce știam sau bănuim cu toții, vreuna din experiențele acelea extracorporale sau ieșirile fizice din orice spațiu imaginat; de data asta simțeam ca și cum ființa mea ieșea cu dificultate dintr-un cadru în care se înrădăcinase deja, și care o ținea încă strâns. Era ca o desprindere ușoară, ca o dezlipire dintr-un mulaj; ca atunci când ieși din atmosfera unui film sau a unei lecturi în care intraseși cu totul și, detașat, privești și reflectezi la ceea ce ai văzut, simțit, trăit în timpul derulării poveștii anterioare, de-acum fără un afect puternic ci doar cu o observare neutră. În ziua aceea deci, undeva, într-un afund de ființă, ceva din mine s-a desprins de o anume realitate și s-a așezat cuminte deoparte, privind din exterior. Din acel loc perspectiva era mult lărgită, simțeam că puteam cuprinde mult mai multe cu privirea, că până și orizontul din „coada ochiului” se întindea ceva mai departe.
***
În vechea formă vizibilă încă, percepeam unele deschizături ce intrau direct în ființa-mi care ocupase acel spațiu și care lăsau să treacă „otrăvurile”. A propos, am auzit deunăzi o întâmplare spusă cu intenție de divertisment, care însă pentru mine a devenit o ilustrare a experienței recente. Spunea acea întâmplare că o tânără s-a adresat unui om în vâtrstă întrebându-l „Cât timp pot să accept ca cineva apropiat ori din familie să se poarte lipsit de onestitate, respect, bun simț până să încetez orice legătură cu acesta?” Răspunsul bâtrânului a fost: „ Atât timp câtă otravă poți suporta până să mori”. Ascultând această poveste am înțeles că ceea ce numeam desprindere dintr-un plan invizibil era de fapt încetarea acceptării otrăvirii.
Există pentru fiecare dintre noi un anume timp, echivalent cu un anume grad de suportabilitate personală în care le permitem celor apropiați ori cunoscuților să se poarte cu noi într-un fel deloc onorabil și în care ne abținem de a le reproșa, de a îi mustra, de a le arăta că știm că „Împăratul e gol!”, timp în care ne complacem, ori ne măcinăm interior, ori ne înfuriem, până când atingem acel „point du non retour” și ne desprindem dintr-un tipar ori mulaj care nu ne mai reprezintă. Poate că le spunem celor în cauză ori nu despre schimbarea noastră, dar de atunci încolo nu mai primim cupa otrăvită și avem mai multă grijă de „casa noastră”, de miracolul ce suntem.. Această desprindere din invizibil se simte ca întoarcerea la Itaca sau ca o recentrare îndelung așteptată.
***
„Împăratul e gol!” și nu e asta problema cea mare ci faptul că încă alegem să îl vedem acoperit cu toate podoabele asociate poziției sociale ori rolului primit.
