sâmbătă, 26 septembrie 2009

L’Eté indien

L’Automne de nouveau; véritable romantique mon âme se laisse fondre dans les beaux jours de cet automne nouveau. Il y avait une fois où je vivais l’automne comme la somme de tous les chagrins passés, sinon c’était comme un automne raté. Puis je découvris la beauté de ses jours ensoleillés; de ses couleurs formidables qui m’ensorcelèrent à jamais.


Et je redécouvre maintenant mon âme en mille couleurs: le rouge de la passion, le jaune de la chaleur, l’orange de la joie de vivre, le peu de vert qui reste coincé comme la fraicheur de la jeunesse pas encore passée, le brique et le marron sage.

Dans un film on disait que pour les femmes et pour l’argent on fait les plus grandes bêtises ; en automne mon cœur devient irrationnel ; se dévoile et prend une forme nouvelle ; en automne, mon âme peut accomplir les plus grandes bêtises ; heureusement je le sais… Cette saison représente pour ce que je suis le calme passionné relevé avant  l’arrivée du froid et de la nuit. C’est comme un coucher superbe de soleil, comme un sommaire de toute la passion et de la chaleur qu’on avait vécues.

Ne me cherchez pas ; vous n’allez pas me trouvez ; en automne je suis quelque part fondue en cet « été indien ».




sâmbătă, 19 septembrie 2009

„Let’s talk about love”

Dacă aproape toţi bărbaţii se pricep la fotbal, dacă aproape toate femeile se pricep la gătit, aproape toţi oamenii se pricep la a vorbi despre iubire.


Mai întâi mărturisesc: nu mă pricep la iubire, nu ştiu multe despre ea, în consecinţă voi vorbi din perspectiva profanului. Asta zic unii, nu e rău, de multe ori faptul că nu te pricepi la ceva constiutie un mare avantaj. Voi lăsa în scris flashurile iubirii trăite de mine sau înţelese prin alţii în contextul vremurilor actuale.

Există mai întâi tendinţa de a categorisi iubirea, lucru ce mi se pare a fi de prisos , ba chiar înjositor pentru sentimentul în sine. În momentul în care iubirea unuia e mare, a altuia specială, a celuilalt sinceră, ori aparte, sau incomensurabilă încep să mă întreb ce s-a întâmplat cu iubirea însăşi. Iubirea este în sine un sentiment pur şi incomparabil ; asociată cu slăbiciunile noastre, cu vanităţile ori defectele noastre ea capătă nuanţe meschine. Am întâlnit oameni care spun că au iubit sau că iubesc încă şi care îşi proclamă iubirea rănită pentru că nu au primit ce doreau în schimb. Asta e ca şi cu părinţii care nu înţeleg că nu îşi cresc copiii pentru ei şi se aşteaptă ca la un moment dat să primească ceva în schimbul creşterii pe care le-au dat-o. Copiii sunt ai viitorului şi atât. Iubirea se degradează când devine mercantilă, nu este un troc: îţi dau, aştept să-mi dai. Văzută astfel niciodată nu se va ajunge la echivalenţă, mereu va exista impresia că unul a dat mai mult şi că nu a primit o măsură corectă a cât a dat. Acestui om îi rămâne în timp năzuinţa ca celălalt să înţeleagă vreodată tot ce a făcut pentru el şi sentimentul inechităţii.

Există apoi cei care nu ştiu cum să continue, cei pe care iubirea îi ia pe nepregătite. Cu toate că declară că şi-o doresc, chiar când o găsesc nu o asumă; sunt cei care iubesc eternul început, cei care iubesc flirtul, jocul de-a indrăgostitul. E o stare plăcută însă poate deveni un mod de viaţă, dacă nu eşti destul de lucid poţi fi prins în capcana eternului căutător. Poţi căuta doar anumite trăiri şi senzaţii pe care ţi le furnizează începutul relaţiei, un fel de perpetuu erou al Odiseei, genul „Numai drumul e interesant”.

În altă ordine de idei sunt oamenii care confundă iubirea cu simţurile; se aseamănă cumva cu cei de mai sus numai că ei merg mai departe cu aceeaşi persoană; sunt cei care intră destul de des în patologic : li se tocesc repede simţirile în stare normală şi inventează jocuri prin care mentalul şi fizicul suscită senzorialul. Ajung la limite şi le depăşesc sunt un fel de acrobaţi ai sexului şi simţurilor. Ei fac parte din eroii lui Brukner, sunt Marchizii de Sade sau eroii din ”Legături primejdioase”, sunt personajale din filmele cu tematică sau împătimiţii sexului din diferitele culturi cu precădere orientale. În categoria asta intră şi cei care combină jocurile sexului cu cele ale psihicului. Astfel sunt oameni care părăsesc de dragul producerii suferinţei şi se întorc de dragul bucuriei pe care şi-o furnizează alinând acea suferinţă, sau cei care sunt violenţi numai ca să aline apoi, te fac să suferi ca să aibă un motiv bun să te ţină în braţe, să-ţi ofere o pseudo grijă.

Există şi genul Don Juan, genul care iubeşte toţi reprezentanţii sexului opus; mă refer la genul Don Juan în general, el e valabil şi pentru femei. În privinţa bărbaţilor e uşor să-i recunoşti: sunt aceia care iubesc femeia oricum ar fi ea, oricum ar arăta ea, care se bucură de momentele de intimitate cu ea, care o fac să îi iubească în orice condiţii, care lasă în urmă cu uşurinţă orice relaţie şi pe care toate fostele îi iubesc la fel ca la început şi nici una nu are nimic să le reproşeze. Don Juanii sunt altceva decât gigolo; Don Juanii iubesc sincer iubirea, iubesc enorm bucuria femeii care este şi bucuria lor. Gigolo sunt nişte meseriaşi ai iubirii care fac servicii. În ceea ce priveşte don juan-ismul feminin nu cred că există cu aceleaşi implicaţii ca la bărbaţi. Femei care să se bucure doar de orgasmul bărbatului nu cred că există. Dar nu e timpul pierdut pentru nimic. Oricum , orice femeie e datoare să întâlnească o dată în viaţă un don Juan pentru echilibrul ei şi pentru înţelegerea iubirii.

Nu în ultimul rând există categoria celor care cred că iubesc, sunt convinşi chiar de acest lucru dar care nu permit sentimentului să se manifeste: ei iubesc dar au reguli, limite, norme sau pur şi simplu sunt incapabili să simtă ori nici măcar nu îşi doresc. Ei sunt roboţeii, eficienţi şi utili, perfect adaptaţi la o societate tehnicizată.

Cei mai simpatici mi se par aceia care au norocul să fie atinşi de iubire dar par lipsiţi de motivaţie. Nu sunt iubiţi şi suferă din lipsa iubirii, devin foarte iubiţi şi tot suferă : ce să facă cu iubirea asta? Cum să se comporte cu ea? Dacă nu va fi iubirea pe care şi-o doresc, dar şi dacă va fi?

Fiindcă despre Iubire se vorbeşte prea mult în ultima vreme, asta mă face să cred că a început să lipsească. Şi e firesc. Cum iubirea are nevoie de timp, cum se hrăneşte din înţelegere, tandreţe, răgazul de a adulmeca umbra unui sentiment şi de a-l prinde apoi în plinul sufletului , cum este ritual şi complicitate, în graba cu care trăim azi ea se diluează. Poate că ar trebui doar să ne permitem să o simţim şi să ne lăsăm cufundaţi în ea.

IUBIREA este capabilă de orice, cu iubire poţi face minuni. În ceea ce mă priveşte ştiu că iubirea unui om este cel mai frumos dar pe care i-l oferă viaţa, dar că iubirea ce se naşte între doi oameni are sufletul ei propriu cu aripă de dumnezeire şi că împotriva ei nimic nu rezistă.


joi, 10 septembrie 2009

Unde mai roade grija

Faptul că iubesc viaţa am afirmat-o de multe ori, asta nu mai e o noutate. Dar faptul că aştept cu mult entuziasm să văd ce mai aduce ea asta mi se întâmplă doar de ceva vreme. Şi culmea e că savurez noul ăsta cu tot mai mult interes.
Ce m-a amuzat recent este o ştire pe care am citit-o acum două zile şi anume că în America, la un Institut de cercetări din Missouri, dacă reţin corect, după multe studii şi încercări s-a pus la punct o metodă de a face vacile fericite. Ei da, hedonism bovin. Însă fericirea asta nu va fi permanentă, că deh, şi Dumnezeu dă dar nu umple sacul. În calitate de putere divină a vacilor, savantul american a decis că e bine ca vacile să moară fericite. Aha, îmi zic, da e o faptă nobilă şi asta. Numai că nu fericirea vacilor era ţinta finală ci a consumatorilor de carne şi mai ales de hamburgeri. Aceştia urmând să consume cu fericire sporită produsele adecvate. Am citit şi mi-am zis: „Mare minune, Domne, grija! Câte nu poate ea să rezolve!”
Ceea ce ar rezulta de aici, date fiind eforturile şi fondurile alocate acestei realizări mă duce cu gândul la următoarele aspecte: comsumatorii de carne de vacă sunt nefericiţi sau cel puţin atunci când o consumă trăiesc sentimentul respectiv; americanii sunt o naţie simpatică şi cu mult umor; vacile sunt mai cu moţ printre celelalte animale consumate de om.
Oricum , e dreptul oricui să creadă în ceva, însă eu am serioase motive să nu cred că oamenii care preferă produsele din carne de vacă îşi vor îmbunătăţi simţitor nivelul de trai sau nivelul satisfacţiei personale după punerea în aplicare a rezultatelor cercetării mai sus amintite.
O concluzie e clară: sigur vacile au de câştigat din toate acestea, există certitudinea că mor fericite. Noroc că sunt fiinţe cu nevoi simple, altfel le-ar fi apucat iar nefericirea că nu li se întâmplă decât o singură dată în viaţă.

marți, 8 septembrie 2009

Învăţăturile cuiva către fetele sale

Dacă astăzi m-ar întreba cineva ce contează cel mai mult pentru mine, aş da acelaşi răspuns ca odinioară: să trăiesc frumos! Prin asta nu înţeleg să urmez orbeşte nişte norme familiale, religioase sau care ţin de tradiţie ci mai degrabă să străbat calea care ştiu că mi se potriveşte şi care, are elemente din zonele enumerate anterior.
Citeam deunăzi o carte care, printr-un capitol intitulat „Cât sunteţi de bogată?” îşi propunea să ne înveţe să descoperim ce avem cu adevărat în materie de finanţe şi asta calculând câte zile am putea supravieţui dacă am înceta să muncim. Am picat cu brio testul material: nu numai că nu mi-a ieşit nici o singură zi dar aş avea şi datorii imense dacă aş înceta să muncesc. Prin urmare, m-am întrebat, din ce am eu, ce ar rămâne fetelor mele dacă aş dispărea brusc?
Singura avere pe care aş fi mândră să le-o las sunt valorile în care cred. Ele sunt momentele de inspiraţie pe care le-am trăit de-a lungul vieţii de până acum. Adunate, ele ar suna cam aşa:
• Fiecare om, indiferent de cultură, rasă, sex, religie, etc, este preţios şi unic.
• În fiecare om există fărâma de Dumnezeire pentru care trebuie respectat
• Nu e meritul nimănui că s-a născut frumos, deştept, într-o familie respectabilă sau într-un loc ferit de pericole sociale sau naturale. Meritul fiecărui om constă în ceea ce face cu ce a primit.
• Atunci când suntem loviţi de necazuri, când suntem răniţi sau ne simţim fără forţe şi ne rugăm la Dumnezeu să ne ajute, uităm de multe ori că EL e deja în noi. Tocmai fărâma aceea de Dumnezeire pe care am primit-o la naştere este forţa noastră, ea nu poate fi învinsă şi tot ea e şi cea care ştie calea cea bună. Uitând de ea devenim slabi şi în derivă.
• Legat de ce am zis mai sus vă voi povesti, dragele mele, o întâmplare recentă: Ieşeam dintr-o biserică în care intrasem să mă rog. Pe treptele de afară aştepta un tânăr: avea o cămaşă curată albastră, era frumos, destul de îngrijit, în putere. Când m-a văzut s-a ridicat şi a venit spre mine : mergea normal, nu avea nici un defect vizibil, privirea nu îi trăda decât resemnare. Mi-a zis:”Ajutaţi-mă şi pe mine!”. Am ezitat un moment, mi-am deschis poşeta, l-am privit , i-am dat nişte bani şi i-am zis: „De ce nu te ajuţi singur?”
Am plecat apoi şi mi-am dat seama că acele cuvinte îmi ieşiseră automat din gură. Brusc m-am gândit la mine, cea care fusesem în aceeaşi postură cu câteva minute înainte de a ieşi din biserică: aveam tot ce îmi trebuia, Dumnezeu îmi dăduse de toate ca să trăiesc frumos: minte, sănătate, chef de viaţă, o înfăţişare plăcută, eram în putere şi tot mai ceream ceva în plus, tot mai voiam minuni.
Dragele mele, aveţi tot ce vă trebuie ca să vă ajutaţi singure atâta timp cât nu trăiţi nenorociri!
• Într-o eră a net-ului, voi compara VIAŢA cu un joc pe calculator. La fel ca jocul, viaţa are multe nivele de parcurs şi fiecare nivel are obstacolele sale. În mod normal fiecare om ar trebui să le parcurgă pe toate. Fiecare nivel al vieţii necesită învăţătură ca să puteţi depăşi obstacolele. Atâta timp cât nu veţi şti cum să o faceţi, veţi rămâne la acelaşi nivel, repetând aceleaşi greşeli. Când veţi învăţa cum se face, veţi trece la nivelul următor. În funcţie de abilităţile fiecăruia dintre noi, depăşim mai repede sau mai încet greşelile personale; până nu le rezolvăm însă, ele se repetă.
• IUBIREA: eeeii, aici îmi place cel mai mult. Iubirea reprezintă pentru mine adevărul suprem. Nu mă refer la iubirea strict fizică ci la iubirea cu majuscule. Orice om are dorinţa de a iubi, orice om are şansa de a iubi. Iubirea este deja în fiecare om şi se manifestă în întâmplările vieţii.  Ceea ce am înţeles eu este că deşi capacitatea de a iubi este în interiorul nostru, niciodată nu ştim cât de mult sau cum e în stare inima să iubească. Asta ţi-o arată doar iubitul respectiv. Cel mai cald şi minunat este sentimentul pe care îl ai când inima ta e mare şi reuşeşti să îi iubeşti pe toţi oamenii.
• E important să te iubeşti pe tine însuţi şi aici nu mă refer la Narcis ci la varianta de iubire generoasă. Să îţi fii cel mai bun prieten ţie, să nu îţi faci rău intenţionat: nici fizic , nici în interior. Asta presupune să străbateţi mai întâi etapa cunoaşterii de sine, să înţelegeţi după ce tipar sunteţi croite, ce vă prieşte, ce nu. Abia apoi, cunoscându-vă şi acceptându-vă, să vă iubiţi şi să începeţi să va modelaţi. Să aveţi mereu în minte aceste sfaturi ale lui Polonius: ”Dar mai presus de toate fii ţie însuţi credincios!”(„Hamlet”-Shakespeare).
• Să aveţi constant grijă de spiritul şi de sufletul vostru. La fel cum toaleta zilnică vă va fi intrat în reflex , la fel cum vă simţiţi trupul curat şi înviorat după fiecare spălare şi îngrijire, să nu neglijaţi nici interiorul! Sufletul se înviorează cu fapte bune şi se spală cu lacrimi de căinţă pentru greşelile făcute, iar spiritul se menţine tânăr prin lecturi, activităţi şi cultură care ocolesc kitsch-ul.
• Fericirea: mulţi aleargă toată viaţa după ea, mulţi distrug în numele ei. Fericirea, dragele mele, are multe forme şi intensităţi. Cea mai plăcută este fericirea împărtăşită cu alţii; fericirea de unul singur e de multe ori iluzorie.
• Moartea: ştiu că tu , fata mea cea mai mare eviţi acest subiect şi te sperie. Spunea cineva : murim pentru că ne-am născut. Moartea este o trăire ca oricare alta în viaţă. Doar că este ultima în corpul în care suntem. Moartea este ceva firesc şi poate deveni chiar şi ea un prieten bun. De câte ori veţi fi deznădăjduite, dacă vă veţi gândi în momentele acelea la eternitatea în care sufletul va pleca din nou, dacă vă veţi gândi la trupul vostru doar ca la o gazdă temporară, nu veţi mai simţi decât că disperarea şi nefericirea sunt mici şi fără valoare.
• Dincolo de ştiinţă şi de raţional, dincolo de pipăibil şi explicabil mai există ceva: Eliade spunea că în jurul nostru sunt semne pe care oamenii de demult ştiau să le descifreze, dar că odată cu trecerea timpului noi am uitat cum sa o facem. Luaţi aminte şi la semne. Nu le căutaţi peste tot, dar atunci când le vedeţi, nu le ignoraţi!
• Ultimul sfat ar fi reluarea întrebării iniţiale: „Ce contează cu adevărat?” Dacă veţi reuşi să găsiţi de fiecare dată motivul real, motivul adevărat al acţiunilor voastre el vă va fi suficient ca să puteţi depăşi orice obstacol. De multe ori începem cu entuziasm ceva şi după o vreme ne trezim într-o situaţie care ne depăşeşte, cu lipsă de chef şi de energie. Atunci fie renunţăm, fie continuăm dar împotriva firii noastre. Asta se întâmplă atunci când motivul din cauză căruia am pornit pe acel drum nu a fost cel adevărat şi nu a fost suficient de puternic pentru ca să ne susţină pe toată perioada încercărilor.
Cam asta ar fi, dragele mele, bogăţia pe care v-o las şi de care sunt mândră şi pentru că nu am descoperit-o singură ci trăind împreună cu alţi oameni la fel de bogaţi.