duminică, 27 decembrie 2020

Gândul de week-end-361

 Credința este precum steaua de la Bethleem.

vineri, 18 decembrie 2020

Poveștile sufletului-44- May it be...

 „ Veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va elibera!” - Iisus


Există un adevăr al omului și adevărul unui grup, al unei nații, ori al omenirii; fiecare dintre ele stă ascuns o vreme din pricini felurite până când, la o bătaie tăcută a unui secundar ceresc se arată în toată lumina sa. Acel moment este momentul  eliberator. 

Chiar și până atunci, pe drumul vieții, sunt unele răspântii în care el ți  se arată câte puțin, suficient cât să continui, să regăsești entuziasmul și forța necesară.  Ele iau forma acelor îndemnuri interioare puternice,  a acelor chemări și simțiri care sunt precum niște mâini invizibile ale destinului ce te așază constant pe drumul tău. 


Suntem vulnerabili atâta timp cât nu știm și ne temem; de aceea, credința că există o Inteligență Divină care are grijă de creația Sa, care are grijă ca  „niciun fulg de zăpadă să nu cadă vreodată în locul greșit” după cum spune un proverb japonez, această credință deci,  ne dă încrederea de care avem nevoie ca să ne întărim și să continuăm să avansăm.  


Privind atent la ce trăim, observăm că există două manifestări principale: există acea tendință de a destabiliza, a slăbi, a demoraliza, a căuta pricini, vini, a stârni invidii, gelozii și teamă în interiorul grupurilor, oamenilor, națiilor.... Și există apoi acea manifestare a împuternicirii, a susținerii fiecăruia la nivelul său, a încurajării și răsplătirii efortului, a recunoașterii meritelor,  și dorinței de progres, de creștere. 

Există pe lumea asta Adevărul și Teama ... libertatea și închisoarea.... fiecare își are vremea sa  și pentru fiecare există o limită. 


Aevărul eliberează și oricât ar dura până când se manifestă, atunci când este menit, nimic și nimeni, nu îl poate împiedica să fie cunoscut, aflat, întrupat. 


Pentru fiecare suflet, pentru fiecare familie, grup, nație, civilizație, există un moment anume al ADEVĂRULUI și apoi al Eliberării. 




joi, 17 decembrie 2020

Gândul de week- end-360

 Evoluția noastră înseamnă să îi permitem Inteligenței Divine să se manifeste. 

vineri, 11 decembrie 2020

vineri, 4 decembrie 2020

Gândul de week-end -358

 Dacă este să păstrezi un singur lucru important ca să te ghidezi în viață, acela este : să știi ce vrei cu adevărat!

vineri, 27 noiembrie 2020

Poveștile sufletului-43- Menirea

     Cred că nimeni nu știe cu adevărat care este limita dintre ceea ce este destinat să se întâmple și ceea ce este posibil dar nu neapărat. Din tot ce am trăit până acum, știu că există un anume determinism care nu poate fi schimbat, orice ai face... sunt acele situații, ca niște porți, prin care trebuie să treci într-o viață. Există însă și ceva ce poți schimba și anume, prin tot ceea ce faci, gândești, simți, poți schimba efectul acelor întâmplări, atât asupra ta cât și asupra celorlalți. Și mai cred că de fapt aici este esența vieții: ce efect vrei să aibă viața ta? e posibil să nu te gândești de la început la acest aspect și să crezi că simplul fapt că trăiești este deja suficient și că tot ceea ce faci rămâne invizibil în ochii oricărei instanțe. Dar cu cât înaintezi prin vârste, începi să înțelegi că până atunci ai privit și ai văzut doar o mică parte a unui ansamblu mult mai vast. Atunci e posibil să te cuprindă neputința, ori inutilitatea, ori sentimentul că totul e degeaba și să cunoști ispita renunțării. Însă, tocmai acela este momentul cel mai important, momentul în care ți se permite cu adevărat să intervii. Atunci când totul ți se pare inutil, ori poate fără rost, ai puterea de a controla ceea ce trece prin tine și începi să primești cu adevărat accesul la înfăptuire și la creație. 

    Viața noastră este opera unui artist unic (care este fiecare dintre noi) realizată pe o pânză divină. Ceea ce face fiecare cu viața lui, ceea ce decide să aleagă, să acționeze, intenția cu care vorbește, plămada cu care dospește fiecare din faptele sale, sunt doar nuanțele tabloului în care își pictează viața. Fiecare om primește la întrupare o pânză și niște culori care sunt doar ale lui și asta poate da sentimentul de inegalitate de șanse. Însă tabloul final depinde numai de combinațiile de culori, tonuri și nuanțe pe care a decis singur să le folosească. 

    Dacă ar fi să ne imaginăm că acest glob terestru este o galerie de artă unde sunt expuse opt miliarde de tablouri, poate că am fi surprinși să constatăm că oamnii preferă atât de mult culorile reci, sau închise în a realiza unicul tablou care îi reprezintă cu adevărat, și care este viața lor.

***

    Există orice pe această lume, dar există doar ce permit să treacă prin mine  și asta mă face să fiu unic, să fiu ce și cine sunt. 




Gândul de week-end-357

 Totul lucrează prin oameni.

vineri, 20 noiembrie 2020

O altfel de privire-241-Fuji

 Relația mea cu Fuji a început demult... cândva înainte de adolescență l-am văzut într-o imagine și asta a trezit în mine  amintiri despre ceva ce nu trăisem încă. Dacă ar fi să mă întrebe cineva ce reprezintă Fuji pentru mine, ar fi greu să explic... cu timpul a devenit un simbol al vieții însăși, al statorniciei, al înțelepciunii și sacralității în același timp. În ceea ce privește ce am învățat de la Fuji, este uimitor cum un munte care se află la o atât de mare depărtare poate să transmită și să te învețe atâtea, nefăcând nimic în aparență. 

De la Fuji știu că întotdeauna, oricât de mult timp ar trece și oricât de mult te vei schimba, în interiorul tău trăiește și va trăi ceea ce ești cu adevărat: el este un vulcan care a erupt cu mult timp în urmă dar care nu este considerat stins pe vecie. Se poate spune că a învățat între timp cum să-și stăpânească temperamentul focos. Tot de la el am aflat ce înseamnă să fii împăcat cu ceea ce ești și cum asta se transmite și în jur sub forma acceptării.  Tot Fuji mi-a arătat cum e să iubești în mod constant indiferent de anotimp, de lumină, de înfățișare; oricare ar fi felul în care ni se arată,  acel ceva care îl  face să fie inconfundabil este predominant. La o primă privire poate că nu este nici cel mai înalt, nici cel mai sacru, nici cel mai spectaculos, ori cel mai atractiv, nu este cel mai populat, nici cel mai sofisticat și totuși are ceva ce nu există în altă parte... un anume farmec tăcut, o anume poveste învăluită în mister, o anume robustețe și unduire simplă a liniilor, o anume rotunjime și un anume raport al proporțiilor, o înțelepciune aparte, viața clocotitoare abia ghicită din străfundurile sale, maiestuozitatea unei nobleți din alte planuri ale existenței, eleganța parfumată a unei cunoașteri nedezvăluite pe deplin, statornicia dătătoare de încredere, delicatețea fragilă a unora din aparențele sale. 

Un mare învățat spunea că spiritul își poate lăsa anumite repere în trecerea sa printr-o viață pentru a-și putea aminti de sine când se naște iar. Cred că Fuji este un astfel de semn pentru multe spirite  iar el le răspunde la fiecare întrupare, indiferent de distanța la care se află. 

Undeva, într-o anume civilizație, Fuji este egal cu Măria-Ta, iar coroana sa regală, încă strălucește  cu putere  pentru popor.  

Și tot undeva, în altă civilizație, există un Fuji în esența  fiecăruia dintre noi. 



Gândul de wekk-end-356

 Întotdeauna, chiar și în cea mai disperată situație, viața are un plan de rezervă pentru tine. 

luni, 16 noiembrie 2020

O altfel de privire-240- Folosul...

 Unul din momentele cele mai importante din viață este atunci când înțelegi sensul cuvintelor apostolului Pavel: „Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos; toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nimic nu trebuie să pună stăpânire pe mine.” 


Vine apoi celălalt moment în care decizi să te oprești la ce înseamnă cu adevărat a-ți fi de folos și îți vin în gând calitatea, ori cantitatea unor situații, întâmplări, lucruri. Înțelegi că adeseori alegerile tale sunt contrare unui folos adevărat, primând un folos aparent... și atunci știi că singura și unica împlinire este atunci când te cunoști și îți cunoști adevărul. Cred că un om începe să trăiască cu adevărat în momentul în care înțelege acest aspect al existenței sale și găsește răspunsul la întrebarea: ce-mi este cu adevărat de folos în această viață? 

Dacă înveți să îți cultivi acest fel de a înțelege ceea ce trăiești, vei descoperi folosul în oricare din întâmplările vieții tale și vei învăța să identifici acel moment zero în care se produce acțiunea după ce iei o decizie. Uneori faci acel prim gest din instinct, alteori te simți împins de o convingere anume, și destul de rar din căldura credinței că este chiar Voia mai presus de dorința ta, cea care se manifestă prin tine. 

Ca să știu ce îmi este de folos, am învățat să FIU acel folos, și să cred că SUNT una cu el. 

 După acest moment, noțiunea de competiție, ori de punere în lumină pentru a fi văzut, își pierde orice sens și se dizolvă din realitatea în care ai pășit. 





duminică, 15 noiembrie 2020

Poveștile sufletului-42- Suflul

 Mă gândesc uneori la celulele corpului meu ca la un regat format din miliarde de indivizi ce își are fiecare rostul său și își împlinește menirea... revin la ceea ce trăiesc și găsesc opt miliarde de oameni pe această planetă care, la rândul ei poate fi considerată precum o celulă a unui organism mult mai mare. Poate că nici măcar nu are importanță scara la care se întâmplă lucrurile, poate că da, sunt o tușă dintr-o celulă universală, poate că însuși acest univers este la rândul lui o celulă a unei forme de viață ce se compune din miliarde de universuri... acest fapt nu-mi dă nici temeri nici false orgolii ori virtuți. SUNT ... și pot să imaginez ceva nou prin vis, pot să vindec prin cuvânt și pot să înaintez prin simțiri. Nu știu cum sunt posibile toate astea, nu am habar dacă la urma urmei chiar știu ce trăiesc ori ce e iubirea, nici dacă tot ceea ce cred este doar iluzie. Știu că există un Suflu care îmi mișcă toracele și care mă face să fiu. Fără el, fără acest Suflu,  această secvență de TOT în care apar acum, ar fi o alta. 

Cu adevărat nu știu restul drumului pe care sunt, nici cum îl voi parcurge, nici cât, nici cum. Tot ce știu este că Suflul face să mi se umple și să mi se golească plămânii... Suflul care îmi pulsează ritmic viața, sau iluzia ei. Suflul care ritmează Universul însuși este același care mă hrănește și pe mine, celula sa infimă. Este același care străbate fiecare ființă traversând-o, și care face să fim toți unul. 


Astăzi te privesc ... suflul care trece prin tine acum a trecut prin mine  și tot la fel cel care a ajuns la mine acum, a fost odinioară în tine. Din perspectiva lui, a Suflului, suntem responsabili de TOT.


 



 

vineri, 13 noiembrie 2020

Gândul de week-end-355

 Cei care te înțeleg nu au nevoie de explicații, iar acelora care nu te înțeleg, le explici degeaba. 

sâmbătă, 7 noiembrie 2020

Gândul de week-end-354

 Iubirile trecute sunt ca niște țări străine: renasc dacă vrei să le revizitezi, dar nu mor niciodată. 

vineri, 6 noiembrie 2020

Poveștile sufletului-41- Căderile...

        Dintre toate tipurile de căderi, cele mai dificile  par cele ale sufletului:  punem tot ceea ce avem ca energie, inspirație, bună intenție și în ciuda a tot, ceea ce primim este refuz,  nemulțumire, adeseori critică, iar în cel mai dificil caz indiferență. 
         Multă vreme am asociat ceea ce fac, simt, visez, ceea ce lucrez, cu esența ființei mele, cu ceea ce sunt... prin urmare, miza cu care porneam în orice început era vitală ... mă identificam cu tot ce făceam. Nu știu dacă e potrivit uzanțelor sau nu acest fel de a fi, însă și astăzi  cred că cea mai dificilă cădere este aceea în care continuăm să facem lucruri cu care nu ne identificăm... lucruri în care investim  doar o mică parte din ceea ce suntem, în care ne comportăm precum investitorul care știe de la început că nu își va pune niciodată toate ouăle în același coș  și își păstrează rezerve pentru „în cazul în care...”. 

        E adevărat că  sunt multe de spus  și fiecare dintre noi are propria sa experiență de viață, propriile sale încercări, căderi, renunțări. Ispita cea mai mare este însă aceea de a nu mai încerca, de a te opri din ceea ce visai să înfăptuiești și aceasta este adevărata cădere. Este de înțeles dacă aștepți să vină vremea potrivită, dacă îi dai timp timpului să ajungă la pârg, este de înțeles dacă îți cauți variante de abordare diferită, însă alegerea de a renunța la ceva ce îți dorești, în care ai pus tot ce aveai mai bun este singura, adevărata greșeală a unei vieți de om. 

În fond, orice cale are încercările ei. 





            

miercuri, 4 noiembrie 2020

Poveștile sufletului-40- Toamnele...

 Așa cum există toamna pe pământ, există toamna și în ființa noastră, în afectul sau în evoluția interioară. Periodic trecem prin înmuguriri și pârguiri până când ajungem la acea toamnă în care auriul trăirilor trecute devine lumină caldă iar noi suntem recunoscători tuturor acelora pe care i-am iubit, acelor iubiri așa zise trecute care au făcut din noi să fim atât de frumoși acum. Fără cei pe care i-am iubit și care poate că nu mai sunt lângă noi, nu am fi știut ce înseamnă toate acele sentimente împărtășite, nu am fi cunoscut șlefuirea înțelepciunii, nici a răbdării, ori a înțelegerii pentru trăirile străine nouă. 

***

În fiecare moment în care iubim, așa cum știm noi și atât cât putem, există o nouă șansă, o nouă invitație la rod și pârg, la creștere și zbor, la evoluție. Nicio iubire nu e zadarnică și nici finită... fiecare iubire are locul ei în grădina unui rai neștiut încă, dar totuși atât de real... fiecare iubire trecută este pururi prezentă în ceea ce am devenit datorită ei, în ceea ce  ființăm, creăm, trăim. 

***

„Te iubesc” de acum poartă în el „te iubesc”-ul dintotdeauna, din toate inimile îndrăgostite vreodată, din toate mâinile unite cu tandrețe ori pasiune. E toamnă iar și sufletul se face gutuie aurie în soarele blând ce-mi răsare domol și parfumat puțin mai sus de zenitul dinăuntru. 




sâmbătă, 31 octombrie 2020

O altfel de privire-239- Pe cale...

 De multe ori viața unui om a fost asemuită unei călătorii ... dacă privim la scară generală, putem să ne imaginăm  că întreaga ființare pe această planetă este ca o călătorie pe un drum ce a început cu miliarde de ani în urmă și care merge încă miliarde de ani în viitor; fiecare dintre noi, în momentul în care se naște apare undeva pe acest drum. Cred că de-a lungul unei vieți parcurgem din tot drumul atât cât putem în funcție de înzestrare, voință, înțelepciune, pasiune și că atunci când ne naștem iar, continuăm să mergem de acolo de unde ne-am oprit.  Pe acest drum există  toate și ele sunt ca atare, au existență proprie, iar ceea ce facem noi când gândim sau suntem inspirați este un fel de pescuit al lor de pe acea porțiune de drum. 

***

Acolo unde suntem fiecare dintre noi, prin ceea ce spunem, scriem, exprimăm, creăm,  depunem mărturie asupra locului unde am ajuns. Cred că viața nu este despre cine e mai deștept, mai norocos, mai descurcăreț, ci mai degrabă despre unde ai ajuns și care e următoarea porțiune pe care îți propui să o parcurgi din drumul vieții tale ce aparține Drumului  Vieții. 

Fiecare dintre noi, în felul său, este un martor al evoluției, al progresului, al creșterii, de acolo de unde se află. Tot ce poți face este să continui să mergi, să faci tot ce depinde de tine, să iubești tot ce faci, chiar ce simți... să continui să mergi... 




Gândul de week -end 353

 În fiecare dintre noi există o căsuță ce așteaptă să fie locuită.






marți, 27 octombrie 2020

Poveștile sufletului-39- E ca și cum...

 Mult timp a fost ca și cum niște perechi de ochi, tot ai mei dar cumva străini,  mă priveau clipă de clipă și mă cântăreau în ceea ce făceam, gândeam, simțeam, vorbeam, arătam. Pe cale de consecință, au existat atât de multe momente când aveam sentimentul că nu mă plac, chiar că mă resping la un anumit nivel. Era ca și cum îmi spuneam „te iubesc, dacă...” 

***

Evident, totul, absolut totul era trăit sub acest semn al lui „te iubesc, dacă...” : oamenii din jur, viața însăși... Dar iată că există și acea clipă care aduce simplul „te iubesc!”, singur și deplin, fără umbra lui „dacă...”.  „Te iubesc!” pe tine, suflete, ființă, suflu, respirație, trăire și te simt, te înțeleg, accept ceea ce ești și te las să fii în continuare așa cum alegi. „Te iubesc!” Oana din viața asta și Oana din toate manifestările, îți înțeleg ezitările, stângăciile, eforturile, eșecurile și magicele reușite, bucuriile mici și mari, uimirile și extazul. Te admir, te prețuiesc pentru efortul de a crește, îți înțeleg ispita renunțărilor și a retragerilor în pustiul ființei în lipsa pustiului fizic... te înțeleg și te iert pentru tot ceea ce ai considerat eroare, lipsă de constanță, lașitate. Știu că atât ai știut și atât ai putut în acele circumstanțe, știu că există niște limite personale ale fiecăruia și că atunci când dăm înapoi este pentru că ne  lovim puternic de câte una din ele. Te admir  și te prețuiesc și la fel simt pentru această manifestare care se numește lumea noastră. 

***

Există un anume prag pe drum fiind, când vezi deodată Frumosul  și Urâtul și forța din spatele fiecăruia și înțelegi că totul pe lume are nevoie de două puncte de ancorare: între Cer și Pământ, între Trecut și Viitor, între cel care ai fost și cel care vei deveni, între Bine și Rău, între Ordine și Haos, între Frumos și Urât, între Înger și Demon. E ca și cum viața noastră este fluviul ce are nevoie de ambele maluri pentru a curge și le acceptă pe amândouă, nefiind cu adevărat niciunul dintre ele. Fluviul se sprijină pe albia formată între maluri, dar el este curgere, belșug, rod, transformare. 


***

Și vine și acel moment când înțelegi și accepți că totul este împreună pentru a putea ființa: și albia, și malurile și apa și curgerea, și cântecul și vântul ce mângâie  unduirile, și pietrele, și peștii, toate există în același timp. 






vineri, 23 octombrie 2020

O altfel de privire-238- Fie...!

 Un mod de a slăbi forța atașamentelor este acela de a privi totul, tot ceea ce trăiești din perspectiva Căii tale din această viață, a unui Scop mai înalt care te și ghidează, fie că ești conștient de asta ori ba.

Atașamentele, sau legăturile pe care le creezi singur față de ceea ce trăiești sunt ca niște piedici puse pe drumul tău; devii aidoma cailor care au toată pășunea în față dar au picioarele împiedicate. Ei bine, de cele mai multe ori, omul, atunci când privește doar la bucata de pășune din apropierea sa, își pune singur aceste piedici, își leagă strâns niște sfori groase în jurul gleznelor și stă o vreme fericit în acel spațiu. Doar că uită lucrul cel mai important: Nimic din ceea ce trăiește nu este neclintit, constant, permanent. Tot ceea ce este viu se schimbă necontenit. Dacă omul ar înțelege că există nemișcare doar din perspectiva înaintării continue, sau a mișcării continue, viața sa ar fi cu mult mai frumoasă și mai rodnică. Tot ceea ce rămâne neclintit nu există cu adevărat sau este deja mort. 

***

Așa că în clipa în care ajungi la această înțelegere, ”FIE!” sau „ Facă-se Voia Ta!” devine cheia ce deschide acel cufăr la care sperai de mult fără să știi cum să îl desfereci. 





Gândul de week-end-352

 Lângă un om puternic rămân doar oamenii puternici.

luni, 19 octombrie 2020

O altfel de privire-237- Nici măcar...

         Stăteam și respiram acel aer și odată cu el cei peste douzeci de ani din viața asta... toate acele stări erau acolo, acea tristețe, și lacrimile și toate ridurile de pe inimă se arătau din nou. Priveam spațiul și viața care a  fost și ceva mă sufoca tot mai mult iar o mână se apăsa din nou pe gâtul meu, înnecându-mă. Nu puteam să te privesc, atât de mult se pusese în fața ochilor mei tot ce a fost. Habar nu  am cum arătai în acele câteva minute... Tot ce știu este că orice s-a spus, orice am făcut, a fost prea puțin față de imensul sentiment ce m-a paralizat aproape și atunci am plecat brusc.

***

Nici măcar nu știu dacă a fost vreun ultim test pentru noi, ori dacă  Cerul  a vrut să ne arate ceva, ori dacă trebuia să reparăm ceva și era pentru ultima oară.  Știu doar că acolo e ca și locul  în care am murit de prea multe ori și rănile încă sunt vii... ce simt  însă, e că a fost poate, ultima șansă către generozitate  și  spre echilibru, și am ratat-o... 








sâmbătă, 17 octombrie 2020

O altfel de privire-236- Prin noi...

            Adeseori am un sentiment anume că în ceea ce trăiesc există mai multe manifestări: aceea a mea ca ființă din acel moment și aceea a mea ca menire în viața asta. Indiferent de ceea ce fac și trăiesc, în plus de cele două manifestări pe care le-am simțit până acum, presimt un dincolo de... ca și cum „ceva”, „altceva” vrea să se manifeste prin noi mai ales în relațiile pe care le avem, sau prin lucrarea pe care o facem într-un anume moment; nu de puține ori am  sentimentul că, într-o relație fiind, ceva din afara noastră își face loc să se întrupeze, ca și cum acela e singurul mod prin care poate ființa. 

***

         Cred că în relații, mai mult decât în orice altceva,  Iubirea caută să prindă trup pământean prin vorbe și fapte, prin realizări împreună. Cu toate că, teoretic, este invocată și luată ca martor, Iubirea este prea puțin prezentă în fapt, în manifestare și ființare. 

***

          „Acolo unde este comoara ta, este și inima ta” spune o vorbă celebră și fără să devenim ipocriți, e bine să vedem unde ne sunt cu adevărat comorile, înspre ce direcții sunt îndreptate inimile noastre. Iar asta se vede cel mai bine în relațiile pe care le avem, acolo unde prin noi vrea să se nască de fiecare dată, IUBIREA și își așteaptă răbdătoare rândul, iar și iar, prin etapele pe care le străbatem, prin bâjbâieli și tatonări, prin stângăciile personale. EA este acolo și ne reamintește că în lumea aceasta, trupul ei poate să prindă formă doar prin ce suntem și ce facem... prin NOI.  







vineri, 16 octombrie 2020

Gândul de week-end-351

 Ceva străin din mine devine străinul din tine. 

joi, 15 octombrie 2020

O altfel de privire- 235- Ochelarii

     Așa cum toată lumea știe, pentru a ne proteja sau pentru a ne  ajuta vederea, există pe lumea asta ochelari. În condiții de luminozitate puternică, sau de neclaritate a vederii ori de pierdere parțială a ei, apelăm la ochelari și vederea noastră se reglează cu ajutorul lor. 

Personal cred că chiar înainte de inventarea fizică a ochelarilor, fiecare dintre noi și-a fabricat un sistem al său de potrivire  a percepției conform cu simțirea, afectul, mentalul său, și face apel la el de fiecare dată când ceea ce „vede ” este supărător sau dimpotrivă, neclar. Undeva, în interiorul fiecăruia dintre noi, există câte o pereche de ochelari personali, invizibili de multe ori chiar și pentru posesorul lor și pe care acesta ajunge să-i poarte   permanent pentru a-și regla perspectiva asupra a ceea ce trăiește. 


Tot mai mult înclin să cred că primim tot ceea ce trăim filtrat, prin acești „ochelari” de diferite nuanțe și nu aș ști să spun dacă roz e mai nociv decât fumuriu; știu doar că imaginea este trecută prin aceste lentile și că ceea ce ajunge la noi, de multe ori este doar al nostru. Diferența dintre ceea ce credem că vedem și ceea ce este în fapt produce stările fizice dureroase atunci când în anumite circumstanțe cineva vine și ni-i dă jos de pe nasul egoului, tot așa cum dacă ai purtat timp îndelungat ochelari fumurii, când îi dai jos și te uiți la soare (fără să fi făcut un antrenament prealabil) vei avea dureri de ochi și poate chiar leziuni. 

Îmi amintesc cum ne jucăm atunci când folosim pentru prima dată o pereche de ochelari: îi punem și îi dăm jos în mod repetat pentru a compara imaginile celor două situații. Oare ce s-ar întâmpla dacă și în viața noastră de zi cu zi, ne-am lua acest răgaz de a vedea o întâmplare „cu și fără ochelarii personali?” Sau și mai bine, dacă ne-am da permisiunea să vedem dincolo de punctul fix?  




   ( erată pentru clip:  când întunericul VA cădea ...) 




miercuri, 14 octombrie 2020

O altfel de privire-234- Pur și simplu!

     Există un anume timp, în viață fiind, când ești fericit doar pentru că trăiești, pentru că ești așa cum ești și pentru că te afli în acel moment al vieții tale. Atât! Ești recunoscător pentru tot ce ai suferit și pentru tot ce ai fericit, pentru că ele te-au făcut să fii ceea ce ești. Există acel moment al vieții tale în care simți zâmbetul vieții prin toți porii și simpla respirație, acel inspir și acel expir pe care cel mai des le ignori, te fac fericit. Inspiri și expiri fericirea.  Privești la cel care ai devenit după îndelungi modelări ale vieții, privești la ceea ce oferi și la ceea ce știi că mai poți împlini și o anume pace, bucurie tihnită și bogăție ți se așază temeinic în fibre. Te lași cucerit de aceste trăiri, te abandonezi curgerii vieții și continui să zîmbești celui care ai devenit. Parcă o altă inimă ți se cuibărește în piept și îți pulsează în esențe. 

***

           Atunci te faci stea, și oricâți nori te vor mai traversa, tu vei ști că ea există, că ea luminează și că s-a născut din existența ta, din trecerea ta prin această lume. 


 



vineri, 9 octombrie 2020

Gândul de week-end -350

 Există o noblețe a spiritului și o alta a lumii. Prima nu poate fi falsificată niciodată. 

sâmbătă, 3 octombrie 2020

Poveștile sufletului-38- „Pe mine, mie, redă-mă!”

 Poate că tot ceea ce trăim este doar un balans menit să ne redea nouă înșine... poate că tot ceea ce trăim este doar succesiunea de întâmplări menite să ne îndepărteze și să ne apropie de noi. Este înșiruirea de acei oameni ori circumstanțe ce ne atrag în afara noastră, pentru că e nevoie să ne extindem cunoașterea, să ne impregnăm de îndepărtare, să lăsăm amprenta noastră în altceva, și apoi sunt acei oameni ori circumstanțe ce ne însoțesc pe drumul înapoi, spre miezul nostru. Există o amplitudine specifică fiecăruia, dincolo de care parcursul nu e posibil și fiecare viață este despre cât de departe poți ajunge fără să uiți de tine, de sâmburele, de axul tău. 

***

Dacă însă reușești să ajungi suficient de departe vei descoperi că niciodată nu te desparți de tine, că de fapt în egală măsură ești peste tot și pestetotul este în tine și poate că viața este ca o felie de tort: blaturile au fost puse pe rând, dar tu mănânci din toate în același timp când formezi o îmbucătură.







vineri, 2 octombrie 2020

Poveștile sufletului -37- Tata

 Dacă ar fi să îl localizez  ca pe o anume parte din mine, el este afectul neexprimat, nemanifestat. Tatăl meu este combinația aceea de atracție și neînțeles, de înțelepciune și căldură pe care le ghicești, pe care le presimți... e ca și cum undeva, în spatele unui munte zărești razele ce îi încălzesc conturul, dar nu vezi soarele... el rămâne dincolo.

Tata mi-a arătat și m-a făcut să simt  cele mai puternice trăiri în tăcere... Știu și am simțit că ne-am admirat reciproc, ne-am iubit și am crescut împreună. Iubirea dintre noi a fost ca și cum ceva o sugruma și cuvintele nu puteau să apară în această lume, însă a știut să găsească un fel anume de a o arăta: lumina din ochi și din zâmbet. Îmi amintesc felul său de a fi, de o înțelepciune aparte, umorul său ștrengăresc, uimitor de tânăr până la sfârșitul acesta lumesc... 

Tata ...

Este acea parte din mine ce se află la granița dintre subtil și fizic, acolo unde adeseori îmi cunosc iubirea pe care mi-a arăta-o el, pe care am trăit-o cu el. Când a plecat spre Câmpurile Elizee acum nouăsprezece ani și-a lăsat o vreme sufletul să vadă prin mine primăvara ce înflorea atunci, să simtă prin mine căldura noului soare și suflul vieții de aici. Cred că atunci, la trecere, a înțeles imensa trăire pe care a găzduit-o în piept și după care tânjeam în manifestare. Maeștrii spun că Iubirea are cu adevărat rost dacă e manifestată, materializată în ceva, concretizată și într-o împlinire în realul acesta și cred că asta a înțeles abia dincolo. 

Este octombrie și îți mulțumesc, te înțeleg, te iubesc acea parte din mine ce a stat atât de mult timp în platonic, în inefabil și în simțiri netraduse în plămadă, Te IUBESC, Tata! 




joi, 1 octombrie 2020

Gândul de week-end -349

 Poți orice în viața asta... chiar și să ai curajul să spui adevărul despre tine însuți. Și aceasta se numește noblețe. 

vineri, 25 septembrie 2020

Gândul de week -end -348

 Stelele sunt suflete aprinse de dor. 

duminică, 20 septembrie 2020

Poveștile sufletului-36- Bătrânul...

 - Privește cu atenție...așa se face!, mi-a zis Bătrânul. 

Îi priveam degetele cum treceau ușor peste firul întins, cum îl apăsau pe alocuri, îl mângâiau alteori cu mișcări precise și sigure. Priveam apoi firul însuși ce se mișca neîncetat cu un ușor suspin de harpă din alt tărâm, pentru ca apoi, după ce trecea de frămânatrea vânjoasă a degetelor să devină fir auriu strălucitor, răspândind o lumină aparte, irizată, blândă, senină.

- De unde voi primi firele? l-am întrebat apoi.

-Vor veni ele la tine. Pare să te preocupe ceva... mi-a spus cu o căutătură insistentă.

-Într-adevăr... degetele mele nu știu să toarcă...

-Nu-i nevoie, vei face toată treaba asta cu altfel de degete ... cu cele din suflet. Ți le-ai pregătit cu mult, mult timp în urmă. Știi acest meșteșug de dinainte de veacul ăsta... treaba ta va fi la început neobișnuită, stranie pentru mulți, dar nu te vei descuraja. o vei face în mod natural, căci ea trăiește deja în tine . Degetele tale sunt de mult timp antrenate să facă această treabă. 

- Cum voi ști care sunt firele, cum voi cunoaște țesătura potrivită?

- De fiecare dată când îți vei simți sufletul plutind și vorbele curgând în șuvoi de aur cald, înseamnă că degetele măiastre au început să lucreze... vei primi tot soiul de fire: unele încâlcite de prea multe noduri, altele amestecate printre ghemuri străine, altele scămoșate, unele aspre, altele prea moi pentru a putea fi lucrate, dar din toate vei face unde aurii. Uneori nici măcar nu vei ști ce faci, dar în nevăzutul din tine vei toarce fără încetare și destinul tău va fi ca toată această lucrare să nu fie cunoscută mult timp, nici măcar apreciată...

-Va fi greu...

- Doar cât timp nu vei înțelege tu însăți ce faci, apoi, totul va curge pe un alt făgaș. Va fi dificil mai ales faptul că foarte puțini vor recunoaște ce se întâmplă deoarece privind la tine, se vor vedea pe ei înșiși... de aceea, până vei înțelege ce ești și care îți e rostul, vei primi și vei trăi numeroase neînțelegeri...

- Deci, mă voi duce pe acest tărâm și mă voi numi Femeia de Lumină?

- Da, numele tău va fi acesta, dar tu  însăți nu vei ști multă vreme. Menirea ta va fi să transformi orice fir îți vine între degete în aur și lumină. Vei avea mult de tors, va fi obositor, te vei răni adeseori, vei sângera, va fi epuizant, vei dori să renunți, vei plânge mult, dar toate astea au menirea să te  facă să te recunoști și să accepți ceea ce ești deja. Vei părea din alte lumi sau din alte vremuri față de apropiații tăi, vei avea sentimentul că nu te potrivești, dar vei continua de fiecare dată. Ceea ce te va întări  mereu vor fi copiii... îi vei recunoaște întotdeauna... le vei recunoaște inimile pure și le vei păstra aurul cu care vin deja. Vei fi cea care lucrează  cu firele de tort ale trăirilor de furie, nedreptate, tristețe, renunțare, amărăciune, frică, apatie ca să le transformi așa cum vezi aici, la mine, în firele de aur ale seninului, înțelepciunii, acceptării, rostului, voinței creative, păcii. Apoi le vei așeza în cuvinte de mângâiere, de încurajare, de susținere, de iubire!

***

Și am tors mult, fire de tristețe mai ales... am tors multă, multă amărăciune și disperare, multe renunțări, neputințe și mai ales multă jale... apoi, într-o zi, din scurgerea din cada de la baie a început să-mi crească o floare și am știut că tot timpul ce trecuse fusesem însărcinată cu mine însămi și că venise vremea să-mi dau naștere cu adevărat. 






sâmbătă, 19 septembrie 2020

Gândul de week-end-347

 Iubind, ajungem împreună la Sufletul Unic.

joi, 17 septembrie 2020

O altfel de privire- 233- Când căderea...

 Și apoi sunt acele clipe când în vis sau aievea,  te lași să zbori în adâncul din tine... e o glisare dulce, neprevestită de nimic altceva știut și care-ți aduce o blândețe și o dulceață pe care doar alungarea unor demoni ți le poate da. E posibil să crezi că atunci reușești vreo fentă prin eter, sau  că ești  ascuns de vreo mantie divină  invizibilă din calea unor săgeți otrăvite îndreptate spre tine, căci starea de senin ce apare imediat după aceea este de neegalat. Acelea sunt clipele când trăiești imponderabilitatea în trup fiind și concomitentul dublei priviri cu ochii de dincolo de pleoape și sprâncene și cu cei de zână, sau cei deschiși într-un alt zenith. 

E o stare de fericire fără cuvinte, nici emoții, ori trăiri de vreun fel. Este starea dintre stări, dintre lumi, când ești asemenea fulgului ce sărută aerul duios și pentru care nu există nici pământ nici cer. 

***

În aceste clipe ființa mea se desface în mii de părticele duse pe oriunde, nu-mi mai simt contururile, nici spațiul, și nici un gând nu mi se mai agață de formă. Sunt clipele eternități ce fac schimb cu celulele care nu-mi mai aparțin și atunci, când se deschide ușa zborului în nefiresc și a căderilor în sus, sunt doar imponderabil fără vreo densitate și știu că totul este altfel. 




sâmbătă, 12 septembrie 2020

Gândul de week-end -346

 Inima mea, cremene  uitată  prin munți aprinsă  de fulgerul care ești. 

sâmbătă, 5 septembrie 2020

O altfel de privire-232- Ai văzut vreodată...


Ai văzut vreodată Iubirea? 


Ai privit dansul razelor din părul ei cum îi mângâie chipul; ai văzut cum o caută lumina în fiecare gest ca să i se oprească jucăușă în privire și apoi să treacă săgeată aurie, prin inima lor? Ai văzut vreodată ploaia difuză din pori ce îmbrățișează aerul iubiților atunci când se privesc?

Ai văzut uimirea ce face colțul inimii să tresare când în preajmă apare acea energie familiară, acea prezență pe care celălalt o recunoaște deja, repetat, din veacuri ...

Ai văzut cum din îmbrățișarea lor cresc  aripi imens albastre care apoi devin mii de aripi albe înmugurite pe existența întreagă, mulțumită lor,  iubiților? 

Ai văzut cum coboară pacea când el o privește zâmbind? Întregul Univers se așază cuminte și stabil, după trăirea lui când se găsesc.  

Ai văzut vreodată ploaia? Ai văzut-o cum potolește Setea, acea sete  de bucurie, de rod, de pur, de curat, de înviorare, de  preaplin, de rupere de zăgazuri, de curgere, de topire...


Ai văzut vreodată Iubirea?




vineri, 4 septembrie 2020

Gândul de week-end-345

 Iubirea mea - balans între slăbiciune și forță. 

joi, 3 septembrie 2020

Taine-16- Iar Toamna...

 Iar Toamna

îmi toarnă

tandru

prin suflet

stropi 

din sufletul ei. 


Iar zarea-mi 

pictează

limpede

în pleoape 

oranj

din celeste scântei



Iar boabe

de rouă, 

de ploaie, 

de brumă,

 îmi picură-n  setea

și-n dorul 

de coame

fără de șei.


Iar Toamna...




miercuri, 2 septembrie 2020

O altfel de privire- 231- Cercuri...

 Priveam oglinda apei pe care aruncasem două pietre, la oarecare distanță una de cealaltă și acum urmăream ce se petrece. Din momentul în care pietrele au atins luciul apei și au dispărut dincolo de suprafață, s-au format cercuri la început mici, apoi tot mai largi care au început să călătorească hăt, departe. A venit acel moment în care fiecare cerc al unei pietre a întâlnit câte unul din cercurile celeilalte pietre și s-a format o împletire a cercurilor venite din sensuri opuse. Prima undă a pietrei din stânga și cu prima undă a pietrei din dreapta s-au întâlnit, apoi, continuându-și drumul s-au îndepărtat iar, mergând fiecare spre centrul celeilalte. Fiecare din cercuri a intersectat pe rând cercurile celelalte și în el a rămas în locurile intersecțiilor câte o întrerupere. După întâlnire, nici unul din cercuri nu a mai fost la fel și oricât de mult s-a lărgit cercul, a păstrat în el urmele trecerii celuilalt cerc; niciodată nu a mai fost un contur continuu.

***

Priveam deci cercurile cum creșteau în drumul lor și cum purtau apoi locul pe unde intrase un alt cerc și mă gândeam cum tot așa, după întâlnirea a ceea ce trăiește pe lumea asta  fiecare va duce cu sine urma locului pe unde celălalt a intrat. Foarte des ne întâlnim unii cu alții fizic sau ideatic, emoțional sau spiritual și fiecare dintre noi poartă mai departe toate aceste întâlniri. 


***

Precum undele apei îmi treci prin simțire și lași goluri în trecerile tale... Împletitură de întuneric și lumină, țesătură măiastră de fire nefamiliare încă... un joc de atracție și respingere ciudat sau poate o regie divină nebănuită... 

Cercuri diferite suntem...mult prea identice  însă... 




vineri, 28 august 2020

Gândul de week-end- 344

 Să iubești pe cineva înseamnă și să alegi să fii vulnerabil în preajma sa. 

joi, 27 august 2020

O altfel de privire-230- I promise my self...



    Mă surprinde și îmi dă de gândit această capacitate a noastră de a face ca ceva să pară atât de real... atât de cert.  Văd cum de aici, de la ce este „real” în noi se declanșează o serie de reacții, de gesturi, de trăiri, de comportamente. Se aranjează destine chiar, de la ceea ce credem atât de puternic că este cert, „pipăibil”. 


    Există însă și acele momente în care putem să luăm decizii referitoare la noi înșine, la conduita noastră. Pe cale de consecință, în acest  moment de grație al Vieții, îmi promit să îmi umplu clipa doar cu ce are ea să-mi aducă, și să nu-i adaug conotații... îmi promit să trăiesc ceea ce este așa cum este, ceea ce se manifestă așa cum o face firesc, și ceea ce mă definește, fără presupuneri ori amânări. Întotdeauna, ceea ce este, poartă în sine specificul său  indiferent de stadiul în care se află: un tei, de exemplu este tei și în bobița apărută din floarea parfumată, și în frunza ce trece prin anotimpuri, și în sămânța ce încolțește sub pământ, și în pomul ce crește falnic prin timp. Este tei și dacă îi spun așa și dacă nu îl numesc în vreun fel, este tei și dacă îl văd ori nu și dacă are frunze ori este nud, dacă îl spulberă furtuna ori îl acoperă zăpada, este tot tei și nu ezită să fie... Pentru el realul nu poate fi trucat ori iluzoriu, pentru el totul vine după o secvență repetabilă aproape simetric, cu mici modificări de timp. Teiul de la fereastra mea, de exemplu, a primit primele frunze galbene din anul acesta încă din vară și nu are salturi de comportament datorate unei îmbătrâniri premature, ori vreunei lipse de noroc ori unei eventuale conspirații ale unor oarecare nori chimici. Teiul de la geam rămâne el însuși atât cât îi e menit să ființeze...


Prin urmare, îmi promit să-mi onorez esența din această viață! 

joi, 20 august 2020

Gândul de week-end- 343

 Atâta timp cât există munți pe lumea aceasta, nimic nu e pierdut. 



miercuri, 19 august 2020

O altfel de privire-229- Cum vrei să-mi amintesc de tine?

 Toamna este prin definiție sezonul recoltei dar și pe un anume nivel, cel al despărțirilor... imaginea copacilor din iarnă rămâne aceea arămie a frunzelor din toamnă. Din acest motiv, de câte ori simt toamna am un sentiment aparte de adunare și separare în același timp. Toamnele mele au fost cel mai des cruciale, la fel cum unui copac i se arată imaginea verii ce pleacă și a iernii ce vine. 

***

„E toamnă iar” reprezintă deja o anume stare în care ne afundăm cu deliciu, fie ea de nostalgie ori o anume tristețe. Cu timpul am învățat să o  iubim și pe ea și să simțim acea plăcere „dureros de dulce”, vorba poetului. Și atunci înțelegem că în orice trăiește  pe lume există o toamnă, există un moment al culegerii a ceea ce am semănat și al despărțirii de ceea ce am înflorit cândva. 


***

 Mult timp, pe retina din suflet ne rămâne ultima imagine pe care am avut-o cu cineva, sau cu ceva de care ne despărțim. Târziu în iarnă, văd încă pădurea arămie a toamnei, de un chihlimbar aprins ce îmi încălzește simțirea. Târziu, după plecare cuiva, văd încă ultima conversație, ultimul gest, ultima trăire dinainte de despărțirea noastră. E ciudat cum parcă totul se estompează, anii, veacul, totul, și rămâne acel ultim moment împreună, acea ultimă trăire. 

***

De fiecare dată am pornit fără să mă gândesc la vreun sfârșit, am avut în mine eternitatea... mă vedeam „împreună până dincolo de optzeci de ani”, mă vedeam împreună chiar și neputincioși de vârstă, trăiri, vremuri... și iată că toamna a venit pentru fiecare sămânță, pentru fiecare rod... 


Oare cum ar fi viața noastră dacă, chiar de la început ne-am gândi la cum am vrea să rămânem în amintirea celuilalt în momentul Toamnei noastre, în momentul rodului și al despărțirii de dinaintea unei posibile alte primăveri? 





vineri, 14 august 2020

O altfel de privire-228-Mângâierea...

 Sunt acele zile când apare de nicăieri și îmi rotunjește palma ca să-i simt unduirea. Se pliază și se curbează ușor până îl simt tangibil sub mâna făcută căuș; atunci  o imensă bucurie ne cuprinde pe amândoi.

Sunt acele zile când, fiind poate prea pierdută în gânduri mă face atentă cu o adiere la început, apoi cu rafale tot mai nuanțate, înfășurându-mi mersul în hohote de păr zburlit și înfiorări. 

Sunt acele zile când complicitatea jucăușă reapare din senin și chiar dacă nu există vreun nor, mă înfășoară cu un văl răcoros și mă conduce prin plimbările către nicăieri. Uneori îl presimt și îi zic: „Hai!” și vine vesel să mi se așeze sub palmă, alteori mă trage de mânecă și îmi reamintește vechiul nostru joc pe care l-am numit „Coama vântului”.

Sunt acele zile când coama mătăsoasă a vântului mi se așează blând și continuu pe epidermă, îmi întoarce palma a salut și apoi mă lasă într-un gest continuu și drăgăstos să îi netezesc fuioarele încîlcite până când i se așează cuminți pe grumaz.

Sunt acele zile când vântul și cu mine petrecem un timp nepământean într-un joc între văzut și nevăzut, între material și imaterial, între ce este și ce ar putea fi...



Gândul de week-end-342

 Îmi e dor să mă simt în siguranță când iubesc. 

joi, 13 august 2020

O altfel de privire-227- Templul...

 Mi se întâmplă uneori să fiu fizic într-un loc și să am sentimentul unor trăiri multiple, simultane, ca și cum aș fi mai multe ființe deodată. Sentimentul acesta îl am destul de des în mijlocul pădurilor când, ca prin miracol, ceea ce sunt și trăiesc într-un moment se suprapune peste simțiri paralele ori imagini conexe. Pădurea și munții, m-au fascinat dintotdeauna și cred că Viața, atunci când mi-a îngăduit să-mi   las amintiri, mi le-a trimis în păduri. 

***

Pentru sufletu-mi, pădurea este un Templu și am această trăire în  acele zone în care copacii își așează trunchiurile drepte și albe ca pe niște coloane ce străjuiesc și garantează sacrul.  Târziu am aflat că pădurea este puntea dintre ceea ce am trăit cu multe veacuri în urmă și ceea ce voi trăi peste câteva secole; așa că ea, pădurea îmi este inimă și înveliș, adăpost și cale, inspirație și trăire... Însuși Templul ce-mi apare câteodată  pe capătul retinei vine dintr-un veac cunoscut în care au fost și vor fi ritualuri închinate viului, abundenței, luminii... Aici au loc adevăratele alchimizări ale naturii, ale văzutului și nevăzutului, Aici, de când se știe lumea există coridoare, altare, naosuri, există locuri de reculegere și locuri unde coboară spiritul divin, există treceri secrete și confesionale. În orice pădure, invariabil există locul unde cânți și locul unde miroase a esențe sacre, există locul unde se avântă îndrăzneț vitraliile grațioase spre profilele de azur și locul unde vine iertarea, căința și smerenia... locul unde inima se întâlnește cu ea însăși în brândușe sau bujori sălbatici. De asemenea, invariabil există locul de botez și locul de mir, locul de contemplare și locul marilor treceri...

***

După cum nici o amprentă nu seamănă cu alta, tot așa, soarele văzut printre frunzele unui copac nu seamănă cu soarele văzut printre frunzele altuia... și nici umbrele, nici razele, nici puful ușor ce plutește sclipind în lumina din aer... ori tăcerea Tăcerea unei păduri este unică... nu seamănă cu a alteia și de fiecare dată îmi e greu să știu dinainte cu ce tăcere mă va însoți. Câteodată, aceeași pădure are mai multe feluri de tăceri, în funcție de timp și de intenție. Cu vremea, am trecut prin tăceri groase aproape tangibile, sau ușoare și zvelte, de o limpezime de cleștar, ori tăceri cețos-lăptoase de fuior tomnatic, ușor aspre și distante, tăceri fierbinți, halucinante, ce deformează vizibilul ori tăceri crude, verde-smarald, sau tăceri arămii, bine coapte cu irizări zânatece, și chiar  tăceri albăstrii, ale unor elfi pitiți printre stâncile albite de pași, de vânt și de vremuri. Am intrat în tăceri ce mi-au adus liniște în lumea de dincolo de urechi sau mi-au cântat ode intime, singulare. 






















***

Nici nu mai știu când mi-a crescut printre vene cu liane și mușchi, când mi-a populat globulele albe și roșii, când mi s-a înrădăcinat prin tendoane și a început să-și pulseze sevele prin ființa-mi... poate că am fost și eu și ea în aceeași sămânță pe care un suflu a lăsat-o ușor la poale de munte. 

Dintotdeauna, pe această lume a existat și există un Templu  în care inimile noastre se întâlnesc cu ele însele în armonie, iubire și mister.


sâmbătă, 8 august 2020

Gândul de week-end-341

Unii o fac pentru propria plăcere, alții ca să iasă din  suferință: în absolut, rezultatul e același. 

joi, 6 august 2020

O altfel de privire-226- Întâlnirea...

I-am dat întâlnire... nu știam că mă pot aștepta la surprize... Am aflat apoi că adeseori vine când vrea EL și nu când îi spui... Oricum, mai întâi ai alte întâlniri și, dacă nu ești inspirat, poți să te prinzi atât de mult în prezența lor încât să nu mai vrei să ÎL întâlnești. După aceea apar sentimente și emoții contradictorii care, de fapt, sunt doar niște încercări în a verifica trăinicia dorinței de a-L vedea. 

Orice ar fi, dacă ÎI dai întâlnire, dacă Îl chemi, apare negreșit. Dificil este când începi să înțelegi că ai de ales între EL și celelalte înfățișări care se dau drept EL. Are un fel de a fi, deloc plăcut: în prezența LUI, ceilalți dispar... de aceea este necesară alegerea. Să Îl alegi înseamnă să renunți la ceea ce erai de o vreme, chiar la o parte ce dădea sens existenței, dispariția însăși a acelui înțeles, a acelui rost.
L-am chemat și acum știu că este aproape căci ceea ce se dădea drept EL își arată falsitatea.
***
I-am dat întâlnire Adevărului dar mai întâi m-am întâlnit cu Iluziile. 




joi, 30 iulie 2020

Gândul de week-end-340

Există amintiri despre ceea ce a fost și există amintiri despre ceea ce va fi. 

duminică, 26 iulie 2020

O altfel de privire-225- Suprapuneri...

    Așa cum există anumite momente când, pe drum fiind întâlnești alți oameni, te intersectezi cu necunoscuți sau întâlnești cunocuți chiar de care nu mai știai nimic de mult timp, ei bine, tot așa există anumite intersecții cu tine cel care ai fost, ești și vei fi. 

    Uneori, în anumite stații ale drumului actual, din  motive binecuvântate, ne este dat să ne întâlnim cei care am mai trăit pe acest Pământ, care trăim în viața actuală și cei care vom apărea iar. Este ca o întâlnire în familie, cu rude pe care nu le știai dinainte și în timpul petrecut împreună recunoști bucuria sentimentului descoperirii unot trăsături comune, a unor obiceiuri asemănătoare, În acele momente se creează o conexiune de această dată conștientă între cel care ai fost odată, cel care ești și acela care vei fi într-un viitor anume. Sunt prezente toate sentimentele cunoscute la prima întâlnire cu cineva pe care ai sentimentul că îl știi deja: emoția descoperirii reciproce, starea de a fi în largul tău, sentimentul că îl înțelegi pe celălalt așa cum e: ce face, ce simte, ce spune îți este atât de clar încât uimirea inițială a unei astfel de întâlniri se transformă în Familie, Suport, Căldură, Bucurie.

     Uneori, la anumite borne de pe calea vieții tale, există întâlniri care te conduc pe un drum cu perspectivă  din altă dimensiune și Sensul redevine  firesc. 


marți, 21 iulie 2020

O altfel de privire- 224- Franjuri...

Frânturi de gânduri de trăiri, acestea sunt franjurile; ca niște capete de conștientizări noi ce se arată atenției noastre.
***

 Franjul întâi: Câteodată, tot ce trăiește este lăsat să se defășoare în deplina lui libertate; fie că este vorba despre un singur om sau despre o țară ori pământul întreg, câteodată pentru o scurtă vreme ți se dă toată libertatea să fii  cum ești cu adevărat. oricât ai fi avut grijă să disimulezi până atunci, să păstrezi anumite aparențe, până la urmă, în acea libertate îți dai voie să fii cum ești de fapt. Atunci se arată esența, atunci dezgolit de învelișurile false ale uzanțelor poți să dovedești cât de   întocmai ești cu ceea ce afirmi că ești... Fiecare pom se cunoaște după roade, fiecare om, grupare, popor, pământ se cunoaște după cât de mult încalcă limitele în libertate crezându-se. 

***
 Franjul al doilea: Există o vreme din parcurs în care după ce ai admirat priveliștea, după ce te-ai întrebat ce primești tu pe acel drum sau ce poți lua cu tine de acolo, există o vreme deci în care te întrebi tot mai serios ce aduci tu și mai ales ce lași după trecerea ta pe acolo. O veche vorbă spune că dacă nu poți face bine, măcar  să nu faci rău! Este ideal în marea majoritate dar și foarte greu, ca acel joc la zero puncte. Este o etapă în care, indiferent de vârsta biologică, ești conștient că prezența ta, ceea ce faci, ce spui, ce gândești lasă o amprentă. Și atunci, începi să lucrezi tocmai ca acea amprentă să fie onorabilă, să aducă o creștere, un pas oricât de mic spre evoluție. E acea întrebare care se vrea luată în serios: „Ce aduc cu mine în această situație?” urmată apoi strâns de alta: „Ce las după trecerea mea prin această situație, relație, profesie, viață?”

***

 Al treilea franj este de o provocare aparte: orbiți de lumină, în viața noastră uităm esența întunericului, beneficiile sale. Uităm că lumina însăși a apărut din întuneric adânc, și chiar îl respingem și îl combatem istovindu-ne în lupte interminabile. Există un prag anume dincolo de care înțelegi că totul este din același aluat și că el se află oriunde având însă chipuri diferite. Există un moment anume în care „vezi și te vezi” și dincolo de tablou înțelegi rama și poleiala ei. 


***
 Capăt de franj micuț: Există pe lume o anume atracție, specifică fiecăruia, și care este mai ademenitoare, mai puternică și mai magnetică decât orice altceva trăitor pe acest pământ. Adeseori din perspectiva aceastei atracții ne alegem calea, oamenii, îndeletnicirile. 












sâmbătă, 18 iulie 2020

Gândul de week-end-339

Și apoi sunt acei oameni, care doar prin felul lor de a fi, deschid în noi și luminează cotloane neștiute. 

miercuri, 24 iunie 2020

Taine-14- Și apoi...

Și apoi 
sunt acei oameni
care le-au văzut
Într-o umbră
într-un licăr
într-o șoaptă
într-un suspin

Le-au văzut 
și au știut
cum este 
Altfelul
Altcumva-ul
Diferitul
Uimirea


Au știut...
apoi s-au întors,
apoi au devenit străini
pentru ceilalți
ciudați
de neînțeles
supărători chiar
prin ceea ce spuneau
simțeau
vedeau cu ochiul
de pe dinăuntru

sunt ei,
aceia care le-au văzut
Ielele
Ideile
Altcumva-ul


Și apoi
sunt  eu.



sâmbătă, 16 mai 2020

O altfel de privire-223- Priviri...

 Mă surprind cum  privesc la tine cu ochi multipli, diferiți  de lumină sau  afect... uneori îmi vii în fața ochilor  din suflet, când inimile noastre se recunosc și își amintesc tot ce și-au promis ... alteori te arăți  în lumina privirii de stea pusă dinadins în mijlocul distanței dintre talerele acelei justiții invizibile, cântărirea celestă ce știe  măsura corectă din toate... sunt apoi momente în care te văd ochii din spatele ochilor tăi, aceia care doar ei îți știu furtunile și frământările... sunt câteodat” acele momente în care apari în fața ochilor mei închiși, când dorm - știu că ai fost acolo abia după ce mă trezesc și adulmec urma ta ce persistă o vreme... dar mai ales, în unele zile, ai obiceiul să te arăți ca și cum te refaci din dezintegrări lângă mine și mă însoțești o vreme în fața ochilor de dinăuntru, aceia care văd în același timp  ce e de-o parte și de alta.

Multiple sunt felurile în care privirile noastre se ating...





duminică, 10 mai 2020

Taine- 13- Dilema

Erați acolo
în fața mea, amândoi
Tu și durerea mea...

Odată mi se spusese
Alege!
Când ai apărut
Am știut:
era clipa alegerii.


Erați acolo,
în fața mea,
Tu și Durerea

Pe ea o trăisem
deplin, paroxistic
Pe tine te priveam
și mă întrebam
ce altfel de durere
m-ai face să simt.

Zâmbeai inocent și sigur
atât de hotărât,
atât de liniștit
atât de dornic

Cum să aleg,
cum aș putea oare,
m-am întrebat
și ți-am spus ...

Ce bine, mi-ai răspus vesel
Liniștit,
hotărât,
dornic
Ce bine!
Durerea este
grădina noastră,
o vom cultiva
cu sori, cu iubire...

Vezi?
alegerea  a fost înșelătoare
tot ce avem de făcut
este să lucrăm împreună în
Grădina de sori!

..........

Suntem aici,
amândoi, unul în celălalt
 Într-o grădină parfumată
de sori, de flori,
de roze și iasomii
Iar inima mea știe
că adevărata alegere
este aceea de a decide
Când începi să cultivi
Semințele Iubirii.



sâmbătă, 11 aprilie 2020

Taine 12- Dans

Nici nu mai știu
care a fost prima cădere
nici prima ridicare
știu doar că
de atâtea căderi
și de atâtea ridicări
totul a devenit
un mirific
DANS.


sâmbătă, 4 aprilie 2020

O altfel de privire 223- Înăuntru

Mereu am simțit chemări interioare pentru a merge spre locuri de departe... ca și cum din locul inimii se răsucea un fuior ce mă unea cu locul acela și tot ce îmi rămînea de făcut era să mă las purtată de el.

***
De data asta o mână interioară m-a chemat ... m-a așteptat până am ajuns și m-a invitat să mă petreacă prin tărâmul de dinăuntru. Cum adică înăuntru, ce puteam să găsesc în spațiul ăsta mic delimitat de un metru și ceva în măsurători terestre... „Vino!” îmi spunea mâna și am ascultat-o. Am urmat-o ghicind prezența ființei de dincolo de ea. Era  întuneric și în afara mâinii nu vedeam mare lucru. Simțeam o coborâre prin acel întuneric, o senzație de straniu și o strângere de inimă... „Vino!” a repetat ceea ce se ghicea dincolo de mâna vizibilă ... „atenție la prag!” Pipăiam drumul cu un simț pe care nu mi-l cunoscusem până atunci când am identificat un prag invers, o trecere de fapt spre un jos-sus. M-am oprit o clipă în fața acelei treceri... în spate știam un mare întuneric, în față ghiceam un tunel dincolo de care simțeam chemarea...acea chemare pe care o urmasem de atâtea ori în drumurile mele spre zări. Întunericul din spate mă apăsa deja când am intrat cu pas decis prin tunel: aerul era altul, simțeam adieri parfumate și unduiri sonore diluate mă chemau tot mai mult. Uitasem de mâna călăuzitoare deja, înaintam tot mai sigur, cu un avânt ce creștea pe măsură ce simțeam că știu drumul ăsta...îl mai făcusem cu mult, mult în urmă și presimțeam beatitudinea ce avea să vină. .. „Sunt aici!”mi-a șoptind iar mâna și atunci am deschis alți ochi privind cu uimire de jur împrejur „Ce e asta?” am întrebat neputând să-mi opresc sațiul privirii „ești tu...”. Ce vedeam, simțeam, trăiam era atât de vast, de mult, de deplin... Mă simțeam în același timp în interiorul tuturor trăirilor, fenomenelor, situațiilor, ființelor... știam trăirile pietrelor și ale frunzelor, adulmecam creșterea inelelor din ramuri și vedeam cu ochii nodurilor lor, topeam gheața călare pe raze incandescente și mă prefăceam în lichid și vapori chiar în aceeași clipă.  Zumzăiam pe albe petale și emanam efluvii dulci -acrișoare de citrice în germeni.  ”Și Cerul? Și Oamenii? Unde sunt? ”  „Așteaptă...nu te grăbi” mi-a spus, invitându-mă să mă așez vocea din spațiu. M-am așezat, am privit Lumina și ce contura ea, am simțit, am ascultat... Și am știut Muzica, ploaia, furtuna, durerea creșterii, vulcanii nemaiputândului de conținut, tremurul fricii spre înalt ori spre dincolo de..., toate erau acolo și în dinăuntrul fiecărui Om, în Cerul ce acum părea să se fi ascuns și în trăirile din fațete ce păreau realități incontestabile.

***

 Simțeam alături prezența ce mă ținea strâns de mână și priveam toată acea imensitate „Ce pot face eu? ” m-am trezit întrebându-mă gândind. „Scrie de fiecare dată ce simți... scrie aceste trăiri, pune-le în roua dimineților de dincolo, pune-le în petalele de cireș de dincolo, pune-le în căldura îndrăgostirii de dincolo, pune-le în visul nobil de dincolo...scrie... fă din picăturile de cerneală ca această lume să se vadă”

***
 Ajunsesem în miezul mieriu al ființei mele, stăteam  lângă mine din nou, după atâta timp,  și priveam cu nesaț la punctul ce se află înauntrul inimii noastre, al tuturor indiferent cine credem că suntem... Te priveam pe tine...pe tine...pe tine, și pe tine în miezul mieriu al inimii tale ...și ne simțeam frumusețea firii. 




Gândul de week-end-338

Vine un moment când știi că tot timpul cauți de fapt să te întâlnești cu tine însuți, cu Sinele tău superior. 

sâmbătă, 28 martie 2020

O altfel de privire 222 -Pentru că...

Pentru că începem să vedem rana din spatele furiei,
Pentru că ne străduim să găsim soluții când ceva nu e bine,
Pentru că acolo unde este și bine și rău mulțumim amândurora,
Pentru că am ales să fim recunoscători în loc să criticăm,
Pentru că vedem mai ales ce ne unește decât ce ne desparte,
Pentru că decoperim că în Eu ești Tu și în Tu sunt Eu,
Pentru că în loc să judecăm știm să observăm în liniște,
Pentru că alegem să ne ținem strâns de inimi și nu să ne comparăm,
Pentru că mă respect înseamnă că aleg să nu fac rău nimănui,
Pentru că văd, aud, simt și înțeleg că unul suntem toți ori nimic,
Pentru că acum știm că fără tandrețe și blândețea inimii nu se poate,
Pentru că am înțeles că tot ce gândesc cu furie ori revoltă ne rănește,
Pentru că mă nasc cu fiecare naștere și mor cu fiecare moarte,
Pentru că acum știu că sunt tot ce este, a fost și va fi,

 Renaștem iar, în viață fiind.



vineri, 20 martie 2020

Gândul de week-end-337

Izolarea poate arăta monștrii sau geniile. 

duminică, 15 martie 2020

Poveștile sufletului 35- Zânateci

Odată ce am intrat în pădure i-am spus:
„ E o altfel de liniște!”
„Da, liniștea asta mă apasă”
„Hm... nu știu ce să zic...cunosc liniștea dinaintea furtunii, încărcată de tensiune, pe de altă parte știu și liniștea aia dulce dinainte de a porni să ningă...acum însă liniștea e altfel...mă voi gândi cum o simt”

Am intrat tot mai mult în inima pădurii...viața se vedea în orice loc: ici iarba ieșea mai verde după alunecarea zăpezii, colo rămăsese cald încă culcușul unei ființe mici, poate un ursuleț...dincolo ieșise podbalul luminând vesel  în jur.

 Am trecut de șosea și am intrat în pădurea cealaltă. Acolo chiar și liniștea diferită era altfel. Și mi-a venit să îi spun:
„ Ați văzut vreodată zâne?„
„Nu”, mi-a spus scurt, „Ai vrea să vezi?”
„Da„, am zâmbit uitându-mă la aerul blând ce mă învelea. „Mă simt ca într-un căuș” i-am spus cu bucurie.
„Așa este”, mi-a confirmat de undeva din față, de pe potecă.

Eram două suflete liniștite și pădurea cu toate respirările ei. Simțeam să-mi umplu ochii cât mai lacom, dar ochii cei dinăuntru erau însetați.

Treceam prin spațiul din sufletul pădurii ca printr-un alt tărâm ce ni se oferea prietenos; soarele puncta locuri anume, vântul ne mângâia tandru, ici, colo urme ale ultimelor furtuni ne îndemnau să facem salturi, ocoluri sau cățărări. Un brad m-a chemat scurt să-i culeg rășina: mi-am închinat-o pe frunte și am gustat-o cu o foame ancestrală.

Apoi poteca ne-a cuprins și ne purta singură...noi vorbeam despre lume, viață, suflet, univers...timpul dispărea ...iată ținutul elfilor plin cu iarba uscată și brândușe mov. Acolo vântul suna zglobiu notele clopoțeilor liliachii îndemnându-ne la viață.

„Știi, de câte ori văd munții aștia, brazii ce stau aici de secole, am sentimentul de așezare în suflet, de trăinicie, de siguranță. Mă simt mai liniștită ca oricând”

Nici nu așteptam vreun răapuns, era o declarație ce se întrupase deodată în materialul dintre zări.




La întoarcere, poteca avea altă lumină și aproape de porțiunea cu zâne a coborât o pace imensă în suflet.

În dreapta, cam la douăzeci de metri în față, pe o pantă ce cobora spre noi a început să crească un iureș: frunze uscate, pietre rostogolite creșteau în zgomot unic. Am stat locului, așteptând curioasă apariția: și deodată printre copaci a apărut ea: o ciută uimitor de frumoasă, cu pielea de o culoare neștiută, aș spune gri ori argintiu vânatec. Apoi el, la cîțiva pași în urmă. Au ajuns pe cărare, s-au oprit privind în dreapta, apoi în stânga spre noi; erau de aceeași talie, robuști, zvelți, coarnele lui păreau o coroană princiară purtată cu demnitate de secole. Aveau amândoi aceeași culoare dintr-o combinație unică de nuanțe între pământiu de iarnă, argintiu de zăpadă și culoare de vânt tandru.

Ochii noștri s-au întâlnit o secundă, apoi ea s-a întors și el a urmat-o îndeaproape, dispărând împreună în sunet de frunze și copite lovind pământul.

Nu îndrăzneam să respir: totul fusese atât de neașteptat, unic, miraculos. Am pornit și noi ușor pe potecă și cam în dreptul locului unde fuseseră în urmă cu puțin timp am avut sentimentul că intru într-un alcov sacru parfumat:
„ Mmm, miroase parcă a rășină, ori mir!”, am zis cu glas tare.
„ Nu, ăsta este mirosul iubirii”, mi-a spus „este ceea ce emit în perioada împerecherii, ca să-și dea de știre.”


Am adulmecat o vreme acel miros în care mă scăldam pentru prima dată: de pământ reavăn, rășină, aer pur, cer senin, mir și am pornit înapoi spre lume.


„Nu poți să vezi zâne, dacă nu ești zănatic!” Nichita Stănescu






vineri, 13 martie 2020

Gândul de week-end-336

Îmi era așa de dor de tine încât am început să iubesc totul ca să creez o punte între noi.

miercuri, 11 martie 2020

Poveștile sufletului-34- Înmuguriri...

        Există un proces anume după perioade de îngheț... există un proces anume înaintea înmuguririi și există un proces asemănător în miezul inimii, în bulgărul cel din adâncul ei. Acolo, în inima inimii există un sâmbure care prin ani, după dezamăgiri, neînțelegeri, pierderi, tristeți, nedreptăți, multe neiubiri își întărește un înveliș dur.

Vine însă o vreme când și acestui miez, acestui sâmbure îi este menit să se desfacă și cu cât a fost mai mult încercat, cu atât mai dureros îi va fi să permită fisurarea ce naște viața...


         Cum există o primăvară pe lume, există și o primăvară a inimii care palpită și se zbate până când se înmoaie în tandrețe, până când lasă blândețea să o inunde și căldura iubirii să o scalde.


Sunt felurite înmuguriri pe acest pământ și cele de suflet fac să fim balsam unii altora și soare într-o lume amurgită.


vineri, 6 martie 2020

Gândul de week-end-335

În lipsa luminii nu există umbra.

vineri, 28 februarie 2020

Gândul de week-end-334

Există profeți pentru categorii de oameni și există profeți pentru fiecare om.

duminică, 23 februarie 2020

Poveștile sufletului-33-Tu din mine...

Era deja un timp de când nu mai foloseam cuvintele de alint ale iubirii la adresa acelui om...Am traversat deșerturi întregi până când mi-au înverzit iar crengile sufletului... dar iată că se întâmpla ceva ciudat:  ceva din mine se sfia să spună  cuvintele iubirii, ca și cum ele ar fi fost ale aceluia, ale iubirii trecute. Cu un soi de loialitate vetustă am inventat cuvinte noi de iubire...

***
Apoi altceva din mine m-a întrebat: când ești sinceră, când iubești de fapt? Și ce se întâmplă cu tot ce simți și afirmi la un moment dat? Cum poți iubi și apoi nu? E ceva ce are sfârșit?

A trecut destul timp în care simțeam o vină față de iubire... apoi mi-am spus că de fapt, iubeam  mereu, încontinuu și găsisem o constantă: iubeam partea de Dumnezeu din celălalt, punctul unde ne întâlneam...

După alt timp lucrul ăsta, faptul că iubirea putea să plece,  nu m-a mai făcut să mă simt ciudat: iubirea a fost atât timp cât a avut viață și am învățat să accept că poate pleca și veni după un algoritm pe care încă nu îl știam...nostim era că de fiecare dată, înainte ca iubirea și cu mine să ne întâlnim,  îmi  pregăteam sufletul să o primească. 

***
A venit un alt timp în care am învățat să eliberez, să iert și să însoțesc o vreme cu gânduri  bune drumurile noastre separate. 

Deunăzi mi s-a întâmplat să am imaginea fără chip a unui bărbat; am știut apoi că era bărbatul dinăuntrul meu...o înțelegere anume, ca un acord s-a produs în spațiul de dincolo de vizibil; era ca și cum bărbatul pe care îl port în mine s-a întâlnit cu femeia pe care o porți în tine,  și s-au acceptat în recunoaștere...

Amândoi știm acum de această întâlnire din invizibilul percepției evidente...amândoi suntem pregătiți să o aducem în vizibil și să o trăim mundan. Amândoi știm că ne-am iubit și atunci când am arătat iubirea noastră altcuiva, indiferent dacă acela a primit-o sau nu. 

Iubirea rămâne la fel de genuină, de evidentă ca respirația noastră: unică și vitală, neștirbită, perpetuă.

 am făcut amândoi pace cu celălalt din noi