Credința este precum steaua de la Bethleem.
duminică, 27 decembrie 2020
vineri, 18 decembrie 2020
Poveștile sufletului-44- May it be...
„ Veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va elibera!” - Iisus
Există un adevăr al omului și adevărul unui grup, al unei nații, ori al omenirii; fiecare dintre ele stă ascuns o vreme din pricini felurite până când, la o bătaie tăcută a unui secundar ceresc se arată în toată lumina sa. Acel moment este momentul eliberator.
Chiar și până atunci, pe drumul vieții, sunt unele răspântii în care el ți se arată câte puțin, suficient cât să continui, să regăsești entuziasmul și forța necesară. Ele iau forma acelor îndemnuri interioare puternice, a acelor chemări și simțiri care sunt precum niște mâini invizibile ale destinului ce te așază constant pe drumul tău.
Suntem vulnerabili atâta timp cât nu știm și ne temem; de aceea, credința că există o Inteligență Divină care are grijă de creația Sa, care are grijă ca „niciun fulg de zăpadă să nu cadă vreodată în locul greșit” după cum spune un proverb japonez, această credință deci, ne dă încrederea de care avem nevoie ca să ne întărim și să continuăm să avansăm.
Privind atent la ce trăim, observăm că există două manifestări principale: există acea tendință de a destabiliza, a slăbi, a demoraliza, a căuta pricini, vini, a stârni invidii, gelozii și teamă în interiorul grupurilor, oamenilor, națiilor.... Și există apoi acea manifestare a împuternicirii, a susținerii fiecăruia la nivelul său, a încurajării și răsplătirii efortului, a recunoașterii meritelor, și dorinței de progres, de creștere.
Există pe lumea asta Adevărul și Teama ... libertatea și închisoarea.... fiecare își are vremea sa și pentru fiecare există o limită.
Aevărul eliberează și oricât ar dura până când se manifestă, atunci când este menit, nimic și nimeni, nu îl poate împiedica să fie cunoscut, aflat, întrupat.
Pentru fiecare suflet, pentru fiecare familie, grup, nație, civilizație, există un moment anume al ADEVĂRULUI și apoi al Eliberării.
joi, 17 decembrie 2020
Gândul de week- end-360
Evoluția noastră înseamnă să îi permitem Inteligenței Divine să se manifeste.
vineri, 11 decembrie 2020
vineri, 4 decembrie 2020
Gândul de week-end -358
Dacă este să păstrezi un singur lucru important ca să te ghidezi în viață, acela este : să știi ce vrei cu adevărat!
vineri, 27 noiembrie 2020
Poveștile sufletului-43- Menirea
Cred că nimeni nu știe cu adevărat care este limita dintre ceea ce este destinat să se întâmple și ceea ce este posibil dar nu neapărat. Din tot ce am trăit până acum, știu că există un anume determinism care nu poate fi schimbat, orice ai face... sunt acele situații, ca niște porți, prin care trebuie să treci într-o viață. Există însă și ceva ce poți schimba și anume, prin tot ceea ce faci, gândești, simți, poți schimba efectul acelor întâmplări, atât asupra ta cât și asupra celorlalți. Și mai cred că de fapt aici este esența vieții: ce efect vrei să aibă viața ta? e posibil să nu te gândești de la început la acest aspect și să crezi că simplul fapt că trăiești este deja suficient și că tot ceea ce faci rămâne invizibil în ochii oricărei instanțe. Dar cu cât înaintezi prin vârste, începi să înțelegi că până atunci ai privit și ai văzut doar o mică parte a unui ansamblu mult mai vast. Atunci e posibil să te cuprindă neputința, ori inutilitatea, ori sentimentul că totul e degeaba și să cunoști ispita renunțării. Însă, tocmai acela este momentul cel mai important, momentul în care ți se permite cu adevărat să intervii. Atunci când totul ți se pare inutil, ori poate fără rost, ai puterea de a controla ceea ce trece prin tine și începi să primești cu adevărat accesul la înfăptuire și la creație.
Viața noastră este opera unui artist unic (care este fiecare dintre noi) realizată pe o pânză divină. Ceea ce face fiecare cu viața lui, ceea ce decide să aleagă, să acționeze, intenția cu care vorbește, plămada cu care dospește fiecare din faptele sale, sunt doar nuanțele tabloului în care își pictează viața. Fiecare om primește la întrupare o pânză și niște culori care sunt doar ale lui și asta poate da sentimentul de inegalitate de șanse. Însă tabloul final depinde numai de combinațiile de culori, tonuri și nuanțe pe care a decis singur să le folosească.
Dacă ar fi să ne imaginăm că acest glob terestru este o galerie de artă unde sunt expuse opt miliarde de tablouri, poate că am fi surprinși să constatăm că oamnii preferă atât de mult culorile reci, sau închise în a realiza unicul tablou care îi reprezintă cu adevărat, și care este viața lor.
***
Există orice pe această lume, dar există doar ce permit să treacă prin mine și asta mă face să fiu unic, să fiu ce și cine sunt.
vineri, 20 noiembrie 2020
O altfel de privire-241-Fuji
Relația mea cu Fuji a început demult... cândva înainte de adolescență l-am văzut într-o imagine și asta a trezit în mine amintiri despre ceva ce nu trăisem încă. Dacă ar fi să mă întrebe cineva ce reprezintă Fuji pentru mine, ar fi greu să explic... cu timpul a devenit un simbol al vieții însăși, al statorniciei, al înțelepciunii și sacralității în același timp. În ceea ce privește ce am învățat de la Fuji, este uimitor cum un munte care se află la o atât de mare depărtare poate să transmită și să te învețe atâtea, nefăcând nimic în aparență.
De la Fuji știu că întotdeauna, oricât de mult timp ar trece și oricât de mult te vei schimba, în interiorul tău trăiește și va trăi ceea ce ești cu adevărat: el este un vulcan care a erupt cu mult timp în urmă dar care nu este considerat stins pe vecie. Se poate spune că a învățat între timp cum să-și stăpânească temperamentul focos. Tot de la el am aflat ce înseamnă să fii împăcat cu ceea ce ești și cum asta se transmite și în jur sub forma acceptării. Tot Fuji mi-a arătat cum e să iubești în mod constant indiferent de anotimp, de lumină, de înfățișare; oricare ar fi felul în care ni se arată, acel ceva care îl face să fie inconfundabil este predominant. La o primă privire poate că nu este nici cel mai înalt, nici cel mai sacru, nici cel mai spectaculos, ori cel mai atractiv, nu este cel mai populat, nici cel mai sofisticat și totuși are ceva ce nu există în altă parte... un anume farmec tăcut, o anume poveste învăluită în mister, o anume robustețe și unduire simplă a liniilor, o anume rotunjime și un anume raport al proporțiilor, o înțelepciune aparte, viața clocotitoare abia ghicită din străfundurile sale, maiestuozitatea unei nobleți din alte planuri ale existenței, eleganța parfumată a unei cunoașteri nedezvăluite pe deplin, statornicia dătătoare de încredere, delicatețea fragilă a unora din aparențele sale.
Un mare învățat spunea că spiritul își poate lăsa anumite repere în trecerea sa printr-o viață pentru a-și putea aminti de sine când se naște iar. Cred că Fuji este un astfel de semn pentru multe spirite iar el le răspunde la fiecare întrupare, indiferent de distanța la care se află.
Undeva, într-o anume civilizație, Fuji este egal cu Măria-Ta, iar coroana sa regală, încă strălucește cu putere pentru popor.
Și tot undeva, în altă civilizație, există un Fuji în esența fiecăruia dintre noi.
Gândul de wekk-end-356
Întotdeauna, chiar și în cea mai disperată situație, viața are un plan de rezervă pentru tine.
luni, 16 noiembrie 2020
O altfel de privire-240- Folosul...
Unul din momentele cele mai importante din viață este atunci când înțelegi sensul cuvintelor apostolului Pavel: „Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos; toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nimic nu trebuie să pună stăpânire pe mine.”
Vine apoi celălalt moment în care decizi să te oprești la ce înseamnă cu adevărat a-ți fi de folos și îți vin în gând calitatea, ori cantitatea unor situații, întâmplări, lucruri. Înțelegi că adeseori alegerile tale sunt contrare unui folos adevărat, primând un folos aparent... și atunci știi că singura și unica împlinire este atunci când te cunoști și îți cunoști adevărul. Cred că un om începe să trăiască cu adevărat în momentul în care înțelege acest aspect al existenței sale și găsește răspunsul la întrebarea: ce-mi este cu adevărat de folos în această viață?
Dacă înveți să îți cultivi acest fel de a înțelege ceea ce trăiești, vei descoperi folosul în oricare din întâmplările vieții tale și vei învăța să identifici acel moment zero în care se produce acțiunea după ce iei o decizie. Uneori faci acel prim gest din instinct, alteori te simți împins de o convingere anume, și destul de rar din căldura credinței că este chiar Voia mai presus de dorința ta, cea care se manifestă prin tine.
Ca să știu ce îmi este de folos, am învățat să FIU acel folos, și să cred că SUNT una cu el.
După acest moment, noțiunea de competiție, ori de punere în lumină pentru a fi văzut, își pierde orice sens și se dizolvă din realitatea în care ai pășit.
duminică, 15 noiembrie 2020
Poveștile sufletului-42- Suflul
Mă gândesc uneori la celulele corpului meu ca la un regat format din miliarde de indivizi ce își are fiecare rostul său și își împlinește menirea... revin la ceea ce trăiesc și găsesc opt miliarde de oameni pe această planetă care, la rândul ei poate fi considerată precum o celulă a unui organism mult mai mare. Poate că nici măcar nu are importanță scara la care se întâmplă lucrurile, poate că da, sunt o tușă dintr-o celulă universală, poate că însuși acest univers este la rândul lui o celulă a unei forme de viață ce se compune din miliarde de universuri... acest fapt nu-mi dă nici temeri nici false orgolii ori virtuți. SUNT ... și pot să imaginez ceva nou prin vis, pot să vindec prin cuvânt și pot să înaintez prin simțiri. Nu știu cum sunt posibile toate astea, nu am habar dacă la urma urmei chiar știu ce trăiesc ori ce e iubirea, nici dacă tot ceea ce cred este doar iluzie. Știu că există un Suflu care îmi mișcă toracele și care mă face să fiu. Fără el, fără acest Suflu, această secvență de TOT în care apar acum, ar fi o alta.
Cu adevărat nu știu restul drumului pe care sunt, nici cum îl voi parcurge, nici cât, nici cum. Tot ce știu este că Suflul face să mi se umple și să mi se golească plămânii... Suflul care îmi pulsează ritmic viața, sau iluzia ei. Suflul care ritmează Universul însuși este același care mă hrănește și pe mine, celula sa infimă. Este același care străbate fiecare ființă traversând-o, și care face să fim toți unul.
Astăzi te privesc ... suflul care trece prin tine acum a trecut prin mine și tot la fel cel care a ajuns la mine acum, a fost odinioară în tine. Din perspectiva lui, a Suflului, suntem responsabili de TOT.
vineri, 13 noiembrie 2020
Gândul de week-end-355
Cei care te înțeleg nu au nevoie de explicații, iar acelora care nu te înțeleg, le explici degeaba.
sâmbătă, 7 noiembrie 2020
Gândul de week-end-354
Iubirile trecute sunt ca niște țări străine: renasc dacă vrei să le revizitezi, dar nu mor niciodată.
vineri, 6 noiembrie 2020
Poveștile sufletului-41- Căderile...
miercuri, 4 noiembrie 2020
Poveștile sufletului-40- Toamnele...
Așa cum există toamna pe pământ, există toamna și în ființa noastră, în afectul sau în evoluția interioară. Periodic trecem prin înmuguriri și pârguiri până când ajungem la acea toamnă în care auriul trăirilor trecute devine lumină caldă iar noi suntem recunoscători tuturor acelora pe care i-am iubit, acelor iubiri așa zise trecute care au făcut din noi să fim atât de frumoși acum. Fără cei pe care i-am iubit și care poate că nu mai sunt lângă noi, nu am fi știut ce înseamnă toate acele sentimente împărtășite, nu am fi cunoscut șlefuirea înțelepciunii, nici a răbdării, ori a înțelegerii pentru trăirile străine nouă.
***
În fiecare moment în care iubim, așa cum știm noi și atât cât putem, există o nouă șansă, o nouă invitație la rod și pârg, la creștere și zbor, la evoluție. Nicio iubire nu e zadarnică și nici finită... fiecare iubire are locul ei în grădina unui rai neștiut încă, dar totuși atât de real... fiecare iubire trecută este pururi prezentă în ceea ce am devenit datorită ei, în ceea ce ființăm, creăm, trăim.
***
„Te iubesc” de acum poartă în el „te iubesc”-ul dintotdeauna, din toate inimile îndrăgostite vreodată, din toate mâinile unite cu tandrețe ori pasiune. E toamnă iar și sufletul se face gutuie aurie în soarele blând ce-mi răsare domol și parfumat puțin mai sus de zenitul dinăuntru.
sâmbătă, 31 octombrie 2020
O altfel de privire-239- Pe cale...
De multe ori viața unui om a fost asemuită unei călătorii ... dacă privim la scară generală, putem să ne imaginăm că întreaga ființare pe această planetă este ca o călătorie pe un drum ce a început cu miliarde de ani în urmă și care merge încă miliarde de ani în viitor; fiecare dintre noi, în momentul în care se naște apare undeva pe acest drum. Cred că de-a lungul unei vieți parcurgem din tot drumul atât cât putem în funcție de înzestrare, voință, înțelepciune, pasiune și că atunci când ne naștem iar, continuăm să mergem de acolo de unde ne-am oprit. Pe acest drum există toate și ele sunt ca atare, au existență proprie, iar ceea ce facem noi când gândim sau suntem inspirați este un fel de pescuit al lor de pe acea porțiune de drum.
***
Acolo unde suntem fiecare dintre noi, prin ceea ce spunem, scriem, exprimăm, creăm, depunem mărturie asupra locului unde am ajuns. Cred că viața nu este despre cine e mai deștept, mai norocos, mai descurcăreț, ci mai degrabă despre unde ai ajuns și care e următoarea porțiune pe care îți propui să o parcurgi din drumul vieții tale ce aparține Drumului Vieții.
Fiecare dintre noi, în felul său, este un martor al evoluției, al progresului, al creșterii, de acolo de unde se află. Tot ce poți face este să continui să mergi, să faci tot ce depinde de tine, să iubești tot ce faci, chiar ce simți... să continui să mergi...
marți, 27 octombrie 2020
Poveștile sufletului-39- E ca și cum...
Mult timp a fost ca și cum niște perechi de ochi, tot ai mei dar cumva străini, mă priveau clipă de clipă și mă cântăreau în ceea ce făceam, gândeam, simțeam, vorbeam, arătam. Pe cale de consecință, au existat atât de multe momente când aveam sentimentul că nu mă plac, chiar că mă resping la un anumit nivel. Era ca și cum îmi spuneam „te iubesc, dacă...”
***
Evident, totul, absolut totul era trăit sub acest semn al lui „te iubesc, dacă...” : oamenii din jur, viața însăși... Dar iată că există și acea clipă care aduce simplul „te iubesc!”, singur și deplin, fără umbra lui „dacă...”. „Te iubesc!” pe tine, suflete, ființă, suflu, respirație, trăire și te simt, te înțeleg, accept ceea ce ești și te las să fii în continuare așa cum alegi. „Te iubesc!” Oana din viața asta și Oana din toate manifestările, îți înțeleg ezitările, stângăciile, eforturile, eșecurile și magicele reușite, bucuriile mici și mari, uimirile și extazul. Te admir, te prețuiesc pentru efortul de a crește, îți înțeleg ispita renunțărilor și a retragerilor în pustiul ființei în lipsa pustiului fizic... te înțeleg și te iert pentru tot ceea ce ai considerat eroare, lipsă de constanță, lașitate. Știu că atât ai știut și atât ai putut în acele circumstanțe, știu că există niște limite personale ale fiecăruia și că atunci când dăm înapoi este pentru că ne lovim puternic de câte una din ele. Te admir și te prețuiesc și la fel simt pentru această manifestare care se numește lumea noastră.
***
Există un anume prag pe drum fiind, când vezi deodată Frumosul și Urâtul și forța din spatele fiecăruia și înțelegi că totul pe lume are nevoie de două puncte de ancorare: între Cer și Pământ, între Trecut și Viitor, între cel care ai fost și cel care vei deveni, între Bine și Rău, între Ordine și Haos, între Frumos și Urât, între Înger și Demon. E ca și cum viața noastră este fluviul ce are nevoie de ambele maluri pentru a curge și le acceptă pe amândouă, nefiind cu adevărat niciunul dintre ele. Fluviul se sprijină pe albia formată între maluri, dar el este curgere, belșug, rod, transformare.
***
Și vine și acel moment când înțelegi și accepți că totul este împreună pentru a putea ființa: și albia, și malurile și apa și curgerea, și cântecul și vântul ce mângâie unduirile, și pietrele, și peștii, toate există în același timp.
vineri, 23 octombrie 2020
O altfel de privire-238- Fie...!
Un mod de a slăbi forța atașamentelor este acela de a privi totul, tot ceea ce trăiești din perspectiva Căii tale din această viață, a unui Scop mai înalt care te și ghidează, fie că ești conștient de asta ori ba.
Atașamentele, sau legăturile pe care le creezi singur față de ceea ce trăiești sunt ca niște piedici puse pe drumul tău; devii aidoma cailor care au toată pășunea în față dar au picioarele împiedicate. Ei bine, de cele mai multe ori, omul, atunci când privește doar la bucata de pășune din apropierea sa, își pune singur aceste piedici, își leagă strâns niște sfori groase în jurul gleznelor și stă o vreme fericit în acel spațiu. Doar că uită lucrul cel mai important: Nimic din ceea ce trăiește nu este neclintit, constant, permanent. Tot ceea ce este viu se schimbă necontenit. Dacă omul ar înțelege că există nemișcare doar din perspectiva înaintării continue, sau a mișcării continue, viața sa ar fi cu mult mai frumoasă și mai rodnică. Tot ceea ce rămâne neclintit nu există cu adevărat sau este deja mort.
***
Așa că în clipa în care ajungi la această înțelegere, ”FIE!” sau „ Facă-se Voia Ta!” devine cheia ce deschide acel cufăr la care sperai de mult fără să știi cum să îl desfereci.
luni, 19 octombrie 2020
O altfel de privire-237- Nici măcar...
Stăteam și respiram acel aer și odată cu el cei peste douzeci de ani din viața asta... toate acele stări erau acolo, acea tristețe, și lacrimile și toate ridurile de pe inimă se arătau din nou. Priveam spațiul și viața care a fost și ceva mă sufoca tot mai mult iar o mână se apăsa din nou pe gâtul meu, înnecându-mă. Nu puteam să te privesc, atât de mult se pusese în fața ochilor mei tot ce a fost. Habar nu am cum arătai în acele câteva minute... Tot ce știu este că orice s-a spus, orice am făcut, a fost prea puțin față de imensul sentiment ce m-a paralizat aproape și atunci am plecat brusc.
***
Nici măcar nu știu dacă a fost vreun ultim test pentru noi, ori dacă Cerul a vrut să ne arate ceva, ori dacă trebuia să reparăm ceva și era pentru ultima oară. Știu doar că acolo e ca și locul în care am murit de prea multe ori și rănile încă sunt vii... ce simt însă, e că a fost poate, ultima șansă către generozitate și spre echilibru, și am ratat-o...
sâmbătă, 17 octombrie 2020
O altfel de privire-236- Prin noi...
Adeseori am un sentiment anume că în ceea ce trăiesc există mai multe manifestări: aceea a mea ca ființă din acel moment și aceea a mea ca menire în viața asta. Indiferent de ceea ce fac și trăiesc, în plus de cele două manifestări pe care le-am simțit până acum, presimt un dincolo de... ca și cum „ceva”, „altceva” vrea să se manifeste prin noi mai ales în relațiile pe care le avem, sau prin lucrarea pe care o facem într-un anume moment; nu de puține ori am sentimentul că, într-o relație fiind, ceva din afara noastră își face loc să se întrupeze, ca și cum acela e singurul mod prin care poate ființa.
***
Cred că în relații, mai mult decât în orice altceva, Iubirea caută să prindă trup pământean prin vorbe și fapte, prin realizări împreună. Cu toate că, teoretic, este invocată și luată ca martor, Iubirea este prea puțin prezentă în fapt, în manifestare și ființare.
***
„Acolo unde este comoara ta, este și inima ta” spune o vorbă celebră și fără să devenim ipocriți, e bine să vedem unde ne sunt cu adevărat comorile, înspre ce direcții sunt îndreptate inimile noastre. Iar asta se vede cel mai bine în relațiile pe care le avem, acolo unde prin noi vrea să se nască de fiecare dată, IUBIREA și își așteaptă răbdătoare rândul, iar și iar, prin etapele pe care le străbatem, prin bâjbâieli și tatonări, prin stângăciile personale. EA este acolo și ne reamintește că în lumea aceasta, trupul ei poate să prindă formă doar prin ce suntem și ce facem... prin NOI.
vineri, 16 octombrie 2020
joi, 15 octombrie 2020
O altfel de privire- 235- Ochelarii
Așa cum toată lumea știe, pentru a ne proteja sau pentru a ne ajuta vederea, există pe lumea asta ochelari. În condiții de luminozitate puternică, sau de neclaritate a vederii ori de pierdere parțială a ei, apelăm la ochelari și vederea noastră se reglează cu ajutorul lor.
Personal cred că chiar înainte de inventarea fizică a ochelarilor, fiecare dintre noi și-a fabricat un sistem al său de potrivire a percepției conform cu simțirea, afectul, mentalul său, și face apel la el de fiecare dată când ceea ce „vede ” este supărător sau dimpotrivă, neclar. Undeva, în interiorul fiecăruia dintre noi, există câte o pereche de ochelari personali, invizibili de multe ori chiar și pentru posesorul lor și pe care acesta ajunge să-i poarte permanent pentru a-și regla perspectiva asupra a ceea ce trăiește.
Tot mai mult înclin să cred că primim tot ceea ce trăim filtrat, prin acești „ochelari” de diferite nuanțe și nu aș ști să spun dacă roz e mai nociv decât fumuriu; știu doar că imaginea este trecută prin aceste lentile și că ceea ce ajunge la noi, de multe ori este doar al nostru. Diferența dintre ceea ce credem că vedem și ceea ce este în fapt produce stările fizice dureroase atunci când în anumite circumstanțe cineva vine și ni-i dă jos de pe nasul egoului, tot așa cum dacă ai purtat timp îndelungat ochelari fumurii, când îi dai jos și te uiți la soare (fără să fi făcut un antrenament prealabil) vei avea dureri de ochi și poate chiar leziuni.
Îmi amintesc cum ne jucăm atunci când folosim pentru prima dată o pereche de ochelari: îi punem și îi dăm jos în mod repetat pentru a compara imaginile celor două situații. Oare ce s-ar întâmpla dacă și în viața noastră de zi cu zi, ne-am lua acest răgaz de a vedea o întâmplare „cu și fără ochelarii personali?” Sau și mai bine, dacă ne-am da permisiunea să vedem dincolo de punctul fix?
( erată pentru clip: când întunericul VA cădea ...)
miercuri, 14 octombrie 2020
O altfel de privire-234- Pur și simplu!
Există un anume timp, în viață fiind, când ești fericit doar pentru că trăiești, pentru că ești așa cum ești și pentru că te afli în acel moment al vieții tale. Atât! Ești recunoscător pentru tot ce ai suferit și pentru tot ce ai fericit, pentru că ele te-au făcut să fii ceea ce ești. Există acel moment al vieții tale în care simți zâmbetul vieții prin toți porii și simpla respirație, acel inspir și acel expir pe care cel mai des le ignori, te fac fericit. Inspiri și expiri fericirea. Privești la cel care ai devenit după îndelungi modelări ale vieții, privești la ceea ce oferi și la ceea ce știi că mai poți împlini și o anume pace, bucurie tihnită și bogăție ți se așază temeinic în fibre. Te lași cucerit de aceste trăiri, te abandonezi curgerii vieții și continui să zîmbești celui care ai devenit. Parcă o altă inimă ți se cuibărește în piept și îți pulsează în esențe.
***
Atunci te faci stea, și oricâți nori te vor mai traversa, tu vei ști că ea există, că ea luminează și că s-a născut din existența ta, din trecerea ta prin această lume.
vineri, 9 octombrie 2020
Gândul de week-end -350
Există o noblețe a spiritului și o alta a lumii. Prima nu poate fi falsificată niciodată.
sâmbătă, 3 octombrie 2020
Poveștile sufletului-38- „Pe mine, mie, redă-mă!”
Poate că tot ceea ce trăim este doar un balans menit să ne redea nouă înșine... poate că tot ceea ce trăim este doar succesiunea de întâmplări menite să ne îndepărteze și să ne apropie de noi. Este înșiruirea de acei oameni ori circumstanțe ce ne atrag în afara noastră, pentru că e nevoie să ne extindem cunoașterea, să ne impregnăm de îndepărtare, să lăsăm amprenta noastră în altceva, și apoi sunt acei oameni ori circumstanțe ce ne însoțesc pe drumul înapoi, spre miezul nostru. Există o amplitudine specifică fiecăruia, dincolo de care parcursul nu e posibil și fiecare viață este despre cât de departe poți ajunge fără să uiți de tine, de sâmburele, de axul tău.
***
Dacă însă reușești să ajungi suficient de departe vei descoperi că niciodată nu te desparți de tine, că de fapt în egală măsură ești peste tot și pestetotul este în tine și poate că viața este ca o felie de tort: blaturile au fost puse pe rând, dar tu mănânci din toate în același timp când formezi o îmbucătură.
vineri, 2 octombrie 2020
Poveștile sufletului -37- Tata
Dacă ar fi să îl localizez ca pe o anume parte din mine, el este afectul neexprimat, nemanifestat. Tatăl meu este combinația aceea de atracție și neînțeles, de înțelepciune și căldură pe care le ghicești, pe care le presimți... e ca și cum undeva, în spatele unui munte zărești razele ce îi încălzesc conturul, dar nu vezi soarele... el rămâne dincolo.
Tata mi-a arătat și m-a făcut să simt cele mai puternice trăiri în tăcere... Știu și am simțit că ne-am admirat reciproc, ne-am iubit și am crescut împreună. Iubirea dintre noi a fost ca și cum ceva o sugruma și cuvintele nu puteau să apară în această lume, însă a știut să găsească un fel anume de a o arăta: lumina din ochi și din zâmbet. Îmi amintesc felul său de a fi, de o înțelepciune aparte, umorul său ștrengăresc, uimitor de tânăr până la sfârșitul acesta lumesc...
Tata ...
Este acea parte din mine ce se află la granița dintre subtil și fizic, acolo unde adeseori îmi cunosc iubirea pe care mi-a arăta-o el, pe care am trăit-o cu el. Când a plecat spre Câmpurile Elizee acum nouăsprezece ani și-a lăsat o vreme sufletul să vadă prin mine primăvara ce înflorea atunci, să simtă prin mine căldura noului soare și suflul vieții de aici. Cred că atunci, la trecere, a înțeles imensa trăire pe care a găzduit-o în piept și după care tânjeam în manifestare. Maeștrii spun că Iubirea are cu adevărat rost dacă e manifestată, materializată în ceva, concretizată și într-o împlinire în realul acesta și cred că asta a înțeles abia dincolo.
Este octombrie și îți mulțumesc, te înțeleg, te iubesc acea parte din mine ce a stat atât de mult timp în platonic, în inefabil și în simțiri netraduse în plămadă, Te IUBESC, Tata!
joi, 1 octombrie 2020
Gândul de week-end -349
Poți orice în viața asta... chiar și să ai curajul să spui adevărul despre tine însuți. Și aceasta se numește noblețe.
vineri, 25 septembrie 2020
duminică, 20 septembrie 2020
Poveștile sufletului-36- Bătrânul...
- Privește cu atenție...așa se face!, mi-a zis Bătrânul.
Îi priveam degetele cum treceau ușor peste firul întins, cum îl apăsau pe alocuri, îl mângâiau alteori cu mișcări precise și sigure. Priveam apoi firul însuși ce se mișca neîncetat cu un ușor suspin de harpă din alt tărâm, pentru ca apoi, după ce trecea de frămânatrea vânjoasă a degetelor să devină fir auriu strălucitor, răspândind o lumină aparte, irizată, blândă, senină.
- De unde voi primi firele? l-am întrebat apoi.
-Vor veni ele la tine. Pare să te preocupe ceva... mi-a spus cu o căutătură insistentă.
-Într-adevăr... degetele mele nu știu să toarcă...
-Nu-i nevoie, vei face toată treaba asta cu altfel de degete ... cu cele din suflet. Ți le-ai pregătit cu mult, mult timp în urmă. Știi acest meșteșug de dinainte de veacul ăsta... treaba ta va fi la început neobișnuită, stranie pentru mulți, dar nu te vei descuraja. o vei face în mod natural, căci ea trăiește deja în tine . Degetele tale sunt de mult timp antrenate să facă această treabă.
- Cum voi ști care sunt firele, cum voi cunoaște țesătura potrivită?
- De fiecare dată când îți vei simți sufletul plutind și vorbele curgând în șuvoi de aur cald, înseamnă că degetele măiastre au început să lucreze... vei primi tot soiul de fire: unele încâlcite de prea multe noduri, altele amestecate printre ghemuri străine, altele scămoșate, unele aspre, altele prea moi pentru a putea fi lucrate, dar din toate vei face unde aurii. Uneori nici măcar nu vei ști ce faci, dar în nevăzutul din tine vei toarce fără încetare și destinul tău va fi ca toată această lucrare să nu fie cunoscută mult timp, nici măcar apreciată...
-Va fi greu...
- Doar cât timp nu vei înțelege tu însăți ce faci, apoi, totul va curge pe un alt făgaș. Va fi dificil mai ales faptul că foarte puțini vor recunoaște ce se întâmplă deoarece privind la tine, se vor vedea pe ei înșiși... de aceea, până vei înțelege ce ești și care îți e rostul, vei primi și vei trăi numeroase neînțelegeri...
- Deci, mă voi duce pe acest tărâm și mă voi numi Femeia de Lumină?
- Da, numele tău va fi acesta, dar tu însăți nu vei ști multă vreme. Menirea ta va fi să transformi orice fir îți vine între degete în aur și lumină. Vei avea mult de tors, va fi obositor, te vei răni adeseori, vei sângera, va fi epuizant, vei dori să renunți, vei plânge mult, dar toate astea au menirea să te facă să te recunoști și să accepți ceea ce ești deja. Vei părea din alte lumi sau din alte vremuri față de apropiații tăi, vei avea sentimentul că nu te potrivești, dar vei continua de fiecare dată. Ceea ce te va întări mereu vor fi copiii... îi vei recunoaște întotdeauna... le vei recunoaște inimile pure și le vei păstra aurul cu care vin deja. Vei fi cea care lucrează cu firele de tort ale trăirilor de furie, nedreptate, tristețe, renunțare, amărăciune, frică, apatie ca să le transformi așa cum vezi aici, la mine, în firele de aur ale seninului, înțelepciunii, acceptării, rostului, voinței creative, păcii. Apoi le vei așeza în cuvinte de mângâiere, de încurajare, de susținere, de iubire!
***
Și am tors mult, fire de tristețe mai ales... am tors multă, multă amărăciune și disperare, multe renunțări, neputințe și mai ales multă jale... apoi, într-o zi, din scurgerea din cada de la baie a început să-mi crească o floare și am știut că tot timpul ce trecuse fusesem însărcinată cu mine însămi și că venise vremea să-mi dau naștere cu adevărat.
sâmbătă, 19 septembrie 2020
joi, 17 septembrie 2020
O altfel de privire- 233- Când căderea...
Și apoi sunt acele clipe când în vis sau aievea, te lași să zbori în adâncul din tine... e o glisare dulce, neprevestită de nimic altceva știut și care-ți aduce o blândețe și o dulceață pe care doar alungarea unor demoni ți le poate da. E posibil să crezi că atunci reușești vreo fentă prin eter, sau că ești ascuns de vreo mantie divină invizibilă din calea unor săgeți otrăvite îndreptate spre tine, căci starea de senin ce apare imediat după aceea este de neegalat. Acelea sunt clipele când trăiești imponderabilitatea în trup fiind și concomitentul dublei priviri cu ochii de dincolo de pleoape și sprâncene și cu cei de zână, sau cei deschiși într-un alt zenith.
E o stare de fericire fără cuvinte, nici emoții, ori trăiri de vreun fel. Este starea dintre stări, dintre lumi, când ești asemenea fulgului ce sărută aerul duios și pentru care nu există nici pământ nici cer.
***
În aceste clipe ființa mea se desface în mii de părticele duse pe oriunde, nu-mi mai simt contururile, nici spațiul, și nici un gând nu mi se mai agață de formă. Sunt clipele eternități ce fac schimb cu celulele care nu-mi mai aparțin și atunci, când se deschide ușa zborului în nefiresc și a căderilor în sus, sunt doar imponderabil fără vreo densitate și știu că totul este altfel.
sâmbătă, 12 septembrie 2020
sâmbătă, 5 septembrie 2020
O altfel de privire-232- Ai văzut vreodată...
Ai văzut vreodată Iubirea?
Ai privit dansul razelor din părul ei cum îi mângâie chipul; ai văzut cum o caută lumina în fiecare gest ca să i se oprească jucăușă în privire și apoi să treacă săgeată aurie, prin inima lor? Ai văzut vreodată ploaia difuză din pori ce îmbrățișează aerul iubiților atunci când se privesc?
Ai văzut uimirea ce face colțul inimii să tresare când în preajmă apare acea energie familiară, acea prezență pe care celălalt o recunoaște deja, repetat, din veacuri ...
Ai văzut cum din îmbrățișarea lor cresc aripi imens albastre care apoi devin mii de aripi albe înmugurite pe existența întreagă, mulțumită lor, iubiților?
Ai văzut cum coboară pacea când el o privește zâmbind? Întregul Univers se așază cuminte și stabil, după trăirea lui când se găsesc.
Ai văzut vreodată ploaia? Ai văzut-o cum potolește Setea, acea sete de bucurie, de rod, de pur, de curat, de înviorare, de preaplin, de rupere de zăgazuri, de curgere, de topire...
Ai văzut vreodată Iubirea?
vineri, 4 septembrie 2020
joi, 3 septembrie 2020
Taine-16- Iar Toamna...
îmi toarnă
tandru
prin suflet
stropi
din sufletul ei.
Iar zarea-mi
pictează
limpede
în pleoape
oranj
din celeste scântei
Iar boabe
de rouă,
de ploaie,
de brumă,
îmi picură-n setea
și-n dorul
de coame
fără de șei.
Iar Toamna...
miercuri, 2 septembrie 2020
O altfel de privire- 231- Cercuri...
Priveam oglinda apei pe care aruncasem două pietre, la oarecare distanță una de cealaltă și acum urmăream ce se petrece. Din momentul în care pietrele au atins luciul apei și au dispărut dincolo de suprafață, s-au format cercuri la început mici, apoi tot mai largi care au început să călătorească hăt, departe. A venit acel moment în care fiecare cerc al unei pietre a întâlnit câte unul din cercurile celeilalte pietre și s-a format o împletire a cercurilor venite din sensuri opuse. Prima undă a pietrei din stânga și cu prima undă a pietrei din dreapta s-au întâlnit, apoi, continuându-și drumul s-au îndepărtat iar, mergând fiecare spre centrul celeilalte. Fiecare din cercuri a intersectat pe rând cercurile celelalte și în el a rămas în locurile intersecțiilor câte o întrerupere. După întâlnire, nici unul din cercuri nu a mai fost la fel și oricât de mult s-a lărgit cercul, a păstrat în el urmele trecerii celuilalt cerc; niciodată nu a mai fost un contur continuu.
***
Priveam deci cercurile cum creșteau în drumul lor și cum purtau apoi locul pe unde intrase un alt cerc și mă gândeam cum tot așa, după întâlnirea a ceea ce trăiește pe lumea asta fiecare va duce cu sine urma locului pe unde celălalt a intrat. Foarte des ne întâlnim unii cu alții fizic sau ideatic, emoțional sau spiritual și fiecare dintre noi poartă mai departe toate aceste întâlniri.
***
Precum undele apei îmi treci prin simțire și lași goluri în trecerile tale... Împletitură de întuneric și lumină, țesătură măiastră de fire nefamiliare încă... un joc de atracție și respingere ciudat sau poate o regie divină nebănuită...
Cercuri diferite suntem...mult prea identice însă...
vineri, 28 august 2020
joi, 27 august 2020
O altfel de privire-230- I promise my self...
joi, 20 august 2020
miercuri, 19 august 2020
O altfel de privire-229- Cum vrei să-mi amintesc de tine?
Toamna este prin definiție sezonul recoltei dar și pe un anume nivel, cel al despărțirilor... imaginea copacilor din iarnă rămâne aceea arămie a frunzelor din toamnă. Din acest motiv, de câte ori simt toamna am un sentiment aparte de adunare și separare în același timp. Toamnele mele au fost cel mai des cruciale, la fel cum unui copac i se arată imaginea verii ce pleacă și a iernii ce vine.
***
„E toamnă iar” reprezintă deja o anume stare în care ne afundăm cu deliciu, fie ea de nostalgie ori o anume tristețe. Cu timpul am învățat să o iubim și pe ea și să simțim acea plăcere „dureros de dulce”, vorba poetului. Și atunci înțelegem că în orice trăiește pe lume există o toamnă, există un moment al culegerii a ceea ce am semănat și al despărțirii de ceea ce am înflorit cândva.
***
Mult timp, pe retina din suflet ne rămâne ultima imagine pe care am avut-o cu cineva, sau cu ceva de care ne despărțim. Târziu în iarnă, văd încă pădurea arămie a toamnei, de un chihlimbar aprins ce îmi încălzește simțirea. Târziu, după plecare cuiva, văd încă ultima conversație, ultimul gest, ultima trăire dinainte de despărțirea noastră. E ciudat cum parcă totul se estompează, anii, veacul, totul, și rămâne acel ultim moment împreună, acea ultimă trăire.
***
De fiecare dată am pornit fără să mă gândesc la vreun sfârșit, am avut în mine eternitatea... mă vedeam „împreună până dincolo de optzeci de ani”, mă vedeam împreună chiar și neputincioși de vârstă, trăiri, vremuri... și iată că toamna a venit pentru fiecare sămânță, pentru fiecare rod...
Oare cum ar fi viața noastră dacă, chiar de la început ne-am gândi la cum am vrea să rămânem în amintirea celuilalt în momentul Toamnei noastre, în momentul rodului și al despărțirii de dinaintea unei posibile alte primăveri?
vineri, 14 august 2020
O altfel de privire-228-Mângâierea...
Sunt acele zile când apare de nicăieri și îmi rotunjește palma ca să-i simt unduirea. Se pliază și se curbează ușor până îl simt tangibil sub mâna făcută căuș; atunci o imensă bucurie ne cuprinde pe amândoi.
Sunt acele zile când, fiind poate prea pierdută în gânduri mă face atentă cu o adiere la început, apoi cu rafale tot mai nuanțate, înfășurându-mi mersul în hohote de păr zburlit și înfiorări.
Sunt acele zile când complicitatea jucăușă reapare din senin și chiar dacă nu există vreun nor, mă înfășoară cu un văl răcoros și mă conduce prin plimbările către nicăieri. Uneori îl presimt și îi zic: „Hai!” și vine vesel să mi se așeze sub palmă, alteori mă trage de mânecă și îmi reamintește vechiul nostru joc pe care l-am numit „Coama vântului”.
Sunt acele zile când coama mătăsoasă a vântului mi se așează blând și continuu pe epidermă, îmi întoarce palma a salut și apoi mă lasă într-un gest continuu și drăgăstos să îi netezesc fuioarele încîlcite până când i se așează cuminți pe grumaz.
Sunt acele zile când vântul și cu mine petrecem un timp nepământean într-un joc între văzut și nevăzut, între material și imaterial, între ce este și ce ar putea fi...
joi, 13 august 2020
O altfel de privire-227- Templul...
Mi se întâmplă uneori să fiu fizic într-un loc și să am sentimentul unor trăiri multiple, simultane, ca și cum aș fi mai multe ființe deodată. Sentimentul acesta îl am destul de des în mijlocul pădurilor când, ca prin miracol, ceea ce sunt și trăiesc într-un moment se suprapune peste simțiri paralele ori imagini conexe. Pădurea și munții, m-au fascinat dintotdeauna și cred că Viața, atunci când mi-a îngăduit să-mi las amintiri, mi le-a trimis în păduri.
***
Pentru sufletu-mi, pădurea este un Templu și am această trăire în acele zone în care copacii își așează trunchiurile drepte și albe ca pe niște coloane ce străjuiesc și garantează sacrul. Târziu am aflat că pădurea este puntea dintre ceea ce am trăit cu multe veacuri în urmă și ceea ce voi trăi peste câteva secole; așa că ea, pădurea îmi este inimă și înveliș, adăpost și cale, inspirație și trăire... Însuși Templul ce-mi apare câteodată pe capătul retinei vine dintr-un veac cunoscut în care au fost și vor fi ritualuri închinate viului, abundenței, luminii... Aici au loc adevăratele alchimizări ale naturii, ale văzutului și nevăzutului, Aici, de când se știe lumea există coridoare, altare, naosuri, există locuri de reculegere și locuri unde coboară spiritul divin, există treceri secrete și confesionale. În orice pădure, invariabil există locul unde cânți și locul unde miroase a esențe sacre, există locul unde se avântă îndrăzneț vitraliile grațioase spre profilele de azur și locul unde vine iertarea, căința și smerenia... locul unde inima se întâlnește cu ea însăși în brândușe sau bujori sălbatici. De asemenea, invariabil există locul de botez și locul de mir, locul de contemplare și locul marilor treceri...
***
După cum nici o amprentă nu seamănă cu alta, tot așa, soarele văzut printre frunzele unui copac nu seamănă cu soarele văzut printre frunzele altuia... și nici umbrele, nici razele, nici puful ușor ce plutește sclipind în lumina din aer... ori tăcerea Tăcerea unei păduri este unică... nu seamănă cu a alteia și de fiecare dată îmi e greu să știu dinainte cu ce tăcere mă va însoți. Câteodată, aceeași pădure are mai multe feluri de tăceri, în funcție de timp și de intenție. Cu vremea, am trecut prin tăceri groase aproape tangibile, sau ușoare și zvelte, de o limpezime de cleștar, ori tăceri cețos-lăptoase de fuior tomnatic, ușor aspre și distante, tăceri fierbinți, halucinante, ce deformează vizibilul ori tăceri crude, verde-smarald, sau tăceri arămii, bine coapte cu irizări zânatece, și chiar tăceri albăstrii, ale unor elfi pitiți printre stâncile albite de pași, de vânt și de vremuri. Am intrat în tăceri ce mi-au adus liniște în lumea de dincolo de urechi sau mi-au cântat ode intime, singulare.
***
Nici nu mai știu când mi-a crescut printre vene cu liane și mușchi, când mi-a populat globulele albe și roșii, când mi s-a înrădăcinat prin tendoane și a început să-și pulseze sevele prin ființa-mi... poate că am fost și eu și ea în aceeași sămânță pe care un suflu a lăsat-o ușor la poale de munte.
Dintotdeauna, pe această lume a existat și există un Templu în care inimile noastre se întâlnesc cu ele însele în armonie, iubire și mister.
sâmbătă, 8 august 2020
Gândul de week-end-341
joi, 6 august 2020
O altfel de privire-226- Întâlnirea...
joi, 30 iulie 2020
Gândul de week-end-340
duminică, 26 iulie 2020
O altfel de privire-225- Suprapuneri...
marți, 21 iulie 2020
O altfel de privire- 224- Franjuri...
sâmbătă, 18 iulie 2020
Gândul de week-end-339
miercuri, 24 iunie 2020
Taine-14- Și apoi...
sâmbătă, 16 mai 2020
O altfel de privire-223- Priviri...
Multiple sunt felurile în care privirile noastre se ating...
duminică, 10 mai 2020
Taine- 13- Dilema
în fața mea, amândoi
Tu și durerea mea...
Odată mi se spusese
Alege!
Când ai apărut
Am știut:
era clipa alegerii.
Erați acolo,
în fața mea,
Tu și Durerea
Pe ea o trăisem
deplin, paroxistic
Pe tine te priveam
și mă întrebam
ce altfel de durere
m-ai face să simt.
Zâmbeai inocent și sigur
atât de hotărât,
atât de liniștit
atât de dornic
Cum să aleg,
cum aș putea oare,
m-am întrebat
și ți-am spus ...
Ce bine, mi-ai răspus vesel
Liniștit,
hotărât,
dornic
Ce bine!
Durerea este
grădina noastră,
o vom cultiva
cu sori, cu iubire...
Vezi?
alegerea a fost înșelătoare
tot ce avem de făcut
este să lucrăm împreună în
Grădina de sori!
..........
Suntem aici,
amândoi, unul în celălalt
Într-o grădină parfumată
de sori, de flori,
de roze și iasomii
Iar inima mea știe
că adevărata alegere
este aceea de a decide
Când începi să cultivi
Semințele Iubirii.
sâmbătă, 11 aprilie 2020
Taine 12- Dans
care a fost prima cădere
nici prima ridicare
știu doar că
de atâtea căderi
și de atâtea ridicări
totul a devenit
un mirific
DANS.
sâmbătă, 4 aprilie 2020
O altfel de privire 223- Înăuntru
Gândul de week-end-338
sâmbătă, 28 martie 2020
O altfel de privire 222 -Pentru că...
Pentru că ne străduim să găsim soluții când ceva nu e bine,
Pentru că acolo unde este și bine și rău mulțumim amândurora,
Pentru că am ales să fim recunoscători în loc să criticăm,
Pentru că vedem mai ales ce ne unește decât ce ne desparte,
Pentru că decoperim că în Eu ești Tu și în Tu sunt Eu,
Pentru că în loc să judecăm știm să observăm în liniște,
Pentru că alegem să ne ținem strâns de inimi și nu să ne comparăm,
Pentru că mă respect înseamnă că aleg să nu fac rău nimănui,
Pentru că văd, aud, simt și înțeleg că unul suntem toți ori nimic,
Pentru că acum știm că fără tandrețe și blândețea inimii nu se poate,
Pentru că am înțeles că tot ce gândesc cu furie ori revoltă ne rănește,
Pentru că mă nasc cu fiecare naștere și mor cu fiecare moarte,
Pentru că acum știu că sunt tot ce este, a fost și va fi,
Renaștem iar, în viață fiind.
vineri, 20 martie 2020
duminică, 15 martie 2020
Poveștile sufletului 35- Zânateci
„ E o altfel de liniște!”
„Da, liniștea asta mă apasă”
„Hm... nu știu ce să zic...cunosc liniștea dinaintea furtunii, încărcată de tensiune, pe de altă parte știu și liniștea aia dulce dinainte de a porni să ningă...acum însă liniștea e altfel...mă voi gândi cum o simt”
Am intrat tot mai mult în inima pădurii...viața se vedea în orice loc: ici iarba ieșea mai verde după alunecarea zăpezii, colo rămăsese cald încă culcușul unei ființe mici, poate un ursuleț...dincolo ieșise podbalul luminând vesel în jur.
Am trecut de șosea și am intrat în pădurea cealaltă. Acolo chiar și liniștea diferită era altfel. Și mi-a venit să îi spun:
„ Ați văzut vreodată zâne?„
„Nu”, mi-a spus scurt, „Ai vrea să vezi?”
„Da„, am zâmbit uitându-mă la aerul blând ce mă învelea. „Mă simt ca într-un căuș” i-am spus cu bucurie.
„Așa este”, mi-a confirmat de undeva din față, de pe potecă.
Eram două suflete liniștite și pădurea cu toate respirările ei. Simțeam să-mi umplu ochii cât mai lacom, dar ochii cei dinăuntru erau însetați.
Treceam prin spațiul din sufletul pădurii ca printr-un alt tărâm ce ni se oferea prietenos; soarele puncta locuri anume, vântul ne mângâia tandru, ici, colo urme ale ultimelor furtuni ne îndemnau să facem salturi, ocoluri sau cățărări. Un brad m-a chemat scurt să-i culeg rășina: mi-am închinat-o pe frunte și am gustat-o cu o foame ancestrală.
Apoi poteca ne-a cuprins și ne purta singură...noi vorbeam despre lume, viață, suflet, univers...timpul dispărea ...iată ținutul elfilor plin cu iarba uscată și brândușe mov. Acolo vântul suna zglobiu notele clopoțeilor liliachii îndemnându-ne la viață.
„Știi, de câte ori văd munții aștia, brazii ce stau aici de secole, am sentimentul de așezare în suflet, de trăinicie, de siguranță. Mă simt mai liniștită ca oricând”
Nici nu așteptam vreun răapuns, era o declarație ce se întrupase deodată în materialul dintre zări.
În dreapta, cam la douăzeci de metri în față, pe o pantă ce cobora spre noi a început să crească un iureș: frunze uscate, pietre rostogolite creșteau în zgomot unic. Am stat locului, așteptând curioasă apariția: și deodată printre copaci a apărut ea: o ciută uimitor de frumoasă, cu pielea de o culoare neștiută, aș spune gri ori argintiu vânatec. Apoi el, la cîțiva pași în urmă. Au ajuns pe cărare, s-au oprit privind în dreapta, apoi în stânga spre noi; erau de aceeași talie, robuști, zvelți, coarnele lui păreau o coroană princiară purtată cu demnitate de secole. Aveau amândoi aceeași culoare dintr-o combinație unică de nuanțe între pământiu de iarnă, argintiu de zăpadă și culoare de vânt tandru.
Ochii noștri s-au întâlnit o secundă, apoi ea s-a întors și el a urmat-o îndeaproape, dispărând împreună în sunet de frunze și copite lovind pământul.
Nu îndrăzneam să respir: totul fusese atât de neașteptat, unic, miraculos. Am pornit și noi ușor pe potecă și cam în dreptul locului unde fuseseră în urmă cu puțin timp am avut sentimentul că intru într-un alcov sacru parfumat:
„ Mmm, miroase parcă a rășină, ori mir!”, am zis cu glas tare.
„ Nu, ăsta este mirosul iubirii”, mi-a spus „este ceea ce emit în perioada împerecherii, ca să-și dea de știre.”
Am adulmecat o vreme acel miros în care mă scăldam pentru prima dată: de pământ reavăn, rășină, aer pur, cer senin, mir și am pornit înapoi spre lume.
„Nu poți să vezi zâne, dacă nu ești zănatic!” Nichita Stănescu