Dintre toate tipurile de căderi, cele mai dificile par cele ale sufletului: punem tot ceea ce avem ca energie, inspirație, bună intenție și în ciuda a tot, ceea ce primim este refuz, nemulțumire, adeseori critică, iar în cel mai dificil caz indiferență.
Multă vreme am asociat ceea ce fac, simt, visez, ceea ce lucrez, cu esența ființei mele, cu ceea ce sunt... prin urmare, miza cu care porneam în orice început era vitală ... mă identificam cu tot ce făceam. Nu știu dacă e potrivit uzanțelor sau nu acest fel de a fi, însă și astăzi cred că cea mai dificilă cădere este aceea în care continuăm să facem lucruri cu care nu ne identificăm... lucruri în care investim doar o mică parte din ceea ce suntem, în care ne comportăm precum investitorul care știe de la început că nu își va pune niciodată toate ouăle în același coș și își păstrează rezerve pentru „în cazul în care...”.
E adevărat că sunt multe de spus și fiecare dintre noi are propria sa experiență de viață, propriile sale încercări, căderi, renunțări. Ispita cea mai mare este însă aceea de a nu mai încerca, de a te opri din ceea ce visai să înfăptuiești și aceasta este adevărata cădere. Este de înțeles dacă aștepți să vină vremea potrivită, dacă îi dai timp timpului să ajungă la pârg, este de înțeles dacă îți cauți variante de abordare diferită, însă alegerea de a renunța la ceva ce îți dorești, în care ai pus tot ce aveai mai bun este singura, adevărata greșeală a unei vieți de om.
În fond, orice cale are încercările ei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu