Am pornit pe drumul pe care am mai fost cu cîțiva ani buni înainte. Era cu vreo două ore înainte de asfințit. Atunci plecasem pe același drum înainte de amiază. Locurile păreau la fel și totuși atât de diferite. Atunci eram cu familia și prietenii, într-o zi de început de primăvară. Ca și acum, priveam cu nesaț în jur fără să pot distinge ceva la o distanță de câțiva metri și pe măsură ce înaintam norii coborau tot mai mult astfel încât nu am mai putut vedea mai nimic la capătul brațului întins. Umezeala și lapovița ne intrau perfid spre suflet și am decis să ne întoarcem deși parcursesem cam un sfert din drum. Locul mi-a rămas în amintire ca un spațiu rece, neprietenos, cețos, închis, cenușiu
***
De data asta, tot cu familia, era spre sfârșitul verii și deși eram singuri în acea direcție am știut că vom reuși să ne întoarcem înainte de a se întuneca deplin. Drumul era scăldat în cea mai frumoasă și caldă lumină mierie ce dădea rotunjimi toscane văilor și culmilor. Privirea nu se putea opri din a îmbrățișa tonurile de verde și aur, care înconjurau cenușiul curat al stâncilor ce își ridicau semeț fruntea spre albastrul de cleștar al cerului. Mă gândeam că de data asta același decor îmi zâmbea, locurile mi se arătau prietenoase, deschise, puteam vedea mai multe zări în depărtare iar sus, pe vârf aerul cald ne mângâia frunțile. Am coborât mângâiați de lumina apusului și un zâmbet cald mi-a cuprins sufletul. Zâmbetul naturii, la fel ca zâmbetul unui om sunt acele daruri de neprețuit pe care adeseori le ignorăm și care ne aduc o bucurie și o încântare unice. Ele emană o irezistibilă atracție și cu cât te lași mai mult sub vraja lor, cu atât mai mult te simți atemporal și ușor. De data asta am făcut drumul cu bucurie, încântare și împărtașire, l-am parcurs pe tot împreună sub zâmbetul senin al apusului.
