vineri, 25 iunie 2021

Poveștile sufletului-60- Sufletul...

 Sufletul are un limbaj al său care se exprimă prin trăiri. Când ceea ce facem este hrănitor, evolutiv, benefic pentru sufletul nostru, simțim bucurie, regenerare, beatitudine chiar; când ceea ce facem este  impus, din obligație, lipsă de asumare, rutină, siguranță slab înțeleasă, simțim epuizare, oboseală, apatie,  Pe măsură ce trecem prin vârste limbajul sufletului se estompează în spatele unor trăiri care aduc o bucurie iluzorie, și care de fapt este o îndepărtare de sine, o amorțire pe care o luăm drept bucurie deoarece estompează însăși suferința. Ca un paradox, pe măsură ce creștem, pe măsură ce ar trebui să mergem spre maturizarea noastră deplină ( fizică dar și emoțională și spirituală) ne dezlipim tot mai mult de noi înșine, devenind niște accesorii atrofiate ale propriilor suflete. 

De câte ori văd un om care își arată supărarea pe el și pe viață, de câte ori văd un om speriat de funcția pe care o ocupă, de câte ori văd neasumare și indiferență, simt o mare tristețe... știu că eu însămi trăiesc această atrofiere de care aminteam și singura gură de aer proaspăt în această sufocare generalizată este să îmi las sufletul să mă ducă în locurile și situațiile în care îi simt fericirea simplă.  De mult nu mai caut recunoașteri artificiale, atestate iluzorii, grade ce se risipesc la prima rafală. Am înțeles că în mine există deopotrivă călăul și Mesia, că drumul zilei către noapte este același cu cel al nopții către zi, că ele sunt la fel și se succed perpetuu până când ochiul  se va fi obișnuit să vadă și altceva în afară de zi și noapte, iar atunci sufletul redevine  viguros și roditor. 




joi, 24 iunie 2021

Gândul de week-end-388

 Unii oameni   simt că iubesc doar ceea ce nu pot avea, alți oameni sunt iubiți doar când pleacă.

sâmbătă, 19 iunie 2021

O altfel de privire-266- Je veux...

 În adâncul sufletului meu există o făptură timidă ce își păstrează inocența în ciuda a tot ceea ce trăiește omul în care locuiește. Undeva, în celulele mele se află un legământ pentru frumos și bun, pentru armonie, sinceritate, curaj, bucurie. Adeseori sunt întrebată ce  și mai ales cum fac atunci când îmi este foarte greu și atunci îmi vine imaginea acelor copaci ce cresc printre stânci și se fixează solid și viguros în blocul imens, imposibil de imaginat drept cămin al vegetației.  Când această făptură interioară este simțită chiar și pentru o clipă de oamenii cu care interacționez lasă o asemenea impresie încât ei cred că sunt atrași de ceea ce sunt eu. „O să ne fie foarte dor de dumneavoastră!” mi-au spus ieri în clasa în care stăteam toți douăzeci prinși în magia unei tăceri inspiratoare, din afara timpului. I-am privit, i-am văzut și le-am spus: „Știți, de fapt nu de mine vă va fi dor, ci de acest fel de a fi, de a vă simți... vă este de fapt dor de mult timp ca cineva să vă vorbească în felul acesta, să se adreseze sufletului vostru și asta nu se întâmplă acum, și nu a fost până acum. Sunteți surprinși dar știți ce cred? Cred că tocmai pentru că simțiți astfel, mulți dintre voi ați venit ca să faceți lumea așa cum vă e dor, să fie normal și firesc, să fim evoluați și sinceri, creativi, valoroși, asumați.” Liniștea căpătase formă fizică și ne îmbrățișa pe toți... sufletele noastre recunoșteau adevărul și emoția, speranța reapărea luminos. 

De ceva timp știu că aparțin Căii mai mult decât unui loc anume și de mult timp știu că ceea ce facem și mai ales cum facem  este  învățătura adevărată pe care o transmitem. Când tot ceea ce pot oferi unui loc, ființe sau situații se termină, merg în altă parte. De-a lungul timpului am observat că plecările mele au fost în anumite momente ce nu au depins de voința mea, ci  erau deja fixate undeva pe un grafic celest. Ceea ce trăim are timpul său favorabil și vine atunci când este cel mai potrivit ca să ne învețe ceva de folos creșterii noastre; plecările, venirile nu sunt menite să ne pedepsească sau să ne premieze, sunt doar momente favorabile evoluției singulare și a celei împreună. 

***

Încă trăim la un anumit nivel pe această planetă, iar firescul se află în rezervații naturale pângărite. 




vineri, 18 iunie 2021

Gândul de week-end-387

Trăim ceea ce suntem.

joi, 17 iunie 2021

O altfel de privire- 265- Hrana...

 Așa cum este creată lumea noastră, ceea ce trăiește pe această planetă are nevoie de hrană ca să existe. Fiecare dintre noi se ocupă zilnic de acest aspect esențial al vieții sale și asigurarea hranei este o nevoie permanentă și fundamentală a ființei. 

Uneori îmi surprind însă o parte a ființei încă înfometată, încă tânjind ... și știu că hrana fizică este acel aspect  limitat a  tot ceea ce sunt. Ba mai mult, au fost situații când chiar în lipsa hranei fizice, am simțit o anume dilatare, o anume contopire caldă și hrănitoare, așezată într-o matcă luminoasă. 

Sunt etape întregi din viață când  dorul după un Eden mult prea vechi ca să mai poată fi repetat dar încă rămas într-o memorie neștiută, îmi străbate simțirea până când ia forma unei tânjiri, unei înfometări particulare. Și atunci simt o nevoie anume, o foame crescută după acea hrană care te ține treaz și atent, lucid, pasionat de lucrul pe care îl iubești, căruia i te dedici. Sunt zile, ani chiar când îmi este cumplit de foame după inspirație, după starea aceea de curgere atemporală în împlinirea unei lucrări cu care să mă simt contopită, de care să nu mă dezlipesc până nu îi simt desăvârșirea... la o altă scară, e ceva comparabil cu ce am simțit în perioada de sarcină sau când am imaginat și am înfăptuit ceva ce mi-a bucurat sufletul. 

Este o altfel de foame în lumea asta și uneori o simt năucitor în mine însămi...




vineri, 11 iunie 2021

Gândul de week-end-386

 Și vine o zi când înțelegi că prieteni îți sunt deopotrivă atât cei care îți fac binele cât și răul cel mai mare. 

duminică, 6 iunie 2021

O altfel de privire-264- Elita...

În stratificarea socială, cred că există deja un elitism natural, o noblețe a esenței care nu poate fi falsificată sau păcălită de aparențe. 

Dincolo de ceea ce arată societatea există oameni care „văd”, care „știu” cum sunt ceilalți oameni și care îi tratează din perspectiva esenței lor, a umanității și divinității fiecăruia, a luminii și umbrei ce îi alcătuiesc; sunt acei oameni care nu sunt impresionați de ceea ce au făcut sau trăit ceilalți, de familia în care s-au născut, ori de onorurile pe care le-au primit  dacă experiența respectivă a trecut peste ei fără învățăminte, dacă nu i-a făcut mai înțelepți, mai calzi, mai buni, mai iubitori. 

Există pe lumea asta o altă societate paralelă, aceea a trăirii întru adevăr și dreptate, întru respect, prețuire, generozitate reciprocă, autenticitate; o societate în care nu există abuzuri, falsificări, imitări,  înșelarea sau vânarea slăbiciunilor celuilalt în folos personal.  Există deja acea societate în care membrii ei sunt puri și blânzi, înțelepți, răbdători, harnici, iertători. 

Ea este alcătuită din suflete bătrâne, rămase neîntinate în ciuda tuturor experiențelor trăite, incomode pentru cei care au abilitatea de a jongla în societate, de a se adapta ușor ascensiunii aparente, suflete detestate  de cei fericiți în mulțime, în adulație; aceste suflete bătrâne deci, autoeducate în lipsa valorilor și virtuților autentice sunt cei care reprezintă societatea cu adevărat valoroasă, stâlpul de sprijin invizibil, echilibrul din haosul actual, oaza din pustiul ce se întinde tot mai vizibil în jur. 

Ceea ce îi caracterizează pe acești oameni este profunda iubire pe care o simt față de sufletele celorlalți, înțelegerea naturii umane, lupta interioară a fiecăruia...  ei țin cont de ceea ce trăiesc ceilalți deși îi văd cu adevărat dincolo de ceea li se arată și  aleg să trăiască mai degrabă singuri decât în tristețea falsului afișat. 

Există pe lumea asta o anume elită, a oamenilor care sunt una cu drumul și care stau într-un loc atâta timp cât simt că au ce oferi acelui loc, sau acelei situații, ori relații... Când înăuntrul lor nu mai e nimic ce s-ar putea adăuga, când simt că ceea ce au ei de oferit a dispărut, atunci pleacă spre o altă porțiune a călătoriei lor. Ei trăiesc instinctiv  „ceea ce pot aduce eu bun aici?” mai degrabă decât „ ceea ce pot lua eu de aici?”  


Ei sunt acei oameni care sunt însăși Povestea. 





Gândul de week-emd-385

 Ceea ce trăim uneori este mai frumos când e povestit; poate că frumusețea a ceea ce trăim este dată de drumul său prin inima celui care relatează.