miercuri, 25 martie 2015

Şi pentru că trebuia să se manifeste...

La început erau toate în suflet sau în spirit, acolo în interior.

  Cum se întâmpla ceva, încet, încet înţelegeam că stările, trăirile, sentimentele cele mai intime erau în prezenţa sau absenţa cuiva fără însă ca acela să ştie despre ele. Aşa că în timp am început să le  descriu sau să  le transmit prin imagini spuse ori gesturi, ori încărcături de glas, de privire sau prin simpla apropiere fizică. 

La un moment dat am aflat că un om poate simţi singur sau poate simţi prin altcineva şi că  făcusem  vreo câţiva oameni să simtă cum e să fii fericit, sau trist, sau în pace. 

La un alt moment dat am intuit sentimente pe care  doream să le cunosc şi nu aflasem prilejul să le las să se manifeste deplin în mine. Sentimentul matern, sentimentul de linişte interioară, sentimentul că aparţin cuiva, sentimentul că nu mai e cazul să aparţin cuiva anume pentru că sunt atât de vastă încât nu pot fi cuprinsă în ceva, sentimentul că iubesc dincolo de barierele interioare, sentimentul că accept ce trăiesc aşa cum este, sentimentul că  pot renunţa la orice împotrivire în prezenţa cuiva, sentimentul că pot purta povara altuia cu bucurie, sentimentul că ştiu să trec prin furtună cu calm, trăirea miracolului divin înfăptuit continuu şi încă multe altele. 

Şi pentru că toate aceste trăiri trebuia să se manifeste ai apărut în viaţa mea. 


sâmbătă, 21 martie 2015

Higher than that..

.Doar tu îţi cunoşti trăirile şi simţirea şi dorul, doar tu ştii cum e când ceva te trage cu forţă după sine ...mergi un timp purtat de un sentiment puternic, de o insufleţire anume ..eşti atras de cineva, de un alt suflet şi mergi cu el o vreme ... simţi apoi  că e ceva nelămurit acolo, ceva ce nu e limpede, ori ceva impur dar continui până când suferinţa devine evidenţa încetării drumului spre acel sens...şi  te opreşti ...

Te retragi sau te supui acceptării ..accepţi conştient că în acea direcţie paşii tăi nu mai au amprenta pe drum, te opreşti când înţelegi că sufletul tău nu a mers mai departe pe acea cale...stai o vreme în acea stare de suspendare până când o altă evidenţă se conturează... într-un moment anume, la un semn invizibil simţurilor tale, înţelegi că eşti întotdeauna la o anume distanţă în urma sufletului tău... el e cel care porneşte întâi într-un anume sens şi apoi îl urmezi tu, cu trupul tău pământesc, cu viaţa ta umană şi cu toate acareturile tale terestre. 

La o anume clipă simţi  atracţia , magnetismul exercitat de această fiinţare a parcurgerii căii pe care sufletul tău se află deja. Atunci e ca şi cum ceea ce e material în jur nu mai are vreo putere asupra ta şi de fiecare dată când mai faci un pas înainte pe drumul deschis  simţi o beatitudine cu neputinţă de explicat, e ca şi cum în interiorul corpului tău de carne se întâmplă îmbrăţişări depline, şi săruturi pasionale, şi extazuri explozive. E o atracţie căreia nu i te poţi opune, e calea spre înăuntrul tău despre care auziseşi ori citiseşi, despre care credeai că ştii câte ceva şi înţelegi că e ceva ce nu se poate trăi decât la nivel intim sacru, ceva ce nu poate fi povestit dar poate fi împărtăşit doar la nivel de conştiinţă în limbajul picăturilor de lumină din luceafăr, ori din soare ori atomilor din praful cosmic. E o anume aventură care te duce până la a şti şi a înţelege că nu pieri niciodată, că eşti atât de vast şi de extins ca tot ceea ce există deja, că eşti necuprinsul, nemărginitul, nemuritorul şi nesfârşitul...eşti iubirea însăşi. 





joi, 19 martie 2015

Carrefour

Pe 20 martie se împlinesc şase ani de când există acest blog. Clipei inspirate din iubire care a făcut să fie posibilă materializarea lui  şi acelora care sunt meniţi să le fie adresată  această postare, le dedic gândul meu de acum:

E o scară anume pe care te trezeşti deodată, în viaţă fiind. Când pui piciorul pe una din trepte şi stai aşa un timp începi să simţi...apoi să vezi şi să auzi...îi vezi pe ceilalţi, la un moment dat îi şi auzi cu adevărat şi apoi îi simţi... există o scară, în viaţă fiind şi există o treaptă în care îţi laşi inima să cânte ... pur şi simplu îi dai un ton inspirat de legea divină a muzicii şi o laşi să răsune în tine, în afara ta, în veacurile prin care ai trecut suferind, iubind, muncind, trăind...pe acea treaptă, acolo, asişti la renaşterea sevei tale, la schimbarea din rărunchii neamului tău până la clipa prezentă, până la acumul în care te afli. Îţi plângi atunci toate stângăciile faţă de tine însuţi, faţă de firea esenţei tale, plângi, plângi, plângi...apoi simţi cum vălul se destramă şi cum o pace senină te inundă şi seva cea nouă pătrunde în fiecare celulă, în fiecare trăire, în toată fiinţa din neamul tău ... simţi că eşti mai puternic, mai viguros, plin de viaţa cea nouă, cu o vitalitate de demiurg.

Apoi, la un răstimp, pe o altă treaptă anume, simţi tot mai mult valurile iubirii cum trec prin tine, cum vin din tine sau cum te străbat. Eşti atât de plin de fluxul acesta încât alţi oameni simt reazemul, forţa, izvorul limpede ce te străbate şi te caută. Atunci, în viaţă fiind, ai şansa de a deveni Prometeu... ştii că şi ei pot face ceea ce ai parcurs tu, ştii că tot ce ai dobândit până acum   nu e doar pentru tine şi încet, delicat, le mai ridici câte o povară de pe umerii aplecaţi, le mai porţi o tristeţe, le mai cari o desagă. O faci pentru că acum ştii că iubeşti divin, pentru că într-un moment de cer deschis ai putut să le auzi cântecul inimii şi te-a durut mai mult decât ai fi putut imagina şi mai ales pentru că ai înţeles că poţi să o faci, pentru că iubeşti.

"Purtati-va sarcinile unii altora si veti implini astfel Legea lui Christos".