vineri, 23 iulie 2021

Gândul de week-end-392

 Suntem precum niște ferestre prin care  se vede divinul atât cât le curățăm și le păstrăm curate.



  

miercuri, 21 iulie 2021

Poveștile sufletului-66- „Când dansezi...”

  Fiecare dintre noi, trăiește după un anume tipar inconștient, scris între rândurile inimii sale. Acolo, în pliurile din inimă există tot ce ne este necesar ca să trăim viața pe care ne-o dorim și care ne este benefică, împlinitoare, rodnică, abundentă. 

***

Într-un anumit moment al vieții am intrat în mod conștient în căsuța din inimă, pe care am găsit-o cu ușurință într-un decor mirific. Am putut să-i „văd” împrejurimile, să simt aerul de acolo, chiar senzația pe care acel mediu o lăsa pe pielea mea... am perceput lumina, culorile, universul acela. Apoi, am intrat în căsuța din inimă și o mare surpriză m-a întâmpinat: acolo, înăuntru, era întuneric, nu puteam să „văd” nimic, oricât de mult m-am străduit. Am revenit în afara ei, am privit-o iar din exteriorul său și totul era ca la început: copacii, razele soarelui, lumina, florile, iarba, însuflețirea, viața... am pășit iar înăuntru și... același întuneric... În căsuța din inima mea, mult timp nu am știut că este întuneric și apoi, mult timp nu am știut ce se află înăuntrul acelui întuneric. 

***

Probabil că la un moment dat, asemeni unei localități care pe timpul unei furtuni puternice sau calamități rămâne fără iluminatul electric și stă în beznă până când se repară totul, mă gândesc că în căsuța din inima mea, s-a stins lumina fără să știu și am continuat să „trăiesc” în acel întuneric fără să-mi dau seama; probabil că mi s-a dezvoltat o altă capacitate de a mă mișca prin întuneric și am contat pe ea, mergând pe bâjbâite... până în acea zi în care, în plină lumină și veselie am deschis ușa căsuței și m-a întâmpinat bezna... adâncă, nemișcată, opacă, grea. 

Îmi amintesc că am pășit în interior cu speranța că mă voi obișnui cu întunericul și așa voi putea desluși ceva din acel loc; în zadar. Am deschis geamurile chiar, am văzut lumina de afară, dar înăuntru, același întuneric în jurul unor raze subțiri ce pătrundeau din exterior. Am aprins apoi o lumânare înăuntrul căsuței și tot ce am putut vedea a fost lumina flăcării ei, nimic în jur. 

***

Privind apoi la oameni, la felul lor de a fi, la acțiunile lor, la cuvintele pe care le folosesc cu o anume încărcătură vocală și energetică, am înțeles că foarte puțini dintre oamenii trăitori astăzi își cunosc lumina dinăuntrul căsuței din inimă... foarte puțini și-au descoperit comorile de acolo, bogățiile și tocmai de aceea în viața reală se comportă ca și cum trăiesc orbecăind perpetuu: fie caută libertatea absolută, afundându-se în liane sociale evidente și zbătându-se apoi frenetic prinși în plasele pe care și le-au ales singuri, fie caută puritatea, perfecțiunea și se găsesc mai mereu în compania acelora impuri și imperfecți pentru care simt dezgust sau furie, fie, în permanentă nesiguranță, caută sentimentul unei siguranțe iluzorii date de  bunuri materiale, ori promisiuni schimbătoare... Singura soluție pentru toți se găsește acolo, în întunericul dinăuntru: acolo se află libertatea absolută, perfecțiunea, puritatea, sensul, siguranța... Singurul lucru pe care îl putem face cu adevărat este să facem lumină în acel loc din noi și să ne bucurăm de ceea ce ea va lăsa la vedere. 




sâmbătă, 17 iulie 2021

Poveștile sufletului-65- Rodul...

 În sufletul nostru există o anume succesiune climaterică, asemănătoare anotimpurilor terestre... la răstimpuri,  mici adieri sau semne pe cerul dinăuntru anunță transformările ce vin. Așa cum trecem prin zile lungi de gheață sau de caniculă, tot la fel există pe bolta cerescului din noi perioade calde dar și perioade când ai sentimentul că nu suferința e ceea ce poate fi mai rău pentru sufletul tău ci neputința de a mai iubi, incapacitatea de a o mai simți. 

Mergem unii spre alții ghidați de amintirile unei iubiri pe care am cunoscut-o deja, pe care am trăit-o și care am fost cândva... acea iubire care ne-a făcut Prometei și zei, care ne-a încoronat cu stele... mergem spre celălalt nu atât ca să primim ceva de la el, ci mai ales cu speranța că alături de el sufletul nostru va rodi așa cum îi este menirea. Și de cele mai multe ori, nu neapărat oamenii în sine ne dezamăgesc prin ceea ce fac ori spun, ci acea șansă pe care o ratăm iar de a trăi în iubire. 

***

Crezul  și vrerea  de acum îmi sunt  ca pentru  tot ce voi trăi de acum încolo, să îmi rămână sufletul în iubire, să crească în mii de raze și să aurească tot ce trăiesc, ce ating, ce gândesc. Ceea ce mă întristează în relațiile nepotrivite este tocmai faptul că vreodată aș putea să nu mai simt iubirea deloc, că într-un anume gest disperat aș putea permite ca sufletul să mi se stafidească și că nicio geană sidefie nu l-ar mai putea broboni vreodată în pârg.  Dintr-o anume perspectivă sunt precum o țarină ce a fost stearpă sau rodnică în funcție de cel care o semăna sau de mediul din jur: în companie nepotrivită roadele mi-au fost puține ori uscate, sau, paradoxal, în perioade lungi de singurătate am devenit pajiște înmiresmată unduind sub azur. 


Când o pasăre albastră mi-a cântat cu înfiorări de amurg,  am început să mă știu, să îmi amintesc că rodul meu își are un timp negreșit și că e menit să potolească multe însetări. 




 

vineri, 16 iulie 2021

Gândul de week-end-391

 Când oferi mult, fii pregătit să și  primești mult. 

luni, 12 iulie 2021

Poveștile sufletului-64- Mă vezi tu, pe mine oare?

 Infinite priviri ne străbat... în noi sunt mulțimi de ochi ce  se așază pe oameni, obiecte, imagini, trăiri, simțiri, cuvinte chiar... asemeni unor umbre, privirile noastre acoperă ceea ce „vedem”, îmbrățișează blând sau sufocant, revigorant sau ștrangulator ceea ce vedem. Privirea noastră, fără să o știm, are capacitatea de a schimba fizic  obiectul privirii... asemeni unui proiector care punctează un anumit loc luminându-l și încălzindu-l, privirea noastră influențează mișcarea intimă a celulelor obiectului privirii noastre, influențează armonia interioară sau determină dezorganizare, uscăciune, devitalizare... credem că vedem dar de cele mai multe ori doar privim și lăsăm în obiectul privirii noastre veninul neîmplinirilor personale, sentimente de invidie, furie, neputință, lașitate, slăbiciune. Chiar și cei care se consideră spirituali, care își declară intenții pozitive în favoarea oamenilor, obișnuiesc să nu vadă cu adevărat, căci a vedea este să înțelegi ceea ce determini în celălalt, ceea ce ”lași” să pătrundă în el cât timp îl privești direct sau în imaginar. 

Ceea ce transformăm în noi, orice gând pe care îl schimbăm în senin, orice sentiment negativ pe care îl domolim, orice furie pe care o îndulcim sau îi dăm un sens util, face ca și calitatea privirilor noastre, a razelor noastre, a interacțiunilor noastre să se schimbe. 

De altfel, chiar o vorbă de demult  spune că „ochiul stăpânului îngrașă vitele”. Prin urmare, să ne vedem pe noi și pe ceilalți cu ochi buni și luminoși. Până la urmă, viața însăși ține de privire...




sâmbătă, 10 iulie 2021

Gândul de week-end-390

 Uneori, oamenii se straduie atât de mult să fie buni, încât devin răi. 

vineri, 9 iulie 2021

Poveștile sufletului-63- Râul...

 Chiar și în pustiul cel mai arid există un loc unde cândva a curs un râu... pe unde s-a produs o alunecare, o curgere, o fluidizare ... În acel loc aerul este diferit ca și cum râul continuă să curgă într-un invizibil terestru și alunecarea lui face să se miște sunete, adieri, clipociri. Dacă ajungi acolo, e posibil chiar să te simți lângă un râu adevărat, să simți cum prin tine trec unde cristaline și răcoroase, cum îți cresc ferigi  printre pietre și pești iuți îți taie undele spe amonte.. 

***

Trec adeseori prin aridul omenesc și observ cum rând pe rând, felurite râuri dispar tăcut: râul de lacrimi calde, al boabelor de rouă  din suflet, cel al curajului  în asumare, cel al perseverenței în creștere și curățenie și mai ales râul compasiunii. 

***

„Du-mă la râul tău, vreau să-l cunosc!” 


 

miercuri, 7 iulie 2021

Poveștile sufletului-62- Muzica...

 Iubesc câteva lucruri pe lumea asta mai mult decât o pot exprima, iar printre ele muzica are un loc anume. Mă uimește și mă fascinează modul cum undele sonore în contact cu ființa mea creează dansuri cuantice, ori unduiri de sentimente, cum inspirația se așază cuminte pe un portativ eteric pentru ca apoi să se înșire în cuvinte, în emoții, idei, transcrieri de zenith.

Precum întâlnirea a două instrumente diferite în aceeași partitură, la fel se întâmplă și cu două suflete în relație... fie că sunt de prietenie, de iubire, în căsătorie sau pentru o lucrare comună... un pian și o vioară, împreună ... uneori pianul sună dezacordat alteori, vioara... uneori alăturarea lor se aude ca și cum fiecare cântă separat, ca și cum se aud două partituri distincte în același timp... sau, în mod miraculos, alăturarea lor creează magnificul, posibilul, armonia, creșterea.

Undeva, într-o fărâmă de inimă, cred că fiecare dintre noi tânjește să trăiască acea partitură în care interpretarea fiecăruia să se modeleze în măiestrie, cântecul împreună să fie strălucirea ambilor, fiecare să fie virtuoz în solo și împreună, să creeze acele tăceri ori susțineri în care să se întâmple înflorirea reciprocă... E bine știut că un suflet, la fel ca și o floare  înflorește diferit într-un mediu prielnic în comparație cu  unul potrivnic. Florile fericite sunt de o frumusețe ireală, uimitoare, divină, iar florile care înfloresc într-un mediu nepotrivit sunt șterse, timide, stângace. 

Viața fiecăruia dintre noi are aceste premise: să fie o sonată uimitoare de Mozart sau un cântec oarecare, ce trăiește puțin...  iar acest potențial, această octavă divină din suflet, această înflorire măiastră se întâmplă lângă sufletul potrivit nouă... Sunt suflete care ne potențează, lângă care devenim păsări măiastre ce își lasă viersul să lumineze prin veacuri și sunt suflete care ne bruiază, lângă care ne închidem și tăcem. 

Noi toți, lângă cel potrivit putem  crea o minunată sonată de Mozart în relațiile noastre. 






marți, 6 iulie 2021

O altfel de privire-268- Am învățat...

 Am învățat  din contactul cu munții mai mult decât am  știut din lumea orașului. În oraș am învățat mai degrabă cum să mă acopăr cu fețe potrivite uzanțelor, cum să mă protejez ori să mă pansez în singurătate... cum să îmi pun inima deoparte de ființa îndurerată.  În mijlocul pădurii, în plinul verde ori în cristalul albastru al cerului  se produc reanimări nesperate, se face o mare liniște înăuntrul meu și pulsul inimii se modulează în cântec. „Hello, my old heart!” îi spun șăgalnic și vivifiant. Nu mai știu atunci dacă tot ceea ce văd, ce simt, ce aud este înăuntru sau înafara mea, dacă nu cumva e pentru că abia acolo inima își desface iar brațele, se simte în deplinul viului său, în paradisul pierdut pe care mi-l redă din abundență atât cât există posibilul. 

Am învățat să am răbdare și să continuu, am învățat perseverența și mișcarea constantă, am învățat să mă bucur într-un mod vindecător, firesc, să fac alegeri și să accept evidențe... în mijlocul viului, la îngemănarea dintre verde și albastru e singurul tărâm unde mă trăiesc cu adevărat, unde spațiul timpul, trăirile și faptele sunt aceleași înăuntru și înafară... acolo există liber adevărul fără să fie nevoie de voci autorizate care să-l pronunțe și să îi acorde permisiunea de a fi adevăr. 

În îngemănarea dintre vizibil și nepătruns mi-am cunoscut trăiri deprinse în copilăria mică, temeri și fascinații dobândite... și mai ales am înțeles că atunci când ceața e foarte deasă, aleg drumul pe care îl știu cel mai bine, pe care l-am parcurs deja, iar nevoia, curiozitatea de nou mi-o satisfac atunci când ceața dispare din jurul meu până la măcar o sută de metri. 

În clipe de cumpănă, aerul îmi vorbește diferit în mijlocul pădurii, iar vântul îmi e îndrumător, camarad și tovarăș bun. În oraș vântul mi se alintă sub podul palmei și precum un pisoi leneș îmi cere să-i mângâi spinarea, în acel decor,  autoritar, înțelept și precis, precum un profesionist la treabă vântul îmi arată ce e de făcut în imediat. 

Hei, salut, inima mea! 

„Nu mai e nevoie să fii singură!” 




vineri, 2 iulie 2021

O altfel de privire-267- Încă un pas...

 Sunt pe acea punte ce leagă ce a fost de ce va fi ... mai arunc o privire pe după umăr înapoi, revăd, retrăiesc deși știu că toate aceste priviri furișe în spate mă fac să nu văd ce e acum... de fiecare dată când corpul meu este undeva iar privirea altundeva, când mă gândesc sau imaginez, trupul meu se șterge din ființare iar când revin îl găsesc uneori suferind... cel mai des din lipsa de atenție, căldură, trăire în deplinul său. 

Sunt pe acea punte și mai am un pas doar să trec pe malul celălalt care,  aparent e asemănător dar atât de diferit prin simplitate și lumină... Și chiar atât pot vedea de aici: un tărâm simplu și senin... mă cere desculță și știu că mai am o ultimă ezitare în a renunța la încălțări. În ciuda atâtor bătături, bășici, echimoze, entorse gestul de a renunța la ele îmi e străin. Mai am doar un pas de făcut ... și să rămân desculță ...

Stau pe această punte și în sfârșit accept tot drumul pe care l-am parcurs, toate căderile și renunțările, toate fundațiile și construcțiile, toate minunile, lucrările, trăirile, toate toate sunt pixelii care fac să fiu această imagine aici, acum. Și pentru prima dată le văd cu alți ochi și pentru prima dată sunt mândră de mine și recunoscătoare pentru ce am devenit. E uimitor și magic... e unic.

Stau în liniște și îmi cuprind într-o îmbrățișare caldă picioarele care m-au adus aici, în fața acestui pas ... îmi potolesc setea, îmi simt respirația, contururile și plinurile, simt îmbrățișarea aerului, consistența sa ușoară, simt seninul ce mă așteaptă, auriul noii înfăptuiri, mă las fără contur și ... pășesc! 




Gândul de week-end-389

 Cu cât un om este mai rănit, cu atât mai mult caută  satisfacții în afara sa. 

joi, 1 iulie 2021

Poveștile sufletului-61- Sunt dintre aceia...

 Sunt dintre aceia care duc greul fără să o știi, care îți spun ce au de zis ori tac, dar nu te vorbesc de rău în lipsă pentru că se simt rău fizic chiar și pentru un singur gând potrivnic vieții. Cel mai des merg acolo unde e greu ori provocator în învățare, foarte rar mă aflu  unde nu e nimic de făcut. Sunt responsabilă și  lucrez spre folos și pasiune oriunde mă aflu. Mă destabilizează oamenii invidioși, bârfitori, mici la suflet și aleg să mă îndepărtez de tot ceea ce reprezintă ei. Cei care mă cunosc mai îndeaproape, cu care am trăit ani buni situații felurite, cei care mi-au simțit vibrația dincolo de cuvinte și aparențe, cei asemeni mie, știu că vine o vreme când trăiești ceea ce îți cere Calea, sau Divinitatea, sau Misiunea și că tot ceea ce reprezintă orgolii mărunte, funcții, statuturi nu au nicio valoare în lipsa integrității, a onestității față de Sine și ceilalți, a asumării depline. 

 ***

Sunt dintre aceia care pot merge singuri pe drum, prin pădure sau pe cale,  dar care încă apreciază o companie pe măsură  și care preferă solitudinea în schimbul unei proaste însoțiri.  

Sunt dintre aceia care înțeleg că îi pot speria pe cei care nu se cunosc, se complac în judecăți și bârfe, care nu sunt impecabili în vorbă și fapt, care trăiesc într-o alunecare lipicioasă fără chiar să înțeleagă acest lucru. Îi văd, îi simt, și îi ocolesc. Ne putem regăsi când vom avea același ideal, aceleași priorități, sau năzuințe. Ne putem asocia și însoți când respectul și recunoașterea sunt singurele criterii ce ne străbat intenția. 




vineri, 25 iunie 2021

Poveștile sufletului-60- Sufletul...

 Sufletul are un limbaj al său care se exprimă prin trăiri. Când ceea ce facem este hrănitor, evolutiv, benefic pentru sufletul nostru, simțim bucurie, regenerare, beatitudine chiar; când ceea ce facem este  impus, din obligație, lipsă de asumare, rutină, siguranță slab înțeleasă, simțim epuizare, oboseală, apatie,  Pe măsură ce trecem prin vârste limbajul sufletului se estompează în spatele unor trăiri care aduc o bucurie iluzorie, și care de fapt este o îndepărtare de sine, o amorțire pe care o luăm drept bucurie deoarece estompează însăși suferința. Ca un paradox, pe măsură ce creștem, pe măsură ce ar trebui să mergem spre maturizarea noastră deplină ( fizică dar și emoțională și spirituală) ne dezlipim tot mai mult de noi înșine, devenind niște accesorii atrofiate ale propriilor suflete. 

De câte ori văd un om care își arată supărarea pe el și pe viață, de câte ori văd un om speriat de funcția pe care o ocupă, de câte ori văd neasumare și indiferență, simt o mare tristețe... știu că eu însămi trăiesc această atrofiere de care aminteam și singura gură de aer proaspăt în această sufocare generalizată este să îmi las sufletul să mă ducă în locurile și situațiile în care îi simt fericirea simplă.  De mult nu mai caut recunoașteri artificiale, atestate iluzorii, grade ce se risipesc la prima rafală. Am înțeles că în mine există deopotrivă călăul și Mesia, că drumul zilei către noapte este același cu cel al nopții către zi, că ele sunt la fel și se succed perpetuu până când ochiul  se va fi obișnuit să vadă și altceva în afară de zi și noapte, iar atunci sufletul redevine  viguros și roditor. 




joi, 24 iunie 2021

Gândul de week-end-388

 Unii oameni   simt că iubesc doar ceea ce nu pot avea, alți oameni sunt iubiți doar când pleacă.

sâmbătă, 19 iunie 2021

O altfel de privire-266- Je veux...

 În adâncul sufletului meu există o făptură timidă ce își păstrează inocența în ciuda a tot ceea ce trăiește omul în care locuiește. Undeva, în celulele mele se află un legământ pentru frumos și bun, pentru armonie, sinceritate, curaj, bucurie. Adeseori sunt întrebată ce  și mai ales cum fac atunci când îmi este foarte greu și atunci îmi vine imaginea acelor copaci ce cresc printre stânci și se fixează solid și viguros în blocul imens, imposibil de imaginat drept cămin al vegetației.  Când această făptură interioară este simțită chiar și pentru o clipă de oamenii cu care interacționez lasă o asemenea impresie încât ei cred că sunt atrași de ceea ce sunt eu. „O să ne fie foarte dor de dumneavoastră!” mi-au spus ieri în clasa în care stăteam toți douăzeci prinși în magia unei tăceri inspiratoare, din afara timpului. I-am privit, i-am văzut și le-am spus: „Știți, de fapt nu de mine vă va fi dor, ci de acest fel de a fi, de a vă simți... vă este de fapt dor de mult timp ca cineva să vă vorbească în felul acesta, să se adreseze sufletului vostru și asta nu se întâmplă acum, și nu a fost până acum. Sunteți surprinși dar știți ce cred? Cred că tocmai pentru că simțiți astfel, mulți dintre voi ați venit ca să faceți lumea așa cum vă e dor, să fie normal și firesc, să fim evoluați și sinceri, creativi, valoroși, asumați.” Liniștea căpătase formă fizică și ne îmbrățișa pe toți... sufletele noastre recunoșteau adevărul și emoția, speranța reapărea luminos. 

De ceva timp știu că aparțin Căii mai mult decât unui loc anume și de mult timp știu că ceea ce facem și mai ales cum facem  este  învățătura adevărată pe care o transmitem. Când tot ceea ce pot oferi unui loc, ființe sau situații se termină, merg în altă parte. De-a lungul timpului am observat că plecările mele au fost în anumite momente ce nu au depins de voința mea, ci  erau deja fixate undeva pe un grafic celest. Ceea ce trăim are timpul său favorabil și vine atunci când este cel mai potrivit ca să ne învețe ceva de folos creșterii noastre; plecările, venirile nu sunt menite să ne pedepsească sau să ne premieze, sunt doar momente favorabile evoluției singulare și a celei împreună. 

***

Încă trăim la un anumit nivel pe această planetă, iar firescul se află în rezervații naturale pângărite. 




vineri, 18 iunie 2021

Gândul de week-end-387

Trăim ceea ce suntem.

joi, 17 iunie 2021

O altfel de privire- 265- Hrana...

 Așa cum este creată lumea noastră, ceea ce trăiește pe această planetă are nevoie de hrană ca să existe. Fiecare dintre noi se ocupă zilnic de acest aspect esențial al vieții sale și asigurarea hranei este o nevoie permanentă și fundamentală a ființei. 

Uneori îmi surprind însă o parte a ființei încă înfometată, încă tânjind ... și știu că hrana fizică este acel aspect  limitat a  tot ceea ce sunt. Ba mai mult, au fost situații când chiar în lipsa hranei fizice, am simțit o anume dilatare, o anume contopire caldă și hrănitoare, așezată într-o matcă luminoasă. 

Sunt etape întregi din viață când  dorul după un Eden mult prea vechi ca să mai poată fi repetat dar încă rămas într-o memorie neștiută, îmi străbate simțirea până când ia forma unei tânjiri, unei înfometări particulare. Și atunci simt o nevoie anume, o foame crescută după acea hrană care te ține treaz și atent, lucid, pasionat de lucrul pe care îl iubești, căruia i te dedici. Sunt zile, ani chiar când îmi este cumplit de foame după inspirație, după starea aceea de curgere atemporală în împlinirea unei lucrări cu care să mă simt contopită, de care să nu mă dezlipesc până nu îi simt desăvârșirea... la o altă scară, e ceva comparabil cu ce am simțit în perioada de sarcină sau când am imaginat și am înfăptuit ceva ce mi-a bucurat sufletul. 

Este o altfel de foame în lumea asta și uneori o simt năucitor în mine însămi...




vineri, 11 iunie 2021

Gândul de week-end-386

 Și vine o zi când înțelegi că prieteni îți sunt deopotrivă atât cei care îți fac binele cât și răul cel mai mare. 

duminică, 6 iunie 2021

O altfel de privire-264- Elita...

În stratificarea socială, cred că există deja un elitism natural, o noblețe a esenței care nu poate fi falsificată sau păcălită de aparențe. 

Dincolo de ceea ce arată societatea există oameni care „văd”, care „știu” cum sunt ceilalți oameni și care îi tratează din perspectiva esenței lor, a umanității și divinității fiecăruia, a luminii și umbrei ce îi alcătuiesc; sunt acei oameni care nu sunt impresionați de ceea ce au făcut sau trăit ceilalți, de familia în care s-au născut, ori de onorurile pe care le-au primit  dacă experiența respectivă a trecut peste ei fără învățăminte, dacă nu i-a făcut mai înțelepți, mai calzi, mai buni, mai iubitori. 

Există pe lumea asta o altă societate paralelă, aceea a trăirii întru adevăr și dreptate, întru respect, prețuire, generozitate reciprocă, autenticitate; o societate în care nu există abuzuri, falsificări, imitări,  înșelarea sau vânarea slăbiciunilor celuilalt în folos personal.  Există deja acea societate în care membrii ei sunt puri și blânzi, înțelepți, răbdători, harnici, iertători. 

Ea este alcătuită din suflete bătrâne, rămase neîntinate în ciuda tuturor experiențelor trăite, incomode pentru cei care au abilitatea de a jongla în societate, de a se adapta ușor ascensiunii aparente, suflete detestate  de cei fericiți în mulțime, în adulație; aceste suflete bătrâne deci, autoeducate în lipsa valorilor și virtuților autentice sunt cei care reprezintă societatea cu adevărat valoroasă, stâlpul de sprijin invizibil, echilibrul din haosul actual, oaza din pustiul ce se întinde tot mai vizibil în jur. 

Ceea ce îi caracterizează pe acești oameni este profunda iubire pe care o simt față de sufletele celorlalți, înțelegerea naturii umane, lupta interioară a fiecăruia...  ei țin cont de ceea ce trăiesc ceilalți deși îi văd cu adevărat dincolo de ceea li se arată și  aleg să trăiască mai degrabă singuri decât în tristețea falsului afișat. 

Există pe lumea asta o anume elită, a oamenilor care sunt una cu drumul și care stau într-un loc atâta timp cât simt că au ce oferi acelui loc, sau acelei situații, ori relații... Când înăuntrul lor nu mai e nimic ce s-ar putea adăuga, când simt că ceea ce au ei de oferit a dispărut, atunci pleacă spre o altă porțiune a călătoriei lor. Ei trăiesc instinctiv  „ceea ce pot aduce eu bun aici?” mai degrabă decât „ ceea ce pot lua eu de aici?”  


Ei sunt acei oameni care sunt însăși Povestea. 





Gândul de week-emd-385

 Ceea ce trăim uneori este mai frumos când e povestit; poate că frumusețea a ceea ce trăim este dată de drumul său prin inima celui care relatează.

sâmbătă, 29 mai 2021

Gândul de week-end-384

 Pentru mine, o relație de iubire este ca o ascensiune împreună spre vârful unui munte. Poți să o faci fără coardă, dar e necesară prezența, însoțirea, trăirea comună a aceluiași drum. 

O altfel de privire-263- Învățarea ( sau gânduri reluate despre școală)

 Învățarea face parte din natura noastră evolutivă... mecanismele ei există în gena umană și este integrată în procesul de reflecție, de înțelegere sau gândire dar mai ales de simțire. De la o vreme școala aduce un tipar al învățării pe care îl suprapune peste cel nativ și adeseori ele nu sunt compatibile. Ceea ce este în neregulă cu oferta școlii este tiparul, schema, sau structura, șablonul chiar, pe care le aplică adeseori sub formă de constrângeri.

Cred că învățarea se întâmplă  în urma unei dospiri interioare, a unei perioade în care omul are răgazul să lase ideea cea nouă, ori informația, ori mecanismul de curând aflat să se difuzeze în subtilul său. În plus, învățarea este însoțită întotdeauna de un sentiment de admirație sau de respect, de o atmosferă de încredere. Natura umană este capabilă să învețe de la orice, în orice moment al vieții ei, cu condiția să aibă un răgaz de adăstare în cuget. De multe ori în urma trecerii prin școală, oamenii reproduc în viața lor ulterioară mai degrabă feluri de a fi ale profesorilor lor decât mulțimea cunoștințelor pe care aceștia s-au străduit să le enunțe. 

Și este firesc, ținând cont de faptul că în școala de azi se transmit adevăruri bazate de multe ori pe niște concluzii ale unor experimente făcute acum două sau trei secole în materie de știință sau informații care nu își găsesc aplicabilitatea în ceea ce trăiesc oamenii deveniți maturi. Prea multa aglomerare, multitaskingul și presiunea rezultată din forțarea limitelor naturii, punerea  împotriva curentului naturii umane  sub semnul unor motivații care nu se mai regăsesc în realitatea vremurilor actuale, au făcut ca adolescenții să refuze tot mai evident să participe la acest mod de învățare. Cred că în ceea ce se întâmplă de ceva timp în școli în privința învățării, asistăm tocmai la ocultarea ei; și aici mă refer la natura umană care învață în mod natural prin imitare: oamenii învață feluri de a fi, stiluri de lucru, moduri de a se comporta în situații felurite. Oamenii au nevoie ca maestrul să-i însoțească pe bucata lui de drum, să facă împreună cu ei, să lucreze alături. În graba și în sentimentul de vârtej pe care îl simțim cu toții, tinerii sunt lăsați tot mai singuri să învețe pentru că maeștrii înșiși, profesorii lor, nu mai au timpul să facă împreună cu ei. Furați de iluzia creată de sistem, de mecanismele lui, din învățare au dispărut emoția, magia, încântarea, admirația, suspansul... în schimb tronează mentalul rece, robotizat și obosit peste măsură. 


E nevoie ca povestea, farmecul, trăirea autentică să revină în școli, e nevoie de acei magi ai învățării care au dispărut înghițiți de tonele de dosare, rapoarte, statistici care sunt departe de firescul întâmplării curcubeului și țin de absurdul unei birocrații nejustificate de cele mai multe ori care se manifestă precum aburii otrăviți ai unei hipnoze în masă. 

E nevoie ca tinerii noștri să uite de trecerea timpului în bancă, să ignore soneria și să își dorească să nu se fi terminat niciodată acea oră, devenită deodată prea mică. E nevoie ca dascălul mag să reapară în școli pentru ca societatea să trăiască firescul. 




vineri, 28 mai 2021

O altfel de privire-262- Hrana...

 Plouă... sub ploaie verdele se face lucios și smaraldiu... râd a fericire frunzele. Ploaia hrănește vegetalul într-un mod care îi este benefic. Pământul se destinde și el satisfăcut și leneș în baia creată de ploi. 

Privesc ploaia și mă gândesc la hrana care ne aduce liniște, echilibru, forță creatoare... mă gândesc la spirit și la hrana lui... cred că printre multiplele nevoi ale omului, nevoia de a fi util oamenilor și vieții, de a avea confirmarea că ceea ce este el pe lume nu este în zadar, reprezintă hrana esențială a spiritului. Sunt trei nevoi pe care le-aș pune pe același loc, esențiale spiritului: cunoașterea, libertatea, rostul propriei existențe. 

Validarea însăși este o hrană atât de necesară omului și adeseori o așteptăm fremătător uitând că la fel de mult o așteaptă și omul de lângă noi. Prea des suntem înduioșați de oamenii ce mor de foame fizic și prea ușor nu-i vedem pe cei care mor de foame spiritual și sufletește. Să ne învățăm ca așa cum dăm de pomană sau din prinosul nostru material, să oferim cuvinte de apreciere pentru ceea ce face frumos și bun pentru noi omul cu care ne întâlnim sau lângă care trăim. De altfel, ce rost ar avea să trăim în înfometare lângă alți înfometați când este atât belșug în jur?



miercuri, 26 mai 2021

O altfel de privire-261- E uimitor cum...

 Vezi tu, după atâta viață care mi-a trecut prin fiecare celulă pot să îți spun că e uimitor cum se simte sufletul în trup... sau chiar spiritul însuși în acest înveliș terestru. Adeseori ignorăm acest fapt și devenim atenți doar când sentimentul este atât de puternic încât ne atrage atenția. Mult timp am simțit conturul trupului ca pe o frontieră ghimpată a ceea ce sunt, ca pe o îngrădire dătătoare de presiune, tensiune, disconfort. Târziu am început să îmi cuprind stările într-un anume firesc, să îmi îmbrățișez ceea ce mult prea mult percepeam ca fiind o închisoare pentru esența mea. 

Așa că vezi tu, după tot ceea ce am trăit și după atât de mult cizelat ceea ce aleg este în funcție de cum mă faci să mă simt în preajma ta, lângă tine... Cuvintele, gesturile chiar sunt doar  imagini șterse a ceea ce poartă ca trăire în ele.

”De mult negru, mă albisem...” Abia atunci  am plecat cu speranța întâlnirii unui alt alb, născut din mult negru... 




vineri, 21 mai 2021

Gândul de week-end-383

 Ca să fie apreciați și plăcuți de ceilalți, oamenii fac multe năzdrăvănii.

miercuri, 19 mai 2021

O altfel de privire- 260- Familia

 Știi cine este familia ta chiar dacă ești singur atunci când trăiești o pierdere sau o mare bucurie și ai cui să i le împărtășești. Oamenii pe care îi suni să le spui ce trăiești, oamenii cu care îți împletești lacrimile de bucurie sau de tristețe, cu care trăiești amintiri comune, oamenii care știu ca și tine. 

Sunt dintre cei care privesc în jur... dintre cei care își au familia în lumea umbrelor mai mult decât în lumea asta... sunt dintre cei care au ales solitudinea cu câteva vieți în urmă și care tot mai speră să trăiască ceva atât de diferit încât această alegere să nu le mai pară potrivită. 




duminică, 16 mai 2021

O altfel de privire-259- Iluzii

 Privim, urmărim spectacolul... imagini din afara corpului nostru sau ceea ce apare ca umbra unui gând, ca tușa unui sentiment.

 Simțim, trăim spectacolul ... trăiri din afara noastră sau ceea ce naștem ca umbra unui cuvânt, ca tușa unui ton. 

Clădim, creăm spectacolul... semințe din afara gliei noastre sau ceea ce facem să germineze în alte glii ca umbra unei trăiri, ca tușa unei emoții.

Descoperim, aflăm adevăruri...  focuri vii lucind albastru din alte galaxii sau ceea ce aurim în alte conștiințe, ca umbra unei sclipiri, ca tușa unei culori noi.

Cucerim, stăpânim noul ... sinapse create din alt Dumnezeu sau ceea ce iubim în alte suflete, ca umbra unei lumi, ca tușa unui regn.





Gândul de week-end- 382

 Adeseori cred că Realitatea are nevoie de tratament și  nu  oamenii. 

miercuri, 12 mai 2021

Taine-20

 Mi-a spus

că ai să vii

profund schimbat

un altul, mi-a spus

...

așteptam, aștept

să apari ...un altul

poți să-mi scrii

să-mi vorbești

ori să -mi răsai

în drum, în viață


te rog însă, 

vino doar cu inima 

cu sufletul

ca să știu 

că acum

ești chiar

Altul. 




sâmbătă, 8 mai 2021

Gândul de week-end-381

 Cel care trăiește cu dorul și nevoia de libertate să se aștepte să întâlnească nevoia de control a celor apropiați. 

sâmbătă, 1 mai 2021

Gândul de week-end-380

 Atât de pigmei în iubire și totuși, atât de mult iubiți. 

O altfel de privire-258-Frumosul...

 Trupul simte dureros orice agresiune asupra sa: arsuri, înțepături, loviri, ... Obișnuim să fim atenți cu precădere la bunăstarea trupului, la îngrijirea lui și la asigurarea stării de confort, de bine în ceea ce îl privește. Ignorăm prea des însă agresiunile, arsurile, înțepăturile împotriva ființei însăși, a Sufletului a tot ceea ce există și care ne-a născut. 

M-am născut, și ne-am născut să trăim Frumosul pe lume, în multiplele sale forme, îl declarăm, îl aducem ca motiv în argumentele noastre, îl fabricăm uneori ostentativ, însă trăim cu toate puterile Urâtul, îl cultivăm în vorbele noastre, în faptele noastre, în gândurile noastre. Suntem îmbătați de Urât, suntem tentați de aburii săi amețitori, de miasmele sale... cu cât ne fabricăm mai mult trupurile potrivit unei estetici convenționale și false, cu atât mai mult ignorăm urâtul pe care îl întreținem. Suntem tot mai sterpi în frumos, și tristețea, spaima, goliciunea, alienararea ce domnesc acum, vin tocmai din aceasta neorânduială, din acest fals . Suntem precum aceia care îți spun cum să slăbești dar corpul lor este obez, sau care îți arată cum să fii fericit dar sufletul lor este posac, ori precum cei care scriu cărți despre cum să devii spiritual în douăzeci și una de zile, ori în trei ani iar ei sunt rudimentari în esență ... Suntem reci și seci tocmai în miezul cald pe care l-am primit când am venit la Viață, suntem surzi și orbi la Frumosul cu care Viața ne-a primit în altarele ei și tocmai pentru că suntem atât de reci și ignoranți, am clădit noi o altă lume... apoi ne-am  arătat dezaprobarea și revolta, însă aceasta este lumea pe care noi înșine am creat-o. 

***

Mă dor adeseori pietrele și pădurea, stâncile, pâraiele, zăpezile și grotele, mă dor privirile urșilor hăituiți, și urmele furișate ale naturii ce se estompează, mă dor cercurile trunchiurilor sfârtecate, și ura ce crește între oameni, gheața ce a cuprins miezul cald al Frumosului de pe lume... duplicitatea, lașitatea, falsul. Suntem bolnavi de mult timp, suntem bolnavi de Urât și lașitate, de Kitch și lipsă de respect, de superficialitate și multa îmbuibare cu otrava lipsei adevărului, a lipsei de onoare și de credință... atât de pigmei în Iubire, atât de mult iubiți...

 





Gândul de week-end-379

 „Tristețea mea aude nenăscuții câini pe nenăscuții oameni cum îi latră.” Nichita Stănescu 

joi, 29 aprilie 2021

Poveștile sufletului-59-Bunii...

Sunt precum acei copaci bătrâni care își simt seva cum urcă spre frunze...  ca și în cazul lor,  bunii  vorbesc, simt, lucrează prin mine. Ceea ce ai au învățat, felul cum vorbeau, modul cum își țineau corpul în împrejurări felurite, reacțiile  bruște sau prelung gândite, nuanța zâmbetului din privire, rotunjimea curburii chipului în flexiuni de suflet mi-au înmugurit deodată pe chip, în conduită, în manifestare. Tot mai mult sunt precum un frunziș ce cuprinde toți bunii în coroana bogat-verde rotunjită spre cer. Venele sunt firele, ramurile,  prin care fiecare dintre ei se manifestă prin mine și prin care îi trăiesc  pe ei în timp ce mă trăiesc pe mine. 

Bunii și bunele îmi pulsează în respirație, în sinapse, în chimism; treptat (re)devin ei sau poate din multa dragoste îi las să mai fie iar în viață, să decidă, să simtă, să iuțească aerul cu răsuflarea lor. 

Nu te înșela, așadară, când mă întâlnești! Cel mai probabil nu noi ne vom întâlni, ci va fi întâlnirea tuturor bunilor noștri, vrednice seminții, vițe pierdute în zarea veacului. 



 

miercuri, 28 aprilie 2021

Poveștile sufletului-58- Corpul...

 Mă gândesc adeseori la felul cum suntem construiți, la ceea ce ne alcătuiește pe timpul unei vieți. Îmi pare un tâlc modul cum esența noastră umple un corp pe care îl folosește fără să-l cunoască total. Obișnuiesc să compar această situație cu mașina de spălat rufe care îmi pare sofisticată dar pe care din lipsă inițială de timp o folosesc intuitiv doar la două programe de când am luat-o. Sunt convinsă că este super deșteaptă în complexitatea ei, dar am ales să o utilizez în acest fel.... comoditate, ignoranță, lipsă de înțelepciune... Posibil toate la un loc. 

În mod asemănător oamenii dețin cea mai performantă mașină care poate exista însă o folosesc în mod intuitiv la nici un sfert din capacitatea ei. Și asta sub presiunea unui impuls care face jumătate din treabă; adeseori nevoile sunt acelea care ne împing să acționăm și o facem de cele mai multe ori strict în direcția lor. 

Pe de altă parte este fascinant cum odată îmbrăcați în corpul nostru, în această intimitate cu el SIMȚIM. Uneori îmi vine să cred că emoțiile sunt memoria trupului mai degrabă decât a ceea ce suntem, trăirile lui personale ce  rulează periodic în anumite împrejurări. De asemenea cred că ceea ce vedem cu ochii fizici, lumea așa cum ni se arată este oglinda a ceea ce aducem dinăuntrul nostru, a ceea ce există în noi. Fiecare dintre noi are înăuntrul său un pământ și un soare interior, rețea de râuri, mări și oceane, în fiecare dintre noi există zări, păduri, vânturi, popoare. Fiecare dintre noi este o întreagă lume și ceea ce se întâmplă când doi oameni stau alături, este ca alăturarea a două lumi. Dacă sunt lumi pașnice, evoluate, vor avea de învățat una de la cealaltă, vor colabora și vor coexista pentru înflorirea reciprocă. Dacă însă, cele două lumi păstrează încă un nivel de evoluție mediocru, aproape imediat vor începe războaiele,  inițial la „ granițe”, apoi treptat pentru „cucerirea” completă. 


Fiecare om, în fiecare clipă a ființării în corpul său, trăiește ceea ce este el însuși și ceea ce provoacă prin felul său de a fi. Cred că fiecare stare, sentiment, trăire sunt un indiciu prețios care ne arată cine și cum suntem de fapt și că abia după ce ne vom afla propriile păduri, munți, stânci, râpe, câmpii cu rod și deșerturi interioare, după ce ne vom accepta crivățurile, avalanșele, arșițele, furtunile, banchizele dinăuntru, propriile abisuri, propriile livezi și pășuni, după ce vom înțelege modul cum vrem să cunoaștem, să avansăm cucerind prin agresiune sau delăsare, prin hărnicie sau pasivitate rece, prin curaj sau groază, vom ști că nimic din ceea ce vedem, auzim, trăim nu vine dinafara noastră. 

Ceea ce trăim odată ce am umplut propriul corp cu ființa noastră este o creație  personală și felul în care ne purtăm cu oamenii este felul în care ne percepem pe noi înșine. 






marți, 27 aprilie 2021

O altfel de privire- 257- Comoara

 - Da, de unde ați auzit de ea?

- Am văzut un video  și vrem să ajungem și noi acolo. Credeți că reușim?

- Reușiți...ajungeți! Și dacă e ceva mă sunați să vă ghidez...

    Am pornit sub niște rafale reci și un cer înnorat. Nu știam cum va fi drumul dar aveam în minte imaginea locului unde voiam să ajungem. Treptat vremea s-a încălzit, cerul s-a înseninat și aerul s-a schimbat. Eram noi, pădurea și  marcajul ce ne ghida. Am urcat o pantă abruptă preț de o oră și puțin până la zona stâncoasă. Am continuat pe niște pietre până la poiana de sus. Aveam să aflăm apoi că acolo a fost o cetate dacică. Ne-am oprit preț de câteva zeci de minute și ne-am hrănit privirea și sufletul cu nemărginirea... puteai vedea până dincolo de granițele bănuite și am avut un sentiment de Rusalii deși ne aflam în ajun de Florii...de la un anumit nivel spre zare vedeam un fel de coloane verticale ce coborau din cer. 

***

Când locul a încetat să ne mai vorbească am pornit iar, spre ținta noastră. Știam că aveam să trecem printr-o pădure de brazi, că aveam să alegem un drum din cele patru la o răspântie și că apoi, cumva, aveam să ajungem. Obișnuită cu drumețiile montane, m-a surprins diversitatea zonelor prin care treceam: stânci, pădure de brazi, pante domoale, drum de Taf pustiu, zonă cu rugi sălbatici lipsită de orice urmă de marcaj, pădure deasă cu lăstăriș și covor gros de frunze uscate... totul învăluit într-o anume liniște dublată de respirația vântului și a cântecului de păsări. Am mers aparent haotic, am traversat o vale, am urcat iar printre arbori putreziți, stânci, frunze uscate, totul într-o învălmășeală unică și sălbatică. Poteca  nu se formase încă pe partea asta a văii și m-am simțit la un moment dat ca într-un joc de  "chasse au trésor" în care la fiecare copac marcat adăstam o vreme ca să îl găsim pe următorul. 

***

Mergeam deja de ceva timp prin acest decor și aveam un sentiment ciudat, dublu: undeva în interior simțeam că suntem aproape de finish dar în același timp ceva matematic din ființa mea îmi spunea că așa cum arată locurile, mai e mult până la relieful potrivit obiectivului nostru. În ciuda oricărei logici, însă, în plină pădure sălbatică, fără vreun reper anume, s-a deschis deodată zarea în fața noastră. Un sentiment de uimire, de așa ceva nu poate fi aici m-a invadat. Preț de secunde bune, m-am oprit să o privesc...rotunjimile conturului, porțiunea de cer de dincolo, zarea până hăt departe, râpa de după ea., totul era uimitor prin formă, surpriză, arhitectură. Am trăit un sentiment de confort, de liniște... priveam lacom în jur știind că e ceva pe acolo dincolo de aparentul afișat. Lumina era altfel... Apoi am filmat o porțiune din perete, aceea cu deschiderea spre peștera ce se adâncea undeva în josul intrării. M-am gândit la vorbele omului care știa că aveam să ajungem, la povestea lui despre acest loc, la cei care veniseră acolo în mod repetat atrași de legendele cu aurul dacilor ascuns  pe undeva și mi-a trecut prin ființă un gând: da, acolo este o comoară dar invizibilă pentru mulți, căci se află dincolo de planul vizibil. Am stat  o vreme și am lăsat pietrele să-mi infuzeze înțelepciunea lor... am aflat  mai apoi că undeva, în America de Sud, înțelepții cred că pietrele, stâncile, poartă în ele mesajele milenare ale planetei.  Am stat dincolo de acea fereastră în lumină, am privit verdele ierbii, copacul singuratic crescut în mijlocul cadrului, am ascultat râul ce curgea undeva jos, departe... și am contemplat liniștea zării, zăpada de pe vârfurile de dincolo de ea.

***

Nu aveam niciun gând... stăteam și zâmbeam...

***

Pe drumul de întoarcere, primul gând a fost un cântec „Happy New Year!„

***

Acasă, privind fotografiile, am zărit mulțimea chipurilor ce ne priviseră și care vegheau comoara de pe partea stângă și din care răsărea o rază verzui-auriu-turcoaz-mierie ca o proiecție între lumi.





vineri, 23 aprilie 2021

Gândul de week-end 378

 Adeseori tentațiile sunt teste.

marți, 20 aprilie 2021

O altfel de privire-254- Vârsta...

  Cum un om trece prin vârste, cred că și Lumea trece prin vârstele ei. Se întâmplă să admirăm pe cineva pentru modul elegant în care știe să îmbătrânească și obișnuim să spunem” X a îmbătrânit frumos!” . Este un mod în care ne exprimăm admirația pentru felul cum arată, cum se comportă și ce se simte în preajma lui la nivel subtil. În mod asemănător, putem privi la Lumea întreagă ca la o ființă ce trece prin vârstele ei și nu putem să nu remarcăm nepotrivirile, stângăciile cu care își trăiește vârsta. Așa cum unui adult nu i se mai potrivește un comportament de copil râzgâiat, nici omenirii nu-i șade bine deloc o mentalitate de Ev Mediu... este izbitor de neadecvat și trist să vezi cum cineva se refugiază în atitudini nepotrivite, în virtutea unui teribilism de conduită și atitudine repetat de atâta timp încât devine lege. 

Privind la ceea ce trăim de la o vreme, cred că Lumea este ca acela care, ajuns la vârsta matură a asumării a ceea ce este, amână încă și rămâne în mod voit la stadiul infantil, pentru că, deocamdată este singurul pe care îl cunoaște bine și îi dă iluzia unui confort familiar.

Dar tot la fel de bine cred și că nu e departe timpul în care tot Lumea, va ajunge să își asume vârsta într-o primă fază și apoi tot ceea ce decurge de aici. 





 

Poveștile sufletului-57- Planul...

 La răstimpuri ca și cum ni se permite să „vedem” mai mult, ne aflăm în fața unor ferestre spre altceva și privim dincolo... În aceste răgazuri aflăm că există un Plan din care facem și noi parte și odată cu trecerea prin trăiri, aflăm că ceea ce suntem, ce știm, ce putem, ce înfăptuim e inclus în acest Plan și că înzestrările noastre sunt pentru un folos mult mai larg decât doar cel personal. Cu cât înțelegem mai repede acest lucru, și anume că dacă ceea ce facem pentru fericirea și binele nostru este dublat de gândul la  binele și fericirea celorlalți, viața devine mai ușoară. Încetăm  să ne mai fim proprii dușmani și conștientizăm coliviile în care ne-am așezat singuri. 

Abia apoi începem cu adevărat treaba, creșterea... învățăm când să lucrăm și când să așteptăm un răspuns... Pentru o anumită etapă a vieții noastre, ne trăim viața ca și cum ar fi  un joc de șah, jucat între noi și Univers: facem o mutare și așteptăm răspunsul Universului la mutarea noastră, apoi o altă mutare și o altă așteptare... Într-o  etapă diferită găsim sensuri nebănuite ale credinței și  aflăm puteri surprinzătoare în noi înșine. .. Universul își schimbă apoi înfățișarea și înțelesul, este deopotrivă în noi ca și în tot ce există și totul  este în el,  „Cunoaște-te pe tine însuți” atât de felurit interpretat rămâne și astăzi îndemnul pe care îl cred cel mai onest și binefăcător nouă. Și în Planul în care se află planul vieții noastre există pentru fiecare acest plan al cunoașterii de sine și de ceilalți, al cunoașterii a ceea ce suntem, ce semnificație avem în viața noastră și a celor din jurul nostru, a muntelui pe care ni l-am ales și în vârful căruia ne-am dorit și promis să ajungem. 





vineri, 16 aprilie 2021

Gândul de week-end-377

 Mă mint adeseori când stau într-o situație neplăcută, cu speranța că se va schimba în viitor. 

duminică, 11 aprilie 2021

Poveștile sufletului-56-Cu fața...

 Când am ajuns acasă am primit un video și împreună cu el mesajul : ”Niciodată să nu vă mai întoarceți cu spatele!”. Am privit filmulețul... am revăzut locul acela, panta, cei doi urși, m-am revăzut la distanță față de restul grupului și am retrăit acea secvență. Ursul care se ducea spre grup, zgomotele pe care au început să le facă cei din grup... l-am perceput derutat ca și cum căuta o ieșire; apoi drumul spre mine, dialogul nostru din priviri. Mi-am reamintit chipul drăgălaș, liniștea pe care am simțit-o atunci... în alte circumstanțe poate că ne-am fi împrietenit dar condițiile erau potrivnice. Îmi amintesc că am găsit un băț mai gros pe jos pe și l-am luat în ideea să îi parez orizontal o eventulă încercare a sa de apropiere prea mare. Se oprise în fața mea și ne priveam...îi vorbeam în gând...în spatele său, zgomotele de genul haka dance curgeau repetat. A decis să treacă în dreapta mea pe pantă. a făcut câțiva pași în sus, m-am întors să plec. Filmul arată cum mă privea chiar și când urca și atunci când a văzut că m-am întors a pornit iar vioi după mine. Ceilalți m-au strigat atunci și m-am întors ... era mai aproape decât prima dată și eram iar față în față. S-a oprit brusc... ne-am privit iar și a plecat la fel de brusc. de data asta, mă retrăgeam cu spatele înapoi, stând cu fața mereu către el. 

***

Adeseori am simțit ceea ce se întâmpla, în lipsa mea referitor la mine... am simțit locul în care eram vorbită de rău sau oamenii care o făceau când nu eram de față. Starea de rău ce îmi apărea în prezența lor era mereu o mărturie. Și de fiecare dată preferam să întorc spatele și să mă retrag ignorând. Ursulețul de ieri mi-a arătat cum, în spatele meu întors, adeseori sunt urmărită și mai avântat. Asta m-a făcut să îmi amintesc acele situații de care știu și probabil multe altele pe care le bănuiesc și să fiu recunoscătoare întâmplării de ieri, oamenilor cu care eram și care au înaintat spre mine când în sfârșit am învățat să mă retrag rămânând cu fața spre eventualul pericol. Finalul a fost fericit și faptul că am avut șansa să revăd întâmplarea filmată din partea opusă mie, m-a făcut să înțeleg diferit lucrurile. Am văzut ce au văzut ei, știu ce am văzut și simțit eu, și cred că undeva, într-un plan invizibil, ieri, am legat o prietenie neobișnuită și caldă. 




vineri, 9 aprilie 2021

O altfel de privire-253- Lumina...

 Modul cum ne raportăm la cele două, Lumina și Întunericul, conține esența, plămada  a ceea ce suntem. Oscilația însăși, pendularea între sentimentele de atracție, distanțare, mirare, teamă, pe care le simțim în preajma lor , sunt și ele tot atâtea mărturii. 

Cu toții parcurgem etapa neutralității și a ignorării lor, trecem apoi, influențați de circumstanțe, în atapa fricii față de Întuneric, ajungem în etapa drumului spre Lumină, o căutăm cu predilecție, o lăudăm și o preamărim, iar în paralel, dezavuăm întunericul, îl respingem și uneori îl blestemăm fără ca, în fapt să știm ce este fiecare dintre ele. 

Creăm disproporții și separări, pasiuni și atacuri, lepădăm, respingem, luptăm pentru și împotrivă, ne împărțim pe noi înșine, ne sfârtecăm, ne atașăm și ne dezlegăm, ne dezmoștenim și ne jurăm...


La un moment dat, facem un pas în afară, și încă unul, și apoi altul, și iar... Pas după pas ajungem acolo de unde privirea le cuprinde pe amândouă și aflăm mirați că dintotdeauna Lumina și Întunericul se nasc reciproc, fiecare apare din celălalt atunci când se creează o anumită circumstanță a Vieții, și că noi înșine suntem toate, precum toate sunt de la Început în noi. 

Gândul de week-end- 376

  Paradoxal,  în cimitire poți vedea schimbarea lumii. 






O altfel de privire-252- Ecranare...

  Privind mai atent la relațiile dintre oameni este uimitor ceea ce se întâmplă când cineva pleacă... la un anume soroc, cineva  pleacă altundeva, fie în acest plan  terestru, fie spre altă lume. Partea uimitoare este cum această plecare schimbă cu totul percepția celorlalți despre el.

În relațiile noastre, cred că apropierea de celălalt se face ecranat... și aici mă gândesc că se întâmplă ca și cum tot ce trăim, simțim, comunicăm este  cu holograma noastră ce apare pe ecranul care devine celălalt. E ca și cum companionul nostru, fie el de prietenie, de familie, de profesie ori de sentimente în imediata noastră apropiere se estompează foarte mult și devine ecranul acelei părți din noi ce există deja și în el. Pare ciudat dar, e posibil ca noi să fim înconjurați de-a lungul acestei vieți de noi-înșine cu înfățișări felurite. Și în toată această oglindire, cu cât ne apropiem mai mult de cineva, cu atât ne apropiem mai mult de acea parte a noastră, o vedem mai clar, o simțim mai intim. 

De mult timp am observat că în relațiile cele mai apropiate, de iubire, apar și provocările, situațiile dificile de rezolvat și m-am întrebat ce e acolo. Am înțeles în timp că față de acei oameni, prin sentimentul pe care apropierea de ei îl trezește în noi, suntem dispuși să arătăm mai mult din noi ce este și al celuilalt. Și asta se întâmplă tot mai mult, până când, ajungem ca în apropierea unui om să nu ne mai recunoaștem nici noi, să ne mirăm și să ne întrebăm ce a fost cu adevărat în acea situație. 

La alt soroc, așa cum spuneam, unul pleacă și acea depărtare ce se formează, acea distanțare tot mai mare face ca ecranarea să pălească și în noi să rămână mai vizibilă acea parte a noastră pe care am integrat-o, care este vindecată de acum. Și simțim neputință, uneori furie, sau revoltă pentru această despărțire, ne exprimăm regretul față de ceea ce nu mai primim din partea celui plecat (felul său de a fi, blândețea, umorul, voioșia, înțelepciunea, echilibrul, curajul...) uitând că ele sunt dintotdeauna în noi înșine, iar adevărta tristețe din noi, cei rămași este de fapt pentru iubirea în care am avut prilejul să FIM și de care am uitat iar furați de iluzia cotidianului.

Venirea sau plecarea oamenilor în și din viața noastră, sunt tot atâtea ocazii pe care Viața ni le face cadou ca să FIM IUBIRE.  








joi, 8 aprilie 2021

O altfel de privire- 251- Pământ de flori...

 Ploua rece, sacadat, gri... aveam toate cutiile de prăjituri și deasupra lor tortul în aceeași mână, cu cealaltă încercam să deschid portiera. M-a întrebat dacă poate să mă ajute... Vocea și femeia, apărute de nicăieri m-au surprins. Posibil că mi-a sesizat surpriza, căci după ce m-a ajutat a simțit nevoia să-mi spună cine este. Când am pus cutiile pe bancheta din spate, am văzut că rămăsese acolo de câteva zile o pungă de pământ de flori. Era prea grea să o fi luat cu sacoșele din ultima tură de cumpărături.  Vocea și femeia au dispărut la fel de brusc sub stropii ploii. 

M-am urcat apoi la volan cu sentimentul ciudat al alăturării tortului și sacului de pământ de flori ... mă gândeam la țărână, la trecere ... la alte lumi...


***

În viață, se întâmplă să ne naștem de mai multe ori, dar în mod egal, se întâmplă să devenim martori ai înmormântării noastre. Mai mult sau mai puțin evidente, aceste treceri, aceste plecări ale noastre au loc de fiecare dată când ni se schimbă modul de a înțelege, de a privi viața, de a trăi. Atunci, un EU se stinge și ne lasă o anume tristețe, o nostalgie neînțeleasă... tânjim, suferim chiar până când înțelegem că ceva din noi, sau chiar noi cei de dinainte s-a dus pentru totdeauna. 

Cu timpul învățăm să observăm ciclul Vieții, anotimpurile Ei și tot cu timpul învățăm să ne facem pământ de flori din vechile ființări, pentru a sădi bulbii unei noi existențe. 

***

În viață fiind suntem martorii repetatelor nașteri și morți ale noastre pe drumul creșterii. 





Poveștile sufletului- 57- Ca prima oară...

 Există un drum în toate... există drumul de la un loc la altul și drumul de la noapte la zi, ori drumul de la Eu la Tu, ca și drumul de la minte la inimă, dar și acela de la „De ce?” la ”Aha! , ori drumul de la spațiu la timp și apoi la Eter. mai există apoi drumul de la Vis la Trai și de la Vrere la Înfăptuire, după călătoria pe drumul de la o lume la alta, de la șapte la opt...

În mod asemănător există Paznici sau Gardieni ai trecerilor ... ei veghează și permit doar celor care sunt pașnici în fire și fapte să intre pe teritoriul lor... Uneori ei te văd de departe cum te apropii și te așteaptă, alteori se trezesc cu tine vrând să treci în domeniul pe care îl păzesc și atunci te cercetează, te întreabă, verifică intenția și scopul...

Sunt Drumuri și Paznici ai lumilor și probe de virtute, onoare, curaj. 




marți, 6 aprilie 2021

Poveștile sufletului-56- Mantia

  Sunt acele clipe când de nicăieri, în mod invizibil, treptat, treptat simt cum o mantie groasă mi se așează iar pe suflet și sentimentul sufocării, al tristeții, al pustiului mă poartă spre tărâmul lui „fără limite, ori reguli”.  Inima mea atunci redevine pasăre ce se zbate într-un laț invizibil și îmi trece pâlpâiri prin fire. În dâra bătăilor ei de aripi mă simt  desculță prin frig, ca și cum ziduri înalte s-ar fi ridicat iar în jur. 

Sunt acele clipe când alunec în Țara Pustie a manipulării, a fățărniciei, a lipsei de onoare și inima mea simte împunsătura înghețată a vorbelor, gândurilor acestei lumi...

***

Atunci, în acele momente, îmi cuprind inima cu  brațe de iubire, o îmbrac în petalele moi de cireș sidefiu, îi însoresc zâmbetul și îi spun simplu. „Respiră!” ... „respiră luung, vânjos până ce căldura respirației tale și puterea suflului va subția această mntie groasă, până ce ochiul se limpezește iar. Căci doar ochiul tău limpede poate readuce mugurii începutului și de data asta. ”


Când din neștiut mantia groasă a frigului se așează brusc peste inima-mi, stau un timp de uimire tristă sub apăsarea ei, apoi îmi suflec mânecile firii și cu respirații viguroase încep să-mi șterg ochiul ce vede dinăuntru... Când Țara Pustie dispare din jur, știu că se apropie o altă Sărbătoare. 





sâmbătă, 3 aprilie 2021

Gândul de week-end -375

 Viața mea a început când am înțeles că ceea ce trăiesc este o realitate creată de credințele și convingerile celor ce au trăit în neamul meu. 

vineri, 2 aprilie 2021

O altfel de privire-250- Potențare

 Nu mai știu cum L-am întâlnit... eram acolo, împreună, în acea lume în care ajunsesem într-o clipită. Îmi vorbea prin vocea dinăuntrul meu, așa cum îmi mai vorbise și altădată, când îmi apăruse într-un vis și cuvintele sale distincte mi se întipăriseră în cunoaștere, lăsându-mi sentimentul că știu fără să spun clar ce anume. Precum grăuntele ce stă mult timp nemișcat deși înăuntrul său lucrează Viața, la fel acea cunoaștere îmi stătea în sânge neclintită. 

Acum eram împreună în acea lume și îmi spunea. „Privește cu atenție! Ce vezi?”  Mă uitam la oameni și îi vedeam trăind în interiorul unor sfere, ca mici universuri care își schimbau mărimea ori culoarea la răstimpuri. De fiecare dată când îmi lăsam atenția să poposească asupra unuia dintre ei, sfera sa devenea clară și limpede pentru mine. Am stat o vreme privind o femeie frumoasă. Sfera ei, un amestec de trufie și lucire  avea  un fir, precum un cordon ombilical prins în interiorul ființei sale, un loc pe care l-am știut a fi locașul esenței a ceea ce este. Am privit cu atenție cum universul său creștea sau se micșora, devenea luminos sau întunecat în funcție de atenția pe care o dădea unui anume gând, sau trăiri, am văzut cum lumea ei era pustie sau prindea viață uneori, în funcție de cum o parte din ființa sa mergea în convingerea născută din trufie rece ori dimpotrivă, în aceea ce hrănea gândul întrajutorării. 

Am privit apoi, rând pe rând oameni feluriți și universurile lor hrănite prin acele cordoane. În fiecare era un amestec de bunătate și răutate, curaj și lașitate, consecvență și duplicitate în doze felurite. Lumea aceea, formată din lumile fiecăruia dintre cei ce o locuiau părea cel mai straniu lucru pe care îl văzusem vreodată.  M-am întors spre EL... mi-a ghicit gândul întrebător și în interior, am auzit acest răspuns. 

” Cu adevărat, fiecare trăiește în lumea pe care o hrănește cu gândurile și credințele sale. Fiecare ființă a acestei lumi are acest dar, de a construi ceea ce gândește. După cum vezi, unele lumi sunt mai mari, altele mai mici, unele sunt mai puternic colorate, altele mai palide, în funcție de forța gândurilor fiecăruia. Fiecare dintre acești locuitori își trăiește propria ființă dar, fiecare dintre ei crede că vede lumea celorlalți. Acum îți zic, am auzit vocea sa blândă umplându-mi esența, ființele acestea sunt bolnave de neiubire  Cu cât crește lumea gândurilor de neiubire, cu atât ei se chinuie mai mult. Ei înșiși sunt sursa suferințelor lor...”

Mi-am întors privirea spre acea lume și am văzut un bărbat și o femeie ce stăteau alături: gândul lui,  de dorință către altă femeie,  gândul ei, de posedare a bărbatului  creau o lume ciuntită de minciuni și iluzii deșarte. 

***

M-am regăsit apoi, în lumea mea, privind pădurea și muntele din față. EL dispăruse și am început să îl caut lacom în razele ce se filtrau printre crengi, în valurile de aer rece care-mi umpleau respirația. 

„Fii fericită, am auzit vocea-I petrecându-mi-se prin vene! Fii fericită și gândește, vorbește, poartă-te așa cum e necesar ca să rămâi  în fericire!” 



joi, 1 aprilie 2021

O altfel de privire-249- Un jour, l' Amour...

 Sunt multiple căile și motivele prin care și pentru care iubirea oamenilor vine în viața noastră. Suntem iubiți fără vreun motiv anume de către părinții noștri, sau pentru calitățile noastre de către cunoscuți... suntem iubiți pentru anumite stări, emoții, servicii pe care le procurăm celorlalți sau suntem iubiți pentru un scop comun.

***

Există însă, foarte rar înțeleasă și percepută, o anume iubire... Este iubirea oamenilor care vin să ne arate ce înseamnă să fii iubit și să iubești... La un moment dat apar în viața noastră oameni care ne iubesc fără vreun câștig anume, fără vreo intenție ori vreo cerință; această iubire stă în viața noastră cât să ne impregnăm de ea și să știm ce înseamnă, să o învățăm și să o recunoaștem și în noi, să ne iubim pentru a fi puternici și nu slabi, să învățăm cum să trăim iubind fără vreun câștig anume, pur și simplu trăind pentru a fi fericiți, pentru a fi limpezi și drepți în decizii, pentru a învăța să deschidem curajos propria cutie a Pandorei și să o privim în fața, să o acceptăm ca fiind a noastră și că ea există la fel de bine oriunde pe lume. 

Uneori, la un anume timp apar în viața noastră acei oameni care ne iubesc pur și simplu și care nu contenesc să o facă, chiar dacă știu că nu îi înțelegem în decizii și manifestări.

 În lumea asta  există încă  oameni care iubesc divin chiar dacă asta înseamnă să primească în schimb nemulțumirea, neînțelegerea ori ocara celor ce se vor simți arși, tulburați, frământați, lucrați de această iubire a lor. EA însă, până la urmă, va triumfa, căci acești oameni și această iubire ȘTIU deja cum este să trăiești iubind și odată ce ai această cunoaștere, nu mai poți fi altfel. 



sâmbătă, 27 martie 2021

Taine-19

 Foc  și 

apă,

apă și

foc;

iată-mi

 pecetea!

 

M-am născut foc

și am cunoscut 

arsura, jarul

am trăit 

canicula, pustiul...

și plasma

 Apoi 

la cumpănă,

din multă ardere 

mi-a răsărit 

izvorul, 

și mi s-a umplut 

fântâna.

De atâta foc,

 am 

ajuns la apă

apoi, iar,

de atâta

 apă

 m-am aprins

 în flăcări

foc

apă

foc

apă

foc

...

de la o vreme 

știu unirea,

îmbrățișarea,

curcubeul, 

vaporii,

eterul.


Foc, atâta foc

ce devine apă

...

apă de foc,

ce-mi sunt!

vineri, 26 martie 2021

O altfel de privire-248- În Arenă...

        Vremurile vin și trec ... oamenii sunt ai vremurilor... prin șiragul veacurilor există acele suflete care ajung să trăiască în condiții nefericite, sub rangul lor, situații umilitoare. Din când în când, pe lume se nasc  spirite care au un anume statut prin curaj, onoare, credință și pe care vremea în care trăiesc îi trimite în arenă să lupte pentru supraviețuire... Sunt batjocoriți de oameni net inferiori lor, sunt tratați nepotrivit, dezonorant, sunt umiliți de oameni care nu le  pot înțelege noblețea. Indiferent de progres și evoluție, pe planeta asta încă mai  există oameni de calitate care știu sau nu știu încă cine sunt, dar sunt forțați de circumstanțe să devină „gladiatori”. 

„My name is Maximus Decimus Meridius, Commander of the armies of the north, general of felix legions, loyal servant to the true emperror, Marcus Aurelius, Father to a murded son, husband to a murded wife, and I will have my vengeance, in this life, or the next!”

***

În vremuri de război  inamicul este cunoscut, căutat și înfruntat... Frica este învinsă, în caz contrar ești pierdut... în vreme de război, răspunzi cu tot ce știi și cu tot ce ești. 

***

Fiecare dintre noi, înainte de a face, ESTE și fiecare dintre noi se definește pe sine prin ceea ce este. Tot ceea ce li se atribuie oamenilor ține de multe ori de aparențe și de iluzii atent meșteșugite. Foarte mulți  oameni  sunt contrariul a ceea ce spun că sunt și prin urmare cețurile sunt dese. Pe timp de ceață, războiul este incert și inamicul adeseori invizibil. Pe timp de ceață însă lumina proprie se vede mai bine decât în lumina soarelui. 

***

„Astăzi ca și mâine/ Pururi și acum!” 




Gândul de week-end- 374

 Adeseori devenim dependenți de oamenii pe care îi simțim că ne-ar iubi mai mult decât o facem noi înșine.

joi, 25 martie 2021

O altfel de privire- 247- Amintirea...

 Adeseori uit că nu tu ești cel care mă dori prin cuvinte, gesturi, priviri ci că eu sunt acela ... cel de dincolo de sensul cuvintelor, gesturilor, privirilor. Când acest înțeles revine, mă întorc spre ele în sine, le privesc în ochi și le zâmbesc din seninul ce apare iar... Le traversez apoi pentru o altă etapă, pentru un alt salt, pentru o altă arsură.

***

Neștiința înotului mă face să caut alternative la statul prelungit sub apă... și atunci îmi amintesc că altcânva am respirat prin lichidul din jur, chiar și prin piatră... altcândva am glisat printre lumi, am creat aerul, universul propriu...

***

„Un vis e totul!”îmi spuneai altcândva ... m-ai învățat să respir și în vis, să transform, să trăiesc... uneori, când uit aceste trăiri, mi te apropii până îți simt răsuflarea, îți împrumut suflul întreg și simt iar Viața... 

***

„Ești prin toate și continui să fii oricum!” mi te aud în urechea dinăuntru și asta mă face să știu, să pot...




marți, 23 martie 2021

O altfel de privire-246- Arsura gheții

 Treptat drumul s-a schimbat... poteca făcută de un alt drumeț dinaintea noastră a devenit urme de pași inegali presărați prin omătul înalt. De atunci zăpada a început să se insinueze treptat pe porțiunea de piele aflată imediat deasupra ghetei. Când simțeam ca o arsură, mă aplecam și dincolo de pantalon descopeream zăpada lipită de piele care devenea gheață.  O îndepărtam cu grijă din cuibul ghetei, din pliurile pantalonilor și porneam iar. Treptat pantalonii au devenit scoarță tare iar pielea din apropierea ghetei, deasupra gleznei a trecut prin nuanțe de roz roșu. Apoi a fost acel moment al preamultului și a venit gândul renunțării, doar că eram într-un punct în care singura opțiune era drumul din față.. 

Atunci mi-am pus în cap gânduri pline de șoseaua ce ne aștepta undeva în față, de aroma ceaiului pe care aveam să-l beau jos, de căldura amețitoare din tren ... Drumul era de acum nefăcut și era nevoie să intrăm mai mult de jumătate de metru în zăpadă ...la fiecare pas aveam sentimentul că înaintez având greutăți atârnate de picioare. Pielea de deasupra ghetei nu se mai simțea... era foarte rece și roșie ... uneori simțeam o înțepătură pe partea din față a piciorului și atunci mă aplecam și îndepărtam pe cât se putea gheața formată în scoarța pantalonului. 

Sunt de câteva zile în căldura casei și observ cum în locul pe care îl știam cel mai afectat nu e nicio urmă, în schimb, pe partea din spatele gambei, cea care m-a îngrijorat cel mai puțin pe parcursul drumului pielea ustură și a luat treptat o culoare maro de arsură ca și cum flacăra gheții a consumat acea porțiune. 

Privesc  acea pată usturătoare de pe piele și mă gândesc la o altă gheață, aceea a sentimentelor unui om pe care îl iubești vreme îndelungată, lângă care stai mult timp și care lasă o altfel de arsură, pe pielea dinăuntru. Sunt  pe lumea asta arsuri la vedere și sunt arsuri invizibile făcute de altfel de ghețuri. 





duminică, 21 martie 2021

Poveștile sufletului-55-Echinocțiu

 Inițial alesesem alt traseu dar, după ce am aflat care era situația la munte, am zis să mergem pe unul cunoscut cât de cât. L-am ales pe acesta pentru că în memoria mea rămăsese ca fiind unul ușor și destul de rapid. Aveam clar în minte începutul, câteva frânturi din drum, apoi poiana și ultima parte, drumul de coborâre prin pădure. 

Vremea era de o frumusețe aparte, cum nu mai fusese de foarte mult timp



iar în zona aceea lumina avea luciri de basm. cerul însuși avea o nuanță unică, de albastru movuliu de cristal, iar albul din jur în lumina particulară a zilei, era purificator. Așadar totul ne îmbia să mergem pe acel drum, totul era ispititor de frumos, atractiv... ca un basm din copilărie. 

Apoi, ceva s-a schimbat și pe măsură ce înaintam îmi dădeam seama că traversam porțiuni de traseu pe care nu mi le mai aminteam, iar sus, pe cer, după ce cumpăna soare-nor a stat o vreme neclintită, s-a lăsat treptat cucerită de înaintarea unui gri copleșitor și des. În fața noastră drumul devenea tot mai dificil, iar înaintarea mai anevoioasă. Știam drumul din vremea de toamnă, dar ceea ce aveam în realitate era de departe diferit și mult mai greu. 

Am fost traversată de gândul renunțării, și apoi de ispita tristeții, a neconcordanței dintre ceea ce trăiam și ceea ce știam înauntrul meu. De mai multe ori credința de „ gata, am ajuns, mai e foarte puțin” s-a dovedit  „mai e de mers cel puțin o oră” pe care am acceptat-o treptat. Până la urmă, sentimentul că nu există cale de întoarcere, ci doar capătul din fața noastră a fost cel care m-a făcut să continuu. Pe drumul acela am simțit ceea ce poți simți într-o viață întreagă: visul, mai fumosul decât îl poți închipui dar și mai greul decât poți crede, realitatea din corpul tău care îți spune că nu mai poate dar și forța pe care o aduce de undeva din neștiut când mintea îi spune „hai, mai poți un pic!”, povara gândului că ai purtat cu tine în mod hazardat alte persoane care te-au crezut și au crezut în frumusețea începutului, surpriza descoperirii faptului că ceea ce credeai foarte important în anumite condiții și împrejurări, atunci când totul a devenit mult mai dificil, nu a mai avut deloc importanță, iar ceea ce avea preț cu adevărat s-a dovedit a fi cu totul altceva. 

Drumul acela, văzut din perspectiva zilei de azi, la care privesc așa cum ai privi retrospectiv la capătul unei vieți, a fost plin de tot: de emoții și trăiri felurite, de renunțări și victorii, de împreună și singur, de natura și noi, viața însăși și respirația personală, de ceea ce sunt, fac, simt, trăiesc  și pun laolaltă cu ceea ce suntem. Și tot din perspectiva zilei de azi, am înțeles că așa precum am știut pe acel drum că nu există varianta întoarcerii deoarece ar fi fost mai greu de dus gândul a ceea ce ar fi putut fi trăit, oricât de greu ar fi fost, tot la fel,  trăiesc tot ceea ce mă duce mereu spre capătul din fața mea, spre împlinirea fiecărei căi pe care pornesc de fiecare dată. 


Și așa cum a spus un prieten : „azi mă refac, ieri m-am făcut.” 

vineri, 19 martie 2021

Gândul de week-end-373

 Când scopul și mijloacele sunt  ca lupul în blană de oaie, nu îți rămâne decât să îți fii credincios  ție.

luni, 15 martie 2021

Poveștile sufletului-54-Trecerea

 Trecerea este una dintre caracteristicile vieții. Este uimitor cum stăm într-o anume stare sau situație care durează cât timp îi este necesar unei ultime picături să se adauge pentru ca totul să se schimbe. Nu am știut niciodată care a fost acea ultimă picătură care a declanșat schimbarea bruscă dar am simțit clar când în interiorul inimii o palmă desfăcută spre exterior spunea stop și din acea clipă am încetat să mai fac ce făceam. 

Trecerea se face între două părți și atâta timp cât ești în ea, exiști simultan în ambele. Niciodată nu știm dinainte cât timp va dura și de multe ori abia dacă îi conștientizăm începutul. Ne surprindem deodată în mijlocul unei stări, uneori ca o plutire, alteori ca o alunecare și devenim atenți la noi înșine. În timpul feluritelor treceri, ceea ce face parte din latura nouă, se adaugă precum nisipul din clepsidră cu o anume constantă, iar ceea ce ține de latura veche, dispare cu aceeași constanță, până când totul devine noua stare. 

Dintre feluritele treceri, aceea de la indiferență la iubire îmi pare actuală și urgentă. 




sâmbătă, 13 martie 2021

Gândul de week-end -372

 Cei care au ajuns în vârful muntelui au blândețea acceptării față de fricile celor care nu au făcut niciodată urcușul. 

marți, 9 martie 2021

Taine- 18

 Respirație cosmică 

E

ființa noastră

Ziua- expirul,

noaptea- inspirul

unor ceruri paralele

Suntem răsuflarea lor

Când caldă

când rece

și amintirea lor

despre ele însele 

și despre noi. 

luni, 8 martie 2021

Gândul de week-end-371

La ce privești conștient de la o vreme, se uita deja  demult la tine.  

vineri, 26 februarie 2021

Gândul de week-end-370

 Prefer să merg lângă acei oameni care fac să se nască muzica în mine. 

miercuri, 24 februarie 2021

Poveștile sufletului-52- Despre durere, în ziua Iubirii...

 Noi toți, chiar dacă știm sau nu, trăim din perspectiva durerii. Este deja cunoscut faptul că fiecare dintre noi poartă cu el diferite răni personale sau de familie, unii vorbesc despre răni karmice iar alții, afirmă chiar că fiecare om, în momentul concepției sale, primește ca moștenire „rana sacră” care, potrivit lui Richard Rudd „este o zgârietură sau ruptură care s-a format la începutul universului... asemănătoare unei găuri negre infinit de dense, care nu poate fi niciodată umplută și care este înscrisă holografic în fiecare aspect al universului.” Mai departe, potrivit aceluiași Richard Rudd, „...rana sacră este motivul existenței noastre. Viața însăși este o reacție la rana sacră- întrucât evoluția se petrece în timp ce viața încearcă să umple gaura mistică din inima creației.”

***

Luând ca mod de înțelegere această perspectivă și derulând parcursul personal prin viață, pot afirma faptul că destul de curând am asociat durerea cu oricare alt simțământ și chiar iubirea părea să nu aibă sens în lipsa durerii. Prin urmare, am învățat să aleg între două dureri și atunci când devenea de nesuportat o situație, mergeam spre alta, care avea ca fond o durere mai mică. Privind viața pe care am trăit-o până acum, alegerile mi-au fost dictate de durere și nu de IUBIRE... am mers în locul și spre oamenii care sufereau de ceva, pe care îi durea profund ceva și am mers acolo pentru că trăisem durerea până la insuportabil... durerea fizică, mentală, și sufletească. E cumva ca în bancul cu eschimoșii care și-au cumpărat în masă frigidere pentru că au fost convinși că în ele era puțin mai cald decât afară. Și, da, așa cum simțim poate mulți dintre noi acum, ne-am ținut de frig unii altora... poate mai puțin de frig decât alții...

***

Să recunoaștem în mod onest, suntem încă amorțiți pe dinăuntru... avem încă acel ciob de gheață în inimă și în ochi...și de aceea, oricât de mult am merge spre a-i vindeca pe ceilalți, în învățăturile noastre se simte încă durerea, este încă prezent frigul din inimă. 

***

Foarte puțini sunt aceia care au ajuns să-și încălzescă ființa cu totul, care au reușit să lumineze rana sacră și să îi găsească oblojeala... ei se numesc avatari, sau iluminați. 


În rest, cred că suntem cu toții niște plăpânzi pui de stele și asistăm uimiți cum ne încolțesc penele și învățăm să deosebim durerea de iubire. 


De-aceea cand ma ard in strafundul ochilor
niciodata atinsele de mine lumini,
suava durere albastra-mi intind peste crestet
sa-mi tina loc de cer.
Si daca ma dor pe mine insumi, cu rauri,
cu pietre, cu o dunga de mare,
atat cat sa-mi fie toate un pat,
totdeauna neincapator gandul meu
in vesnica crestere, o, n-am sa stiu ca si tu
te dori pe tine asemeni, si nu sunt eu acela
cu care vorbesc!- Nichita Stănescu „Enghidu”