miercuri, 29 decembrie 2021

O altfel de privire-298- Vizita...

 Poate că este o trăire de adult, poate că este altceva, nu știu, dar. așa mă simt cel mai des în prezența altcuiva: ca în vizită. Foarte, foarte rar am sentimentul de acasă lângă tine, sau lângă tine, sau lângă tine. cel mai des mă simt ca și cum vin, spun cuvinte de bun simț, de cicumstanță uneori, arareori cu umor, și apoi plec spre acasa mea, unde sunt în voie, unde eu și Eu locuim cel mai des. Nici măcar nu știu de unde ideea asta ciudată că în această acasă ar mai fi nevoie de altcineva... Poate de la Eva și Adam... poate din unele filme, ori cărți... poate ...nici eu nu mai știu. 

Între timp, sunt ca un musafir în viața ta, ori a ta, ori a ta... Mă anunț uneori, aduc flori, prăjituri, glume, ori vreun film. sau vreo carte... stau un timp și apoi mă întorc la mine, Acasă. Uneori stau cât o iubire, o căsnicie, un timp...

În familie m-am trezit c\ndva prin naștere, cu tine, nu știu încă ce să fac... sunt un musafir în viața ta și mă retrag de fiecare dată când pendulul sună ora târzie...



luni, 27 decembrie 2021

O altfel de privire-297- Sunt recunoscătoare ...

 Sunt momente când îmi e foarte ușor să simt recunoștință și sunt  altele când nu pot articula nici măcar un sunet. De cele mai multe ori mă simt martora acțiunii unei Inteligențe care nu încetează să mă surprindă și care îmi dă acele sentimente unice de uimire, înfiorare, expansiune. În zilele astea sentimentul pregnant este de mare recunoștință pentru tot ce „Am încercat”, tot ce am inițiat. Nici nu contează rezultatul căci el e deja în sine.  Ceea ce mi-a adus un sentiment aparte este acest „Am Încercat” în orice direcție a fost el, dar mai ales în ceea ce mi-a șoptit inima. Am încercat să iubesc, am încercat să fabric în realitate un vis de Familie Pământeană, am încercat să fiu un Om bun, am încercat să progresesz mereu, am încercat să arăt partea bună a celuilalt, să trăiesc mai mult decât mă țin limitele fizice, să imaginez, să creez, să cresc, să alin, să vindec. Sunt Recunoscătoare pentru toate momente când Am Încercat să avertizez, să arăt și un alt fel de a fi, și o altă Lume, și un alt Adevăr. 

Sunt Recunoscătoare pentru emoții, pentru stări, pentru gesturi, pentru căldura din aerul ce ne îmbrățișează blând, pentru înțelepciune și răspuns, pentru acțiune și curaj, pentru pasul următor, pentru bătaia inimii din cântecul vieții, pentru clipele de dragoste și pentru momentele de Iubire, pentru împărtășire și pentru Unison, pentru dizarmonia aparentă și pentru Iluzii, pentru Lecții și pentru VIAȚĂ! 












sâmbătă, 25 decembrie 2021

Taine-26- Fluxul

 Sunt omul Flux

în zile anume

îmi cresc 

trăirile,

emoțiile

le simt

paroxistic și 

atunci TU 

te retragi:

Te privesc, 

și aștept zilele

celelalte

când îmi scad

trăirile,

emoțiile

până când 

îmi rămân dezvelite

coastele de suflet 

Atunci sunt 

schelet nemuritor,

rece,

iar TU pari să 

mă vezi, să mă cauți...

Te privesc iar 

și muguri de verde 

îmi nimbuiesc

 în suflet până când 

trăirile-mi cresc

paroxistic...

din nou.

Sunt omul Flux,

Femeia Flux 

și îmi las

Viața, 

maree celestă

să se adape din ființa-mi

un ciclu de Fluxuri 

divine. 



Gândul de week-end-412

 Pe scurt, esența vieții pe care am prins-o până la această vârstă este: oamenii sunt cei care fac să fie posibil și Binele și Răul, sau, altfel spus , oamenii fac să fie posibil sau imposibil orice. 

joi, 23 decembrie 2021

O altfel de privire-296- Decembrie

 Obișnuim să păstrăm în memoria afectivă anumite date ca puncte turnante pentru trăiri și situații noi din viața noastră. Pentru mine o astfel de perioadă plină de memorabil este luna decembrie. De-a lungul vieții mi-au rămas în amintire unele zile din preajma Crăciunului pentru încărcătura lor emoțională și spirituală aparte. Din copilăria mică port acele imagini când casa mirosea a cozonaci pe care mama ori bunica îi frământase în copaia de lemn care în restul anului stătea atârnată în bucătăria de vară.  Căldura și mirosul îmbietor ce umpleau odaia în acele zile îmi dădeau o moleșeală dulce și o oboseală fericită. Adeseori adormeam cu gura pe mână în timp ce urmăream procesul de fabricație. 

Urmează acea zi geroasă de decembrie când, pe când mergeam într-o după - amiază spre stația de autobuz din cartier, am simțit cum o fericire roz se întinde peste lume, cum o mantie de bunătate se așterne peste oameni și undeva în interiorul meu s-a făcut de-a liniștea și zîmbetul. 

Nu știu dacă în același decembrie sau la scurt timp după acela, într-un alt decembrie am simțit peste măsură căldura din preajma revoluției și sentimentele amestecate ce umpleau aerul din oraș. Atunci am simțit frica pentru prima dată ca fiind o ființă materială ce se înmulțea rapid.

În același cartier, cu vreun an sau doi înainte, o altă seară de decembrie  a rămas pentru sufletul meu ca emblema raiului atmosferei de cămin, de familie, de iubire: casa era deja curată, în cameră o veioză palidă își trimitea razele până la paginile cărții pe care o citeam, era liniște, cald și în bucătărie cozonacii se rumeneau parfumat.  

Într-un decembrie 26 au continuat să mi se stingă  razele ce mai erau încă prin suflet ...

Apoi, peste  vreo șapte ani, într-o seară de 23 decembrie sufletului meu i-au tresărit dureros petalele în îmbobocire nouă. Atunci,  când eram deja un adult și era rândul meu să pregătesc Sărbătoarea și casa și bucatele, sufletul meu a cunoscut lacrimile de fericire, muzica, blândețea, iubirea. Un om m-a căutat, m-a însoțit, mi-a alinat trăirile dureroase și mi-a fost martor la iubire. 




Pentru mine decembrie este acea parte din an când lumea dinăuntru se face plămadă parfumată și caldă de suflet înflorit. 

miercuri, 22 decembrie 2021

Plata Domnului...

 De-a lungul vieții observăm perioade caracterizate de anumite situații repetitive... La loc de cinste sunt acele momente când un om îmi apare repetat, constant în gând. Am trăit de multe ori acest sentiment și în primele dăți când l-am conștientizat simțeam o stare de neliniște amestecată cu nerăbdarea de a-l contacta pe acela care îmi urmărea ființa la nivel subtil. De multe ori îi scriam sau îi telefonam aceluia, iar sentimentul pe care îl aveam imediat după comunicare era de frustrare, dezamăgire, jefuire...


Cu timpul am înțeles că în astfel de situații mi se întâmpla ca nu eu să îl urmăresc cu gândul ci dimpotrivă, gândul aceluia să mă ajungă dintr-o nevoie de conexiune cu mine. Cauza nu m-a interesat mult timp  dar dacă ne raportăm la sisteme energetice, îmi pare plauzibilă explicația că la o altă scară era o căutare de a se alimenta energetic, de a își echilibra stările și conexiunea subtilă cu mine îi aducea vremelnic ceea ce căuta. 

De la o vreme, simt  vreo câteva persoane care mă urmăresc în gând și știu că am trăit cu fiecare dintre ele momente de apropiere sinceră, deschisă până când ceea ce s-a spus, ori s-a trăit a fost ceva ce fiecare dintre noi a considerat la vremea respectivă a fi un adevăr important cu valoare de limită dincolo de care relația, prietenia, iubirea dintre noi,  nu a mai putut continua așa cum era înainte. 

Una din conștientizările personale recente este că nu doresc să îmi asum bunăstarea altuia mai mult decât e dispus el însuși să lucreze pentru ea, că nu mai pot purta ceea ce devine poate „mintea cea de pe urmă” , înțelegere târzie ori remușcare ori regrete de cealaltă parte. Până la urmă, fiecare dintre noi cunoaște Legea, fiecare dintre noi a auzit măcar o dată despre a iubi oamenii, viața, ceea ce faci, ești, spui, gândești, „a iubi ca pe tine însuți” și fiecare dintre noi trăiește modul cum înțelege să se raporteze la această Lege, Unica valabilă și pe care o recunosc în această viață și în oricare alta. 

Prin urmare, de fiecare dată când îmi vei mai apărea în spațiul ființei însoțindu-mă să știi că gândul meu este doar despre cât de capabil sau capabilă ești să trăiești viața asta, cât de desăvârșit sau desăvârșită ești în a continua, crea, trăi, progresa și voi recunoaște pentru fiecare act de viață pe care îl semnăm între noi unica Plată valabilă, aceea a Domnului. 

Iartă-mă, Te iubesc, Te iert, Îți mulțumesc!



marți, 21 decembrie 2021

Taine-25

 Luna și eu

ne priveam

zâmbind

intens

în miez.

Și luna și eu 

ne știam deja

luciul

rotundul

mirajul

coroana

și poate

că tocmai 

de aceea

rotundul

luminos

al lunii 

îți pare

 familiar,

atât de eu.

duminică, 19 decembrie 2021

Gândul de week-end-411

 Maturizarea urmează aceleași etape fie că este vorba de cea fizică, emoțională, spirituală. Unele din caracteristicile ei esențiale sunt asumarea, independența, detașarea. 


joi, 16 decembrie 2021

O altfel de privire- 295- „Du chaud au coeur...”

 Francezii au o expresie ce descrie perfect ceea ce cred că reprezintă esența omenescului: „cela me fait chaud au coeur” spun ei referindu-se la acel sentiment unic pe care mi-l doresc pentru noi toți, pentru lumea asta. El apare atunci când cineva face un gest de bunătate, când primești un cadou neașteptat care îți face plăcere, când primești un compliment ori o declarație referitoare la frumusețea a ceea ce ești, ori este apreciat ceea ce manifești. Fiecare dintre noi cunoaște acest sentiment pe care îl are când inima i se ”încălzește” și crește  și pe care îl numește ca fiind starea de îndrăgostire, dar ea poate fi creată de noi toți de fiecare dată când simțim admirație și prețuire pentru cel de lângă noi și îi spunem și îi arătăm acest lucru, când îi dăm de știre că este important pentru noi și îi recunoaștem calitățile, când îi trimitem o veste de bucurie, ori îi scriem un mesaj de prețuire. Fiecare dintre noi poate crea  „căldura” sau „frigul”  în inima celuilalt. 

Cred că tocmai de aceea perioada Crăciunului este atât de iubită, pentru că fiecare om este atent și își  strunește firea în a fi „mai bun”. Cu timpul învățăm însă că viața noastră este prilejul de a crea un Crăciun perpetuu și de a sărbători prin generozitate și dăruire miracolul ființării. 

„Cette vie me fait chaud au coeur, mon ami!" 

este urarea pe care o doresc nouă tuturor de aceste Sărbători și în Era cea nouă. 




duminică, 12 decembrie 2021

Gândul de week-end-410

La un moment dat ieșim din fatalitate și înțelegem că tot ce trăim este  alegerea noastră. Abia după acel moment începem să trăim cu adevărat când „vedem” la ce spunem NU și la ce spunem DA. Nimeni, niciodată nu ne forțează să facem ceva, de fiecare dată avem posibilitatea să continuăm, să ne oprim, să schimbăm.  



sâmbătă, 4 decembrie 2021

Gândul de week-end-409

     Fiecare om, ori grup, fiecare popor are un timp al său în care suportă răul ce i se face. Apoi își dă seama, îl vede și nu îl mai permite. 

luni, 29 noiembrie 2021

O altfel de privire-294- Ceața de lumină

 Citisem în repetate rânduri prognoza meteo pentru acea zi și de fiecare dată spunea că va fi soare și o maximă de șapte grade. Am verificat încă o dată buletinul meteo  și am decis să merg acolo. Începutul zilei era de o neutralitate tăcută... se simțea o așezare peste fire, iar lumina răsăritului ne încălzea spatele. 

Când am ajuns sus peisajul se schimbase: ceața acoperea totul în jur  pe o rază de câțiva kilometri. Norii erau atât de învăluitori încât cu greu se putea uneori zări ceva la cinci metri în față. Ca de obicei am pornit cu tot grupul dar pe măsură ce mergeam mi-am regăsit ritmul  și am intrat în universul cu care obișnuiesc să mă însoțesc pe drum. Mi-am lăsat ochii să măture porțiunea din fața pașilor, i-am lăsat pe toți ceilalți să se ducă în ritmul lor și am continuat să merg singură o bună bucată de drum. Pe măsură ce înaintam ochii mei vedeau tot mai limpede, mai clar, ceața dispăruse și simțeam ca și cum deasupra creștetului meu soarele își trimitea razele vesel. Mi-am ridicat privirea curioasă și în jur am văzut cu mare surprindere că totul era gri, ceața încă deasă iar cerul de un cenușiu dens, fără vreo urmă de rază rătăcită. Contrariată am plecat iar capul spre drum și acea senzație de lumină, de raze ce mă înconjoară a reapărut. Am ridicat iar privirea și am căutat în față, în sus, în jur ...  peste tot ceața deasă, de un alb gri compact. Am renunțat să mai verific soarele fizic care a apărut și el mult mai târziu, la distanță de câteva ore, și am continuat drumul bucurându-mă de lumina ce părea că apare în sens invers, ca și cum se ridica dinspre pământ într-o încercare de a străpunge stratul gros de nori și de a lumina cerul însuși. 

Apoi după o vreme am avut sentimentul că undeva aproape ar fi capătul drumului și  brusc s-a născut în față   conturul șters al unei clădiri... înaintând am recunoscut punctul terminus al telecabinei. Am mers mai departe și am ajuns acolo unde plănuisem. Aici totul era diferit: vântul tăios părea să lase urme de bici pe față, pe mâini, pe orice porțiune de piele neacoperită; cu o insistență ascuțită își căuta drum și prin straturile de haine lăsând dâre de gheață pe corp. L-am ignorat și am stat dreaptă în rafalele lui, neintimidată de iuțeală, nici de asprime, ori de tăioșenie. Stăteam și simțeam cum o neclintire străbună se prelinge pe urmele dîrelor înfrigurate și cum picioarele mi se înfig și mai puternic în pământul de sub mine. Stând astfel l-am privit o vreme și mi-a părut un profil tânăr, uimitor de proaspăt, cu un contur neobișnuit de fin. Pentru o vreme am simțit cum vântul s-a oprit, ceața a dispărut, tot ce era între noi s-a dizolvat și mi s-a lăsat dezvăluit  profilul unui adolescent blonduț, imberb. 

Ca într-un film în care camera se oprește pe un cadru, la fel am stat și noi așa, într-un univers alăturat, el dezvăluindu-mi-se, eu privindu-l senin și simțindu-mi picioarele cum cresc rădăcini de neclintit până în adâncul veacurilor. 


Apoi a reîncepul trosnetul de bici al vântului, șfichiuitul său, câteva femei  cântau spart niște cântece care sunau a zbierat, un grup făcea un fel de incantații sacadate, punctate de gesturi și rugi și un zâmbet amuzat și calm mi se răspândea prin fire. 





joi, 18 noiembrie 2021

O altfel de privire-293- De fapt...

Aceste vremuri îmi dau o trăire asemănătoare celei din 1989; atunci am simțit o eliberare din perspectiva faptului că poți să spui  ce gândești fără să fii pedepsit, fără ca părerea ta să fie motivul unor pedepse fizice, morale, sociale severe. Atunci, în acel decembrie, am simțit cum se ridică o anume greutate psihică și undeva, în cerul de deasupra țării noastre se face mai senin. De atunci am putut să spunem deschis ce credem și ce gândim.

***

Perioada pe care o traversăm îmi dă un sentiment asemănător de relevare, doar că de data asta în plus,  arătăm cine suntem cu adevărat. Poate că se putea să ne arătăm esența și în alt mod dar probabil că acesta ne este potrivit; în condiții de viață și de moarte, omul se arată exact așa cum este... și aceste vremuri au creat tocmai aceste condiții de viață și de moarte în care oamenii se arată exact așa cum sunt. Ceea ce mă surprinde cel mai mult însă, este tocmai lipsa de umanitate pe care am cultivat-o în ascuns, noi ca omenire. Ne-am dus atât de mult sub steagul evoluției, am crescut atât de mult pe treptele rațiunii încât tocmai ceea ce ne definește am lăsat de-o parte: omenia, importanța ființei umane, creșterea împreună, susținerea, într-ajutorarea.  Și asta a fost posibil atâta timp cât am mers profund în direcția competiției în defavoarea întregului. Mult timp am fost convinși că e important să stăpânești niște abilități declarate dezirabile de către societate și că folosindu-le cu măiestrie îți faci viața mai bună ... doar că de la sporirea confortului, sau ușurarea condițiilor de trai s-a ajuns la o formă de sclavie, cu față de modernizare și progres. 

Pe drumul acesta viața omului pare lipsită de importanță, uciderea unui om astăzi are semnificația  strivirii unei furnici cu talpa pantofului... nici măcar nu se observă în majoritatea situațiilor. 

***

Se știe că pe orice drum există un capăt, la un moment dat drumul se termină și începe altceva. Dacă pe drumul evoluției spirituale se spune că odată cu parcurgerea lui deplină treci din lumea fizică în cea eterică, se face acel transfer asociat de către noi cu Înălțarea, sau cu dispariția fizică în trup fiind, cred că ceea ce trăim acum este proximitatea unui capăt de drum.

Suntem la capătul drumului minciunilor personale și este evident că nu ne mai putem înșela în ceea ce privește cine suntem, ce avem în noi, de ce ne temem cel mai mult. Nu ne mai putem minți că altcineva ne va salva din orice trăim, nu ne mai putem minți că nu putem singuri, nu ne mai putem minți că încă nu știm să ne asumăm, să ne hrănim, încă nu știm ce ne priește și ce ne dăunează, încă nu știm să ascultăm, să iubim, să trăim, să acceptăm ... ne apropiem de momentul în care acceptăm  că în tot acest timp am preferat să arătăm spre oricine altcineva pentru eșecuri și spre noi înșine pentru reușite. Aceste vremuri sunt menite să ne arate că suntem toți la fel de implicați și că, vorba lui Camus. „cette histoire nous concerne tous”. Fiecare dintre noi este părtaș și autor în egală măsură. 





marți, 16 noiembrie 2021

O altfel de privire-292- Ce rămâne când nu mai rămâne nimic?

 Atât cât mă pricep și înțeleg până acum din viață, cred că în afară de situațiile personalizate prin care trecem există și acelea obligatorii pentru toată lumea și una din acestea cred că este atunci când ajungi să trăiești sentimentul că nu îți mai rămâne nimic, că ești la un capăt de suportabilitate, de trăire, de simțire. Precum un pasaj obligatoriu, undeva pe parcursul vieții noastre, există și această trăire prin care trecem fiecare la un anume soroc. E adevărat că evenimentul care o declanșează poate fi atât de neaștepat, atât de brusc și uluitor încât pentru moment ne simțim ca sub o lovitură puternică: doborâți, sleiți, fără nicio forță... de multe ori simțim că nu mai avem nimic și mai ales nimic din ceea ce ne susținea, din ceea ce era un sprijin incontestabil până atunci. 

Felul cum trăim sau cum trecem prin această perioadă reprezintă semnătura noastră pe foaia Vieții. Nu caut să dau vreo rețetă sau vreun îndrumar despre cum ar fi mai bine să trecem prin această încercare doar pot să observ că de foarte multe ori, alegerea pe care o facem înrăutățește și dăunează pe direcții multiple; și mai cred că acela este un moment prielnic ca să înțelegem că ceea ce trăim este în egală măsură produsul a ceea ce depinde de noi dar și a ceea ce ține de întreg, că există unele situații pe care le putem schimba total, dar există și altele pe care e necesar să le acceptăm așa cum sunt ele și că întotdeauna, prin ceea ce facem, spunem, gândim, putem să declanșăm o schimbare, cât de mică, înspre benefic, evoluție, înțelegere, bunătate. 

 Există în viața fiecăruia dintre noi, sub o formă sau alta, această întrebare: „Ce mai rămâne când nu mai rămâne nimic?” și acela este momentul de mare răscruce, de imensă grație în care avem șansa poate unică, să vedem și să descoperim că acel nimic era inutil din multe puncte de vedere și că ceea ce este esențial și adevărat nu dispare niciodată. 





vineri, 12 noiembrie 2021

Gândul de week-end-408

 Gradul de evoluție al unei civilizații se manifestă  în importanța pe care o acordă  omului în raport cu legea. 

sâmbătă, 6 noiembrie 2021

O altfel de privire- 291- Muntele și fereastra mea...

 Fereastra a fost pentru mine o bună bucată de vreme o bucurie intimă, fără glas. Cum a fost necesar ca  fetele mele să stea izolate, iar eu a trebuit să stau în carantină alături de ele, fereastra mi-a devenit un fel de interlocutor aparte. De multe ori ea îmi trimite  imagini de o frumusețe de vis, mă binecuvintează  cu apusuri ce-mi taie rsspirația iar acum, în această perioadă mi-a făcut cadou niște secvențe de toamnă scăldate într-o lumină angelică aproape ireale. 

Toate acestea mi-au vorbit la rândul lor într-un limbaj asemănător cu cel pe care îl vorbește  muntele de fiecare dată când ajung la el. Nu cu mult timp în urmă spuneam că acolo, la munte, este singurul loc unde mă simt fericită. Răspunsul pe care l-am primit  a fost „Îmi pare rău„  Mulțumesc pentru gestul de compasiune pe care l-am simțit atunci față de mine, dar asta mă face să mă gândesc și la faptul că dacă am privi cu ochii sufletului tot ce trăim, am înțelege altfel ce înseamnă natura în viața nostră. 

La munte mă simt fericită pentru că acolo oamenii sunt dezgoliți de tot ceea ce se prefac că sunt. Acolo nu există situații în care ceea ce spui și ceea ce faci să fie diferit; acolo nu poți să ai o agendă ascunsă căci traseul este unul singur și îl termină doar aceia care sunt cu adevărat capabili să îl parcurgă, pe când în oraș, sunt foarte mulți cei care se prefac ori au găsit căi prin care să dea impresia că sunt capabili. De cele mai multe ori, în ceea ce am trăit, am aflat oameni care se folosesc de ideile altora, ori chiar de munca altora pentru a se arăta într-o lumină favorabilă, falsă, dar care este acceptată în societate și care îi promovează ca fiind oameni model. Pe munte însă, nu există nu pot singur dar dau impresia că pot. Ori termini pe picioarele tale traseul prin ceea ce ești, ori renunți și admiți că mai ai de lucrat.  Acolo, pe munte afli ce înseamnă legea universală, legea naturii, etern valabilă și înveți să o respecți. Și tot acolo poți întâlni oameni asemeni ție, oameni asumați, deschiși, care știu să simtă bucuria fără vreun motiv logic, care prețuiesc frumusețea și măreția naturii, care o respectă și îi recunosc valoarea.

Între timp, la mine în cartier, pe locul unde existau niște spații naturale, pline de vegetație salbatică, unde în ultimii patru ani am văzut muri sălbatici, maci, sângele voinicului, păpădii uriașe, sunătoare, lăstăriș, arici,  acum au apărut garaje; niște cuburi din  metal, ce formează un lanț de vreo câteva sute de metri vis a vis de lanțul de blocuri din beton. Și mă tot întreb, oare cum ar fi fost ca fiecare asociație de locatari să ia spre folosință câte o parcelă pe care să o cultive cu plante, flori, vegetație? Nu voi ști pentru că de acum, oamenii gospodari se vor înființa seara pe scăunele pliante în fața garajelor privind la cei care se plimbă agale, căutând o urmă de vegetație naturală. 





vineri, 5 noiembrie 2021

Gândul de week-end-407

 Când pentru tine sursa adevărului  este în interior, riști să nu te potrivești lumii.

miercuri, 3 noiembrie 2021

O altfel de privire-290- Mâna cu care dai...

     Există în mine o parte care se activează de la sine și de care am devenit conștientă destul de târziu în viață. De felul meu sunt o natură pașnică ce se hrănește din echilibru și armonie, din pace. În relații onorez și respect ceea ce este celălalt dar și ceea ce sunt eu însămi. Privind retrospectiv, pot identifica ușor momentul de cotitură, acea schimbare  de paradigmă personală care în majoritatea timpului este interpretată ca fiind o inconstanță personală, o nesiguranță, ori o slăbiciune. Chiar dacă uneori am crezut că rămân aceeași în ceea ce sunt, acum pot accepta că sunt situații în care ceea ce sunt dispare și mă comport ca o oglindă perfectă a felului cum mă tratează și cum mă consideră celălalt. Undeva și mai în adânc, gena datoriei, a fidelității există și ea foarte puternic dezvoltată din alte evuri. Prin urmare pot trăi situații paradoxale în care rămân atâta timp cât mai cred în celălalt, în capacitatea lui de a evolua, de a se schimba, de a „vedea” . Adeseori însă, oglindirea mea perfectă îi alimentează celuilalt credința în felul meu eronat de a fi și a acționa, nevăzând că el însuși este cel care procedează în acel fel, nevăzându-se pe el însuși în acea oglindă. 

Cu vârsta am ajuns să renunț la a mai fi atașată de creșterea, de evoluția celuilalt și mă concentrez pe ceea ce am de echilibrat, șlefuit, clădit în mine însămi. De la o vreme, simt mai puțină tristețe față de lipsa de integritate, față de lipsa de echilibru evidentă, față de planurile ascunse din spatele unor cuvinte alese, față de  minciuni și bârfe, față de lipsa de asumare ori lașitate. Cultiv mai puține relații dar mai echilibrate, armonioase. Accept și îndrăgesc solitudinea care îmi apare tot mai ademenitoare pe măsură ce văd dincolo de măști... nu mai încerc de mult timp să îi arăt celuilalt ce mască poartă, nu mai caut să îl însoțesc până în miezul cald pe care și-l ignoră. Există un tărâm unde au ajuns deja mulți și unde îmi doresc să trăiesc; există un tărâm a cărui sămânță există în tot ce e viu și care își are timpul său de încolțire în fiecare. Te văd și  văd această sămânță, accept și respect timpul tău și al meu... ne întâlnim întotdeauna în momentul de pârg și de adevăr. 

„Cunoaște-te pe tine însuți!” continuă să rămână singurul motto al adevărului din lumea asta. 




luni, 1 noiembrie 2021

Anotimpul dinăuntru...

 În ultimul timp am observat că în mod repetat, cu cât înaintăm înspre iarnă, cu cât imaginile care mi se așază pe retină sunt mai golașe, cu atât în lumea dinăuntru îmi apar imaginile cu petale albe de pomi în floare. Ceva din mine, poate o rebeliune copilărească, ori o încăpățânare de zodie, sau poate un fel nătâng de a fi, îmi aduce repetat imagini, sentimente contrare celor vizibile cu ochiul liber. 

Da, este prag de iarnă, da, trăim într-o societate care a minimizat până la derizoriu semnificația și importanța unei vieți, da la mine în cartier se șterg și ultimele părți de teren verde pentru a se clădi garaje - cutii din metal, da, oamenii ucid viața cu fiecare gând, cu fiecare cuvânt rostit și da, în viața de zi cu zi mă feresc să vorbesc despre sentimentele mele...

Și cu toate astea, undeva pe lumea de azi, chiar și dacă este doar într-un univers pe care îl găzduiesc, este o primăvară perpetuă, oamenii se recunosc și se prețuiesc, se alătură în familii, grupuri sau perechi după valori și susținere reciprocă, după veridicitate și respect. 

Undeva, înăuntrul nostru, există un anotimp pe care unii îl cunosc deja iar alții îl vor descoperi și ei... totul este un anotimp unic, perpetuu, în care înmugurim pe rând. 





joi, 28 octombrie 2021

Gândul de week-end-406

 Toamna, sufletele celor plecați se aprind și luminează prin coroanele copacilor.

marți, 26 octombrie 2021

O altfel de privire-289-Orga

 Mă gândesc la prima mea întâlnire cu o orgă, nici nu mai știu când, într-o catedrală. O căutam având în memoria auditivă sonoritatea ei. Făcusem cunoștință cu ea mai întâi  auditiv apoi,  când a fost posibil, am căutat-o la ea acasă, în una din bisericile unde locuia. Îmi amintesc cum am măturat cu privirea locul unde intuiam că se află și după câteva reveniri am înțeles că ceea era în fața ochilor mei era cu adevărat o orgă. Mult timp m-am întrebat cum funcționează și mai ales cum se face că o așa mașinărie poate să cânte în acel fel. 

***

Între timp l-am căutat tot mai mult pe Bach în compozițiile sale și am înțeles că orga îmi place în anumite sunete și că în altele mă simt incomod, uneori într-atât încât prefer să opresc melodia. 

De curând mi-a venit în minte modul cum funcționează creierul nostru, și m-am gândit că, parcă sub acțiunea unor degete nevăzute, unele sinapse devin preferate și se aprind, uneori dinadins, alteori întâmplător, creând compoziții  asemănătoare celor la orgă. Bine temperată, orga produce sunete divine, îngerești, dar lăsată pe mâinile unui novice deranjează cumplit prin disonanțe, stridențe.

 Prin repetare, creierul nostru crează sinapse ce devin permanente și care se schimbă odată cu căutarea unor noi experiențe, unor noi perspective. Deși viața pare limitată, ea este suficientă ca să o facem un concert mirific de orgă (bine temperată). 




Taine-24

 Și sunt clipe,

ore, zile întregi

când simt  timpul

cum îmi curge 

catifelat prin suflet

cum în trecere 

îmi mângâie ființa 

dinspre interior

lăsând un zâmbet 

de apus trandafiriu

prin celule, prin sânge,

prin țesuturi, prin ochii

demiurgici ce m-au creat.


Sunt clipe, ore, zile

mieriu trandafirii

când simt cum porii 

își defac ușor

bulbi de flori 

ce se pornesc

să-mi încolțească 

din piele,

din respirare,

din lumina de ochi, 

din pulsul de viață,

din spirală...




luni, 25 octombrie 2021

O altfel de privire-288- ancorele...

 E interesant să observi cum se raportează oamenii la ce cred ei că este adevărat. De curând mi s-a întâmplat să asist la o cuvântare în care cel care vorbea invoca un anume fapt istoric meritoriu legat de un eveniment personal. A făcut apoi o legătură între acel fapt istoric, evenimentul personal și, ca într-un silogism socratian a unit cele două, investind evenimentul personal cu valoarea și esența faptului istoric. Nu știu dacă această legătură este cea care îi insuflă vieții actuale parcursul meritoriu incontestabil, nu știu ce s-ar întâmpla dacă ar afla că evenimentul menționat a avut loc în alt an... Ceea ce am înțeles este că de multe ori oamenii au misterioasa capacitate  de a creea întocmai ceea ce cred cu adevărat, ceea ce li se spune de cei dragi, ceea ce se suprapune pe imaginea pe care ei înșiși nu îndrăznesc să o pună în cuvinte. .. pur și simplu intră în ea ca în viață și o trăiesc deplin. 

***

    Acest lucru m-a făcut să mă întorc spre mine, să mă gândesc la toate câte mi le spun cu valoare de adevăr, la toate în care cred cu putere și pe care le urmez pasional. Nici măcar nu am încercat vreodată să le verific cumva... toate însă m-au conturat în ceea ce sunt acum, în ceea ce trăiesc acum... 

***

        Undeva, într-un colț de existență personală, o voce mică se aude: „Ce ar fi tot ceea ce trăiești dacă ai șterge tot ce crezi?” 




sâmbătă, 23 octombrie 2021

O altfel de privire-287- Și apoi...

     De fiecare dată când pornesc pe un drum nou simt dorința de a fi acolo, îmi verific rapid starea fizică, estimez ce îmi va fi necesar ca provizii și pornesc. Nu știu ce voi întâlni, nu cunosc meandrele drumului, nici cum se va schimba vremea, nici ceea ce voi vedea. dar știu clar că îmi doresc să fiu acolo. Adeseori trec prin păduri dese din care nu pot vedea mai departe de zece metri, sau traversez drumuri, albii de ape, câmpuri uneori. Toate îmi vorbesc, toate îmi dau un sentiment de bucurie, sau de curiozitate, de mister uneori, de comuniune și împărtășire cel mai des. Câteodată, fără vreun avertisment, după câte o cotitură mă trezesc într-un loc ce îmi taie răsuflarea, ce mă face să simt încântare, uimire, recunoștință, admirație, însuflețire. În acele dezveliri surprinzătoare de tărâmuri nebănuite simt cum îmi crește inima, sufletul întreg cum devine nețărmurire și cum o pace infinită mă umple până în firide neștiute. 

***

         Fiecare drum al vieții este o trecere prin neguri, o traversare prin ceață, prin încercări, prin comunicări și fapte, prin trăiri și separări, prin frământări interioare până când  în fața ta se deschide zarea, infinitul, neînlănțuitul și neferecatul. Odată ce l-ai întrezărit, acel tărâm, odată ce l-ai cunoscut, el se distilează treptat în recunoaștere, în simțire, în trăiri și conștiință. Și trăiești apoi tot mai mult în acel sens nou, în acea evidență familiară de acum pentru tine până când știi că Ești ea, acea evidență. Știi că ești din imemorial și către imemorial, știi că totul are o înțelegere nouă pentru tine și bănuiești că acela este începutul altui drum. 

***

            Trăiesc înfiorarea spiritului și a simțurilor în fața măreției Vieții, contemplu Vastul uimitor ce mă conține și îmi iau un răgaz în care să îmi las ființa să simtă această bucurie, încredere, pace. Te aștept o vreme știind că mă aștept tot pe mine și apoi vom porni din nou sau doar ne vom bucura că Suntem și asta va fi de ajuns.   




vineri, 22 octombrie 2021

Gândul de week-end-405

De la un moment dat încolo, nu mai poți fi lovit. 

miercuri, 20 octombrie 2021

O altfel de privire- 285- Liniște...

 Sunt acele plecări, bruște mai ales, care așază o lumină crudă pe locul rămas. Se întâmplă ca oameni pe care îi cunoaștem, cu care am petrecut o vreme să plece din viața noastră, din Viață și plecarea lor să aibă un impact pofund. 

Tocmai am aflat că un spirit drag a ales să plece în urma unui impact puternic al mașinii în care se afla... vestea m-a lovit poate la fel de puternic ca mașina care a ales să îmbrățișeze mortal acel copac. 

M-am gândit la multe, am simțit multe în tot acest timp care s-a scurs de la aflarea veștii... m-am gândit chiar la esența profesiei mele, la faptul că în fiecare suflet cu care lucrez trece o parte din sufletul meu, că încă nu sunt pregătită deplin să hrănesc spiritual și sufletește viața și moartea în egală măsură... mă gândesc că deși sunt o ființă care se crede spirituală și înțelege destul din trecerea dintre tărâmuri, totuși am simțit jale, totuși am simțit lipsă de noimă și nevoie de timp de doliu. 

***

M-am afundat în liniște apoi, ca într-un ocean ce a estompat totul în jur și am simțit cum șterge și absoarbe neînțelesuri ce produc lacrimi, deznădejdi, tristeți... Mi-am luat timpul de pauză, am înțeles că niciodată, nicăieri, nimeni nu garantează că linia de sosire este atinsă de toți alergătorii în același punct... pentru fiecare finishul este cel personal și fiecare se oprește atunci când nu mai poate continua. 

    Mi-a venit în minte apoi felul în care acest tânăr frumos și-a trăit viața în cei nouăsprezece ani ai săi: pentru mine reprezintă o dovadă de impecabilitate și bun simț, de un echilibru matur, înțelept. Felul în care vorbea, trăia, se purta înseamnă pentru mine o dovadă cum poți trăi fără vreo datorie de orice fel (de onoare, de înțelegere, de compasiune, de acceptare). 

***

  Îți mulțumesc suflet drag pentru tot ceea ce reprezinți în amintirea mea și a celor care te știu, îți mulțumesc, Te iubesc!   ( Ciprian, 19 ani) 



marți, 19 octombrie 2021

O altfel de privire-286- Ce ne definește?

 De-a lungul timpului au existat oameni care și-au trăit viața întrebându-se constant: „Ce pot face eu în această situație, sau pentru tine, sau pentru locul ăsta, pentru jobul ăsta, țara asta, pământul ăsta? ”

Și când spun acestea mă gândesc și la președintele Kennedy cu al său celebru discurs de inaugurare din 1960 „...dragi cetățeni americani, nu vă întrebați ce poate face țara voastră pentru voi, întrebați-vă ce puteți face voi pentru țara voastră”, sau la Maica Tereza care, fiind invitată într-o emisiune de radio în Phoenix, înaintea emisiunii prezentatorul a întrebat-o ce poate face pentru ea, a rugat-o să îi îngăduie să facă ceva, orice, iar Maica Tereza i-a răspuns astfel. „Scoală-te mâine dimineață la cinci, du-te pe străzile din Phoenix, găsește pe cineva care trăiește acolo și convinge-l că nu e singur.”

***

Dintotdeauna oamenii au trăit vremuri dificile și dintotdeauna au existat acei oameni care și-au consacrat viața unui scop mai înalt, al împărtășirii și generozității, al dăruirii și susținerii. „Ce pot face eu în situația asta” este, mai mult ca oricând valabil astăzi, când ți se strecoară imperativ ce pot face ceilalți pentru tine!

 E ciudat cum evoluția științifică a însoțit o anume involuție, sărăcire chiar;  oamenii îi respectă tot mai puțin pe ceilalți oameni, felul lor de a alege cum să-și trăiască viața, ba chiar nu mai respectă nici viața însăși, deși declară contrariul. 

***

Nu cred că mai e nevoie de cineva care să spună că Împăratul e gol, deja se vorbește prea mult despre asta. Cred că  mai util ar fi dacă oamenii s-ar preocupa de felul cum pot fi de folos celorlalți și Vieții și mai ales cum să îi convingă pe cei în suferință, pe cei nedreptățiți, pe cei bolnavi, pe cei părăsiți, pe cei asupriți că nu sunt singuri. 

Mai mult ca oricând sunt vremuri ale ajutării, ale empatiei, ale generozității, ale vindecării, ale înțelegerii naturii umane și între oameni. Și abia apoi ale așezării în cadre corecte și nobile, ale păcii și lucrului în prosperitate. 



  

Taine-23

 Nici nu mai știu

care mi-a vorbit

prima...

poate durerea,

poate bucuria...

Le știu însă 

gustul, aroma

prea bine

săgetarea, arsura.

Am stat o vreme

la fiecare în casă

am jelit o vreme

am celebrat o alta. 

Mă cereau pe rând, 

mă trăgeau la sorți,

mă chemau,

îmi vorbeau.

Într-o zi 

le-am spus:

„Vă știu de-acum

și nu mai pot 

să vă simt deplin,

m-am învățat 

să stau spre mijloc 

de simțiri.”


Nu bănuiam însă

că în ziua aceea, 

aveau să-mi vorbească

amândouă,

aveam să le simt

simultan în mine,

aveam să știu ce simte

în fiecare secundă

un pământ

sau un demiurg

sau cel care

e în toate. 

vineri, 15 octombrie 2021

Gândul de week-end-404

 Iertarea este ca mantia de zăpadă iarna: protejează, ține cald și favorizează regenerarea. 

O altfel de privire-284-Relația

     Îmi amintesc cum de-a lungul vieții de până acum, în anumite perioade, ori momente scurte, îmi erau  clare două senzații: pe de o parte era aceea că o prezență din exterior mă „privește” și mă ghidează când mă abat de la drumul drept, când vorbesc urât sau când fac gesturi ce rănesc, iar pe de altă parte, senzația mai voalată ce-i drept, dar clară, că îmi folosesc corpul într-un fel asemănător a ceea ce se întâmplă între un stăpân și un sclav. O atitudine superioară îmi apărea de fiecare dată în interacțiunea cu trupul meu. 

Privind retrospectiv îmi este tot mai limpede modul uneori despotic în care mi-am tratat corpul, ființa pământeană care sunt...

    Cred că în momentul în care ne întrupăm, Spiritul care suntem intră în trupul care ne primește pentru a trăi această experiență ce este Viața noastră, a fiecăruia. De asemenea cred că între Spirit și Ființa de carne începe o Relație care de foarte puține ori este bazată pe egalitate, recunoaștere și respect. Fiecare dintre cele două părți ale noastre are meritele sale și, ca să fim onești cu noi înșine, fiecare din ele nu poate trăi aici fără cealaltă o experiență spirituală omenească. Fără spirit, ființa pământeană rămâne un animal terestru, iar fără trup, spiritul este un alt duh invizibil ce ființează într-o dimensiune sau alta. 

    Cele două părți ale noastre se află adeseori într-o relație de competiție, de supremație, de punere în lumină a meritelor specifice, de ocultare a lipsurilor, a slăbiciunilor. În exterior, în societate, genul de relație dintre spirit și ființa terestră  care există într-un om, este foarte bine ilustrat de felul cum relaționează cu ceilalți oameni: am întâlnit oameni duri și lipsiți de empatie față de semenii lor, oameni absenți din conversații, sau neimplicați, oameni supraprotectori, sufocanți, oameni agresivi, tirani, oameni blânzi, neclintiți în bunătate, în credință, în iubire. Fiecare din aceștia depune mărturie asupra a ceea ce trăiește în interiorul său, asupra felului cum se poartă El cu el însuși...

***

    În vremea din urmă mi-a venit tot mai des în gând acest subiect de reflecție și astăzi aleg să îmbrac hainele albe ale Păcii dinăuntrul meu, să mulțumesc cu recunoștință și respect trupului care a acceptat să mă poarte prin această călătorie numită Viață dar și Spiritului care a acceptat să mă locuiască, să mă ghideze potrivit unor coordonate nebănuite inițial, dar care mi-au dezvăluit locuri și trăiri mirifice. 

    Astăzi, Acum, îmbrac straiele blândeții dinăuntrul și din afara vizibilului, straiele înfrățirii, iertării, acceptării. Înainte de a trăi, înainte de orice relație, de orice uniune, de orice pact, există relația, uniunea, pactul dinăuntrul fiecăruia și Viața însăși. 





miercuri, 13 octombrie 2021

O altfel de privire-283- Neprevăzutul

 Fiecare dintre noi și-a dezvoltat un anumit mod de a trăi neprevăzutul, cel mai des reacțiile sunt împărțite între două direcții principale:  pentru unii el reprezintă prilej de inovare pentru alții este sursa unor angoase teribile. Cum noi toți simțim puternic nevoia de siguranță și cum aceasta ne modelează cel mai des drumul personal, deciziile pe care le luăm, ceea ce suntem dispuși să ne asumăm deplin sau nu, avem față de neprevăzut o atitudine de control, de previzibilitate și îngrădire. 

Mult timp dictonul francez „ Un homme averti en vaut deux!” a reprezentat pentru mine deviza cea mai aproape de suflet, căci mă aducea în acea zonă în care mă simțeam în siguranță; era ca și cum, avertizarea față de ceea ce urma să trăiesc îmi dădea o anume liniște și încredere, o anume stabilitate atât de necesară bunului mers al vieții mele. 

În altă etapă, tot din acest motiv am ajuns să creez neprevăzutul și am început să iau decizii aparent neașteptate, excentrice pentru unii, uimitoare pentru alții. Și totul pentru că, undeva, în adâncul fibrelor vieții noastre, neprevăzutul este sinonim cu tragicul sau cu suferința. 

De ceva timp mă surprind cum percepția pe care o am despre neprevăzut mi se schimbă odată cu percepția pe care o am asupra vieții în general, asupra fiecărei zile, asupra fiecărei secunde. În esență, fiecare clipă este neprevăzută, este unică și irepetabilă, fiecare respirare poartă cu ea ceva ce nu a mai fost, fiecare experiență este alta și fiecare trăire este prilej de schimbare a ceea ce am trăit deja de atâtea ori. 

Pe munte fiind, de fiecare dată Neprevăzutul mi-a adus stări uimitoare, uneori de un real extaz al privirii și simțirii, alteori de înțelegere și asumare. În stare frustă, în mediul său, Neprevăzutul mi-a adus un nou fel de înțelegere și acceptare, o anume așezare în prezent. 

Dintr-o altfel de perspectivă, de pe un altfel de prag, Neprevăzutul se transformă în consecință logică, sau în prilej de uimire extatică față de Viață. 





vineri, 8 octombrie 2021

O altfel de privire-282- Balansul

     Observ adeseori sinusoidele după care funcționăm, simțim, gândim... ele sunt ca niște onduleuri pe anumite frecvențe specifice fiecăruia dintre noi... Avem un sus și un jos maxim între care viața noastră se balansează perioade bune.

Câteodată mi se întâmplă să văd acest balans după care se petrece viața mea și a celorlalți. Suntem ca pe niște trepte pe care tot oscilăm până când vine vremea să trecem pe o altă bandă de oscilație... uneori în sus, alteori în jos. Când trăim conștientizarea propriei benzi și apare dorința de a ieși din ea, la un anume timp se produce și mutarea; nu poți ieși din pivniță dacă nu știi că există un afară, și odată ce vrei să ieși, acest lucru se va întâmpla. 

Între timp, tot ceea ce „vedem”, ce spunem, ce simțim depune mărturie asupra locului în care suntem dar și a locului în care vrem să ajungem. Există în fiecare dintre noi o rază personală care apare atunci când ne manifestăm: chiar dacă vorbim despre cineva, chiar dacă descriem ceva din afara noastră, chiar dacă povestim ceva la care am fost martori, de fiecare dată, raza personală însuflețește și colorează tot ceea ce exprimăm. 

Vedem, simțim, înțelegem ceea ce suntem noi și nu vedem, simțim, înțelegem ceea ce este  fără noi, ceea ce pur și simplu ESTE. 




Gândul de week-end-403

 „Când  poți să îți spui povestea fără să îți mai vină să plângi, ești vindecat.”



duminică, 3 octombrie 2021

Însoțitorul...

 De ceva timp mă simt în acea perioadă a vieții în care mă impresionează doar gesturile de bunătate și generozitate, orice semn de blândețe și non atașament față de impresii, spiritualitatea în esența ei  francă, ajutorul oferit dezinteresat fără umbra eventualelor câștiguri mascate de orice justificări menite să păcălească.... mă simt deci în acea etapă a vieții în care simt minciuna, lașitatea, manipularea, calculele meschine și atunci mă îndepărtez eu sau celălalt. Știu că ne apropiem de perioada aceea a omenirii în care cuvintele spuse vor fi acoperite de gândurile și intențiile ce se cred acum ascunse ori invizibile de către ceilalți.

***

De mult timp am fost conștientă de însoțitorul invizibil... la început s-a manifestat ca o  prezență interioară și în același timp înafara mea care mă urmărea pretutindeni și tot timpul, pe care o percepeam ca fiind Cineva dar mereu în sfera mea de existență, ca și cum aș fi fost tot eu, dar altfel. Acesta mi-a lăsat unele borne în parcursul personal pe care privindu-le retrospectiv să îl pot identifica, să îi pot înțelege rostul și menirea. Pot să îi văd rolul șlefuitor al eului terestru, spiritul elevat prin care mi-a oferit învățăturile, îmbrățișarea cu care m-a trecut puntea durerilor atroce pentru acele etape.  

***

În ultima vreme, să fie doi ani, am intrat mai des în căsuța din inimă, despre care am mai povestit și pe care am găsit-o în mod repetat întunecată în interior, dar așezată în mijlocul unei poiene de la munte scăldată într-o imensă și sclipitoare lumină.  M-a surprins de fiecare dată întunericul dinăuntru și am căutat variante ca să „văd” și să fac lumină acolo. Uneori îmi imaginam copilul care am fost cum mă aștepta  ca să îmi arate căsuța și de fiecare dată tot ce puteam era  să îi simt mânuța caldă în mâna mea cum mă conduce prin întunericul ce persista. Alteori îmi imaginam cum aprind o lumânare sau o sursă de lumină sau cum deschid toate feresterele spre înafară, dar, de fiecare dată, fie vedeam doar lumina flăcării și întunericul din jur, fie vedeam doar lumina de dincolo de ferestre și nimic în interior.  M-am gândit chiar să pătrund acolo de mână cu un suflet iubit ca să facem amândoi lumină...

***

Azi mergeam pe drum, priveam imensul albastru pur al cerului, culorile vii împreunate ale toamnei, mă gândeam la Însoțitorul vieții mele, la felul cum m-a purtat prin trăiri ale unor situații uneori tragice, la felul cum m-a făcut să simt mereu și să recunosc esența divină din ceilalți, din orice om cu care mă intersectez, la modul în care am trăit în ultimul timp mai aproape de mine însămi, de esența a ceea ce Sunt și am avut revelația faptului că în căsuța din inimă este deja El. Atunci, când am avut acest sentiment, am mers iar să o vizitez și odată ajunsă în poiana luminată pe care o știam prea bine, am fost surprinsă de lumina orbitoare ce ieșea din căsuța mea, de faptul că ea nici măcar nu mai avea contururi, era atât de orbitor de strălucitoare încât poiana părea că se scaldă într-o lumină palidă... am intrat atunci în interior și am simțit acea contopire, acea îmbrățișare supremă după care am tânjit mereu în brațele mamei, sau ale iubitului, acea unire cu tot ce Sunt deja și m-am bucurat la vederea tuturor comorilor și giuvaerurilor existente deja acolo, înăuntrul căsuței din inimă. 



vineri, 1 octombrie 2021

Gândul de week-end-402

 Într-o zi mi-am cunoscut muntele din suflet... în alta mi-am văzut prăpastia din inimă... amândouă sunt împreună în mine.

joi, 30 septembrie 2021

O altfel de privire-281- Despre mine...

 În acea zi, după șapte ore de lucru în cadrul grupului, când am ajuns acasă  mă simțeam atât de bulversată, zumzăiala din minte era atât de tare încât, în clipa când m-am culcat, în pat fiind, mi-am dat seama că nu pot sta în același pat cu mine! A fost o sclipire ca de trăznet ce m-a străbătut până în esența înțelegerii și m-am ridicat. În picioare fiindcă mi-am dat seama că îmi eram mai suportabilă în felul acesta, prin urmare într-un gol de gânduri, mi-am spus: „E momentul să faci ceva, eventual să taci, ca să ne putem odihni amândouă în noaptea asta! Mâine e nevoie să fim odihnite pentru încă șapte ore de lucru-curs, așa că fă ceva acum! Și apoi pentru restul vieții, ca să putem trăi în armonie!” Și am tăcut în capul meu, am permis somnului să mă odihnească iar în ziua următoare am putut să povestesc cu umor cele trăite seara.

Doar că, nu e totul... prin ceea ce aveam să mai trăiesc, am putut simți durerea din inimă cu care obișuiesc să trăiesc și pe care uneori o fac să tacă dar care îmi locuiește încă înăuntrul. În ființa noastră există o pată, o scorbură, o rană pe care le vedem la un moment dat și de care credem că am scăpat de fiecare dată când atenția ni se duce de la ele. Cel mai des atunci când ne punem lumina intenției și a creativității spre altă direcție... dacă însă acea direcție se șterge, pata, sau scorbura, sau rana revin cu și mai mare acuitate în simțirea noastră. Și atunci obișnuim să spunem că X sau Y ne-a rănit, ori ne-a nedreptățit, ori, etc. De fapt noi suntem croiți cu această „imperfecțiune”, ea face parte din noi poate de dinainte de a fi conștienți de noi și de lume, și fiecare clipă în care suntem singuri cu noi ne-o aduce în atenție. Cum suntem învățați că ea reprezintă un defect, o lipsă, căutăm ani și ani și ani să o reparăm sau să o umplem și atunci nu facem altceva decât să devenim tot mai haotici. 


Mult timp am căutat un martor al trecerii mele prin lume, al împărtășirii iubirii și vieții... mult timp am căutat un însoțitor până când am ajuns în acea seară să mă văd, să mă aflu și să simt că nu pot dormi cu mine în același pat. A fost momentul de grație, de maximă luciditate care mi-a adus bogate înțelesuri. 


Pascal spunea că majoritatea nenorocirilor oamenilor vin din faptul că aceștia nu pot sta timp îndelungat singuri într-o cameră și vremea din urmă mi-a adus această înțelegere. Iar Budha spunea că rostul vieții unui om este să se întâlnească cu Dumnezeu. 

Prin urmare, dedic restul vieții mele pământene în a mă simți bine cu mine în orice împrejurare și a căuta un Adevăr superior.  


 



miercuri, 29 septembrie 2021

O altfel de privire-280- Nevăzutul...

 Târziu am aflat că dincolo de ceea ce cunosc despre mine există o formă nevăzută care mă însoțește pretutindeni, lipită de ființa-mi și care, ca un judecător super atent, decide culorile semaforului personal. Adeseori m-a uimit faptul că ceea ce îmi doream dispărea aproape instantaneu când îl priveam drept în față dar, se ținea scai dacă îmi întorceam privirea și uitam de sine. 


    Există pentru fiecare dintre noi un fel de haină pe care o îmbrăcăm în momentul în care ochii noștri se dechid pentru prima dată acestei lumi și pe care mult timp nu o vedem, nu o înțelegem, nu o acceptăm. Ea ne-a fost dată ca măsură de corecție, este croită pe o anume dimensiune în care ne e menit să trecem pe drumul acestei vieți și cu cât o cunoaștem și o acceptăm mai repede, cu atât tot ceea ce trăim își capătă sensul. 


Uneori e suficient să ne potrivim ei, alteori ne este dat să ne putem croi alte măsuri pe potriva dimensiunilor proprii. Suntem forme și trăiri, emoții și rod, șanse și uitări, văzut și nevăzut, putere și neputință, suntem trecători și eterni...






O altfel de privire-279- Te iubesc!

 În acest ceas și în acest loc de pe drumul personal al acestei vieți, Te iubesc! -ul meu, atunci când îl vei fi auzit înseamnă o chezășie de libertate și acceptare, de recunoaștere  și respect a ceea ce ești în această întâlnire a noastră. 

Totodată, te iubesc-ul meu este și o delimitare de încercările zugrăvirii de aparențe, de iluzii, de ascundere a esenței tale, ori de victimizare. Te iubesc-ul meu îți spune că e foarte important pentru mine  să recunoaștem eventualele îndoieli, ori limite în colaborare, să ne apreciem ființa și să ne limpezim ceea ce putem fi cât și ceea ce nu putem fi pentru celălalt și să o spunem deschis.

 În egală măsură, Te iubesc! înseamnă că am înțeles deja faptul că Tu ești un alt Eu, că iubirea mea pentru tine este tot atât de importantă ca aceea pentru mine și că sunt pe deplin conștientă că trădând-o pe una, o trădez pe cealaltă. Dacă crezi că te iubesc! reprezintă o garanție că nu aș putea trăi în lipsa ta, că nu aș putea continua să mă bucur de viață, de mister, de fericirea de a lucra, atunci, Te iubesc-ul meu, îți va lăsa tot răgazul necesar să poți să evoluezi pe calea personală pe care o ai în viața asta și, dacă ea presupune un drum comun, sau dimpotrivă, separat, asta nu va știrbi cu nimic muntele dinăuntru pe care m-am angajat să îl urc în această viață. Ne putem întâlni oricând, oriunde (la poalele lui, pe vreo potecă ori la sfârșit, în vârf), ne putem însoți mergând strâns alături sau la distanță,  rămânând vizibili unul pentru celălalt, sau atât de departe încât nici să nu ne mai zărim vreodată... pentru mine, Te iubesc! are aceeași încărcătură, și sens, și culoare!




luni, 27 septembrie 2021

Frumusețea...

În preajma  munților, pe lângă multele sentimente pe care le trăiesc, apare și limpezimea adevăratei frumuseți... acolo, sufletu-mi se bucură de autenticitatea frumuseții pure, limpede în fiecare anotimp al său. Există o anume strălucire a frumuseții adevărate, ce se naște din esență, din asumare și evoluție. Lumina îmbracă chipurile pantelor, ale copacilor, al ierbii, ori al aerului de acolo, într-un mod magic și adevărat. 

***
Într-o lume confuză și cu suport incert, schimbător, lumea muntelui este axis mundi pentru sufletul pur. Acolo se limpezesc multe în tine, înconjurat de puritate... acolo, în acele tărâmuri simți nesațul după sufletele călite și dârze, după mințile evoluate, ordonate și limpezi în ele însele, după inteligența sclipitoare și după frumusețea fantastică a simplității nude. 

Există încă pe această lume un filon uriaș de aur solid care ne susține, care ne îmbogățește și ne vitalizează.  Putem să îl acceptăm sau să îl refuzăm... el ne este oferit cu mare generozitate și iubire. 





duminică, 26 septembrie 2021

O altfel de privire-278- Uriașul

 Priveam locul acela din piatră scăldată în razele soarelui și deodată mi-am amintit că auzisem mai demult că acolo este Uriașul. Nu a trecut mult timp și la căsuța albastră ne-a întâmpinat o femeie rumenă ce ne-a spus că în casa aceea a locuit bunica ei și că imediat vom fi conduși să vedem și Uriașul din stâncă. Imagini de suflet mi s-au suprapus și am pășit cu nerăbdare spre stâncă. Am ajuns în fața a ceea se spune a fi piciorul  de la talpă până la șold al Uriașului  împietrit prins în stâncă. L-am privit îndelung, am înțeles ambele tabere care se pot naște în vederea originii lui și am simțit deodată nemărginirea veacurilor...

***

Cred că dacă privim dintr-o anume perspectivă, fiecare dintre noi moștenește în familia sa un uriaș împietrit cu care își duce viața. El vine din timpuri uitate  și rămâne în neamul nostru până când nimeni nu mai știe ce a fost la început, ci este vizibilă doar o parte din el, parte ce a rămas împietrită în ograda noastră. .. și ca și în vechile basme, odată ce îl doborâm, ori îl acceptăm și îl îmblânzim sau îl despietrim și îi relevăm chipul, devenim mai deschiși, căpătăm o inteligență anume, o frumusețe aparte. 

Fiecare dintre noi a moștenit un Uriaș împietrit pe care îl poate păstra veșnic, sau poate decide să-l aducă la viață, să-l desprindă din împietrire și să poarte mai departe cu el și în neam un suflet de Uriaș. E însă nevoie de muncă și înțelegere, de desprindere din chingi și tipare, e nevoie de intuiție și privire dincolo de aparent. E nevoie de trancendere și de creștere în conștiință... 




vineri, 24 septembrie 2021

cel fără legături...

 De multe ori viața se manifestă prin paradoxuri aparente... târziu am aflat că cel care e menit să învețe lecția iubirii, va avea aproape oameni care se vor purta cu el cu lipsă de empatie, distant, rece; cel care are menirea să ierte, va avea foarte aproape pe cineva care se va purta cu el astfel încât să fie greu de iertat... sau, cel care are de învățat libertatea, este tocmai acela prins în sufocante legături ...

***

Viața noastră, asemenea unui drum, ne poartă către ceea ce e menit pentru fiecare dintre noi să cunoaștem, să înfăptuim, să înțelegem, să acceptăm pentru ca noi toți să mai urcăm o treaptă în evoluție. Și la fel cum se întâmplă pe orice drum, fie din pricina uimirii sau a dificultății, porțiuni din el rămân mult timp în esența noastră și noi, la rândul nostru lăsăm în acele locuri porțiuni din ființa noastră fluidă, eterică. Cu timpul, tot înaintând,  simțim cum pașii noștri ating cu tot mai mare dificultate talpa drumului, cum înaintarea noastră devine tot mai anevoioasă și, fie ne oprim o vreme, fie suntem forțați să o facem pentru a evalua situația. Atunci, în funcție de cât de limpede „vede” fiecare, există surpriza descoperirii firelor cu care suntem legați de priponiri acceptate sau impuse. Și, în acel răgaz de mare luciditate și asumare personală, putem identifica firele ce există între noi și unii oameni (fie că aceștia trăiesc fizic sau doar în interiorul nostru),  între noi și anumite obiceiuri sau anumite moduri de a răspunde la situații, între noi și unele idei despre viață, sau unele convingeri, ori moduri de a gândi;  dacă suntem puțin mai atenți vom descoperi chiar firele cu care ne conectăm la noi înșine și la felul în care ne vedem pe noi ...

Există pentru fiecare dintre noi un moment anume în care i se permite să-și vadă aceste fire țesute în jurul său precum plasa unui păianjen, în care a intrat singur și care, tot mai sufocant și lipicios îl înfășoară și îl înghit. Și există în  noi un anume elan, o anume forță ce ne face să ne ridicăm brațele și fruntea, să ne umflăm pieptul și să facem acel pas și acel gest de a rupe, de a ne desprinde și a ieși din acea înfășurare. Apoi, ne continuăm drumul având grijă de data asta să ne eliberăm din tot ceea ce a rămas încă, deși mai puțin și mai ușor. 

***

În fiecare dintre noi există un Kirisuto, sau un Hristos, indiferent ce nume i se va fi dat de-a lungul timpului, și el este acela din noi care trăiește dintotdeauna  fără vreo legătură de orice fel, care cunoaște Iubirea, Viața, Sensul, iar acesta este Edenul personal, paradisul care ne ghidează prin frânturi de amintire pe fiecare. 

Tu, Fiu al Vieții, trăiește frumos, desprinde-te din păienjenișul otrăvitor al iluziei, iubește, visează, lucrează căci nu ești, nu ai fost și nu vei fi niciodată Singur! 


Namaste!




Gândul de week-end-401

 În relații oamenii se concenrează prea mult să câștige o bătălie pierzând din vedere  finalul răboiului.

vineri, 17 septembrie 2021

Siajul

 Orice corp care înaintează printr-un fluid lasă în urma lui un siaj, ne spune fizica și obișnuim să admirăm spuma lăsată de ambarcațiuni în larg sau să ne potrivim depășirea unui vehicul mare ținând cont de faptul că siajul acestuia creează și o forță de atracție ce ne poate răni. 

Siajul apare doar atunci când corpul este în mișcare, odată ce se oprește, siajul dispare și el. Cred că în mod asemănător, într-un anume invizibil, există un siaj al trecerii oamenilor pe calea Vieții. El este un semn al trecerii dar și al înaintării, al continuării. Unele spirite continuă să înainteze chiar și dacă nu mai trăiesc în corpul fizic și urma înaintării lor este încă vizibilă într-un spațiu eteric chiar și după sute de ani.   

Atâta timp cât înaintăm, fiecare dintre noi poartă după el o trenă eterică pe care unii o vor vedea, alții o vor contempla, câțiva o vor simți, în care puțini vor fi atrași. Niciodată corpul însă nu va putea înainta dacă se întoarce spre siajul propriu... tot ceea ce trăim este menit să devină mărturia trecerii noastre printr-un anumit loc, spațiu, experiență, trăire, simțire care să ne mențină continuarea înaintării.


Piloții știu că uneori se poate întâmpla să trăiască traversarea periculoasă a turbulențelor create de siaj atunci când zboară la altitudine nepotrivită și soluția în astfel de cazuri este să se ridice cât mai sus până ajung în zona de siguranță. 

Undeva, în adâncul ființei noastre există această cunoaștere: repetând retrăirea întâmplărilor care nu mai sunt în prezent, omul poate ajunge să fie atras în turbulențele propriei treceri și există pericolul prăbușirii; doar ridicarea la o „altitudine” potrivită  și privirea înainte este singura opțiune salvatoare. 



Siajul ne este martor al trecerii și garanție a înaintării deopotrivă. 

Gândul de week-end-400

 Într-un cer privit de ochiul divin, comete suntem ce ard preț de o viață. 

miercuri, 15 septembrie 2021

Ea...

  Era o pasăre albă printre oameni... uneori se oprea în zbor lin pe câte un umăr și rămânea acolo până când simțea că albul din aripile sale alunecă prin  textura umărului. Mai stătea o vreme și apoi se înălța la fel de ușor într-o planare  nouă... Umerii pe care se odihnise, o știa, aveau să trăiască înmugurirea de aripi albe la rândul lor și cu timpul, aveau să devină păsări, ori arbori, ori munți. Nu știa decât că din când în când, avea să se așeze pe un umăr ce părea încovoiat, ori chircit, avea să își lase unele pene pe acela și că ele, în urma sa, vor lumina și vor însoți metamorfoze, luciri, conștientizări.

Era o pasăre mare, albă, printre oameni și exersa zborul pe care aparent îl uitase...


***


***

Era o ploaie de vară pentru inimile arse... la semnul magic al baghetei invizibile se lăsa cald, acoperitor, fin pe deșertul acelei inimi până când simțea cum stropii îi devin uscați. Atunci se oprea, își aduna în poală stropii rămași și se ducea undeva, într-un nor ... cel mai des în norul din munte care îi umplea  în pârg picăturile rodnice. 

Era o ploaie de vară peste inimile arse și își căuta izvorul...

***

Apoi, în clipirea scurtă a unei pleoape divine s-a aflat pe sine zborul și curgerea... atunci sensul i-a curs prin vene și i-a zburat prin zările de duh. 

sâmbătă, 11 septembrie 2021

Îngemănarea...

Mă plimbam și culorile cerului în acel loc mă captivau; cu o atracție hipnotică îmi ținteau privirea într-o îmbrățișare strânsă. În jur aerul mă învăluia și el cald, de un roz portocaliu ușor parfumat. Pentru scurt timp am simțit ca și cum trupul mi-a fost cufundat într-un alt decor de o mână invizibilă și stăteam așa, neclintită,  în cele două lumi simultan:  trupul fizic mi se impregna de toamnă prin toți porii iar un trup invizibil, tot al meu, se scălda într-o primăvară însorită având  același parfum domol. 

***
 Există în noi infinite trupuri care își trăiesc experiențele și se întâmplă ca uneori să fim conștienți de ele... se întâmplă să trăim acele stări nedefinite, în care anotimpurile se amestecă în noi, răsăritul și apusul se inversează, clepsidrele se rotesc în sarabande, percepem brusc ce a fost, ce este  și ce va fi ca trăind în același moment, în noi și în jur... 

***
Sunt momente când aburii din noi prind trup, iar trupul nostru se dizolvă... contururile își diluează limitele și se alungesc în zările presimțite doar. 

Uneori, chemarea și întâlnirea se suprapun și în miezul lor suntem noi...





Gândul de week-end-399

 Cu cât un om crește în vibrație, cu atât mai mult prețuiește și întreține curățenia fizică, psihică, emoțională.

joi, 9 septembrie 2021

O altfel de privire-277- Gata să...

 Există în tot ce facem un moment în care suntem „gata să...” urmat imediat de cel în care acționăm. Acel moment, este ultimul în care suntem chemați să decidem, este acela care stă în deplina noastră putere, căruia îi spunem liberul nostru arbitru. De fiecare dată, prin contopirea cu o credință, o simțire, o atracție, sau dimpotrivă, prin golirea de noi, prin respingerea pe care o identificăm puternic, alegem să facem un pas sau să ne oprim. Acel moment este cel care ne reprezintă, acea decizie ne face să fim ceva. 

Când mă gândesc la acea clipă de dinaintea acțiunii, uneori mă văd ca în fața unei aruncări în gol; de fiecare dată am avut sentimentul că nu știu exact ce va urma dar de cele mai multe ori am descoperit apoi că ceea ce trăiam stătea  în puterea mea, că eram capabilă de acel zbor, că pe măsură ce înaintam simțeam tot mai mult că știu și pot, că acel zbor era deja în mine dintr-un timp neștiut. 

În acea clipă de „gata să...” avem uneori un elan și o credință care ne umplu de încredere și forța de a face saltul, oricât de improbabil ar putea fi el considerat de oricine altcineva, iar alteori, deși saltul pare ușor și la îndemână pentru alții, nouă ni se pune o frână interioară și ezităm ori ne oprim definitiv la acea limită. 

Există în fiecare dintre noi un semafor în inimă care ne dă verde sau nu în clipa de dinaintea unei treceri  și deși pare paradoxal, adeseori îl confundăm cu vocea din creier pentru că avem sentimentul că ceea ce vine din inimă e mai degrabă emoție și nu voce interioară. 

În câteva situații am făcut pasul dincolo de acel moment de liman cu sentimentul unei împuterniciri invizibile, de netăgăduit, venite de undeva dintr-un interior încă neînțeles... și exact atunci, ce a urmat după acel salt a fost peste orice așteptare, a fost aproape de minune. 


Adeseori ne aflăm la granița dintre „înapoi” și „înainte”, dintre „a sta” și „a merge”, dintre „ a aștepta” și „ a iniția” dintre „ a primi” și „a da”, în acel „gata să...”  și tot de atâtea ori avem șansa creșterii și a germinării. 





vineri, 3 septembrie 2021

Gândul de week-end-398

 Există un efort pe măsura fiecărei recompense. 

sâmbătă, 28 august 2021

Gândul de week-end-397

Când înțelegi că ce ești și ce crezi că ești sunt diferite,  când le accepți pe ambele, abia atunci cunoști sinceritatea. 

luni, 23 august 2021

O altfel de privire-276- Te văd, te aud, te simt, te știu...

 Multe sunt trăirile vieții pe această planetă... unii spun că aici vin să se întrupeze unele ființe doar ca să experimenteze simțirea în trup, pe care ele nu o cunosc acolo unde sunt. Poate o fi ceva adevăr în aceste ziceri, poate că trăirile acestea sunt accesibile și altor spirite neîntrupate, asta nu o știu, ceea ce știu însă este că e posibil ca la un moment dat din viață să se întâmple ceva care te face să afirmi că totul este altfel pentru tine: ceea ce vezi, ceea ce simți, ceea ce auzi este diferit, are o altă acuitate, o altă amploare, o altă semnificație...

***

Sunt acele momente când un loc obișnuit pentru ceilalți are pentru tine o semnificație de alt tărâm, amestec de magic și basm, și simți o stare de imponderabilitate și lipsă de gravitație anume, simți o tăcere nepământeană și mesaje unice care o traversează. Timpul însuși dispare, și spațiul se umple de un sens de lumină grea și neclintită în delicatețe și gingășie ce simți că rezonează tainic cu ceva din adâncul ființei tale de dinainte de nașterea ta. 

***

Există apoi acele momente când, conversând cu cineva, simți că se întâmplă o transgresare a spațiului obișnuit, a timpului cunoscut, a „ a fi-ului” și că ești propulsat deodată împreună cu celălalt într-o dimensiune nouă, cu un alt magnetism. Ideile devin purtătoare de viață, de uimire și credință în adevărul pe care ți-l dezvăluie. Te simți până în esența ta demiurg și deplin, suficient și multcuprinzător. 

***

Tot din această categorie a întâlnirilor singulare, fac parte și contopirile, alunecările produse de sunet... există unele ritmuri ce creează în interiorul nostru universuri întregi de la capăt,  ne fac să ne luăm zborul pe cerul inimii, să îi prindem norii cu plasa de fluturi și să ne remodelăm extatic. Trupul nostru însuși devine atunci sinuozitate stelară pe contururile aurii ale spațiului, ondulare invizibilă de tămâie fumegând în spirit. 

***

Există în viața terestră un mod de a trăi care este de o frumusețe paradisiacă și care are o atracție de neoprit odată ce l-ai cunoscut: este modul de a trăi deplin în spirit. 




duminică, 22 august 2021

O altfel de privire-275- Timpul iubirii

 Ecleziastul ne spune că „Pentru toate există o vreme și orice lucru de sub ceruri își are timpul său” ...

    Adeseori simțim tainic un imbold spre ceva, ca o prevestire. În ceea ce mă privește, am avut acest sentiment în momentele importante ale vieții mele și simțeam ca și cum intram într-o zonă de cercuri concentrice care mă atrăgeau spre centru, iar când ajungeam acolo, acela era momentul în care se împlinea, era momentul înfăptuirii sale. Așa am trăit timpul căsătoriei, timpul nașterii de prunci, timpul formării într-un domeniu, timpul scrisului, timpul călătoriei, timpul iubitului.  Și tot astfel se întâmplă încă: pășesc periodic în cercurile concentrice ale unei atracții ce punctează „timpul” unui anume domeniu al vieții mele; acum traversez timpul noului loc de muncă și al formării, al evoluției profesionale. El se află foarte aproape de timpul familiei atât în consolidare cât și în înfăptuire. 

Am mai observat de asemenea că fiecare din aceste „timpuri” are o mare legătură cu „timpul ” iubirii și cu acela al Căii personale. Sau altfel spus, tot ceea ce facem, tot ceea ce întâmpinăm în viața noastră este necesar să fie făcut cu și din iubire și de asemenea, să reprezinte un pas în sus, înainte  pe Calea noastră. Dacă ar fi să privim cu sinceritate la etapele trecute, am recunoaște că ceea ce s-a încheiat și nu mai este acum în viața noastră este din aceste două motive: fie de acolo a lipsit Iubirea, fie am simțit că ne oprim sau regresăm în evoluție, stagnăm pe Calea noastră. 

Fiecare timp își are la rândul lui timpul său, adică durata sa pe care suntem datori să o umplem cu sens, cu rost și iubire. Este precum o viață care are numărul ei de zile și tot ca în cazul vieții umane, așa și Timpul pentru toate are viața sa, numărul său de zile; în funcție de cum am știut să o trăim acea viață, cum am știut să umplem acel timp, la sfârșitul său avem un sentiment de împlinire, de liniște, ori, dimpotrivă, de regrete, remușcări, neliniște. 

În cazul timpului relațiilor, el este cel mai generos pentru că este aproape continuu, de când ne naștem până când murim, ființăm în relații. De aceea cu cât înțelegem modul cum îi tratăm pe ceilalți, modul cum ne comportăm în prezența ori în absența lor, felul cum luăm energie de la ei, cum îi criticăm ori cum îi judecăm, cu cât devenim mai conștienți de toate acestea, cu atât relațiile noastre vor deveni mai fructuoase, mai armonioase.  

Oricine ai fi, nu poți trăi Pacea fără să iubești tot ce trăiești, să întâmpini fiecare om ce apare în viața ta ca pe un dar al vieții, ca pe un mesaj de descifrat în echilibru și deschidere, în imparțialitate, acceptare, compasiune, și nu ca pe un prilej de exploatare a unei însușiri, a folosirii în scopul împlinirii personale. 

Pentru fiecare dintre noi vine o vreme în care înțelegem că orice vorbă, orice gând, orice faptă care nu sunt armonioase și pline de iubire pe care le adresăm altuia sunt exact săgețile pe care le primim aparent de nicăieri în viață. Vine acel timp în care aflăm că felul cum gândim și vorbim chiar și despre un străin, este felul cum gândim și vorbim despre noi înșine; este însuși modul în care ne tratăm zilnic și care ne ține în iadul personal.  

***

C'est le temps de l”amour, C'est le temps de la vie!




vineri, 20 august 2021

Gândul de week-end-396

 Am învățat să știu că e iubire atunci când Noi e mai armonios și mai puternic decât Eu.

duminică, 15 august 2021

O altfel de privire-274- Sunt aici pentru tine...

 Tot ceea ce facem și spunem este înțeles diferit de fiecare dintre cei cu care interacționăm și asta e firesc. Fiecare „te iubesc” are un înțeles diferit în urechea celui ce aude aceste cuvinte, după cum și fiecare „sunt aici pentru tine” poate să însemne de la  „ Fă cu mine ce vrei” până la „ cu ce îți pot fi de folos în creșterea ta?” . 

Oamenii sunt adeseori confuzi tocmai pentru că nu înțeleg acest lucru simplu: fiecare dintre noi vede totul, simte totul, înțelege totul de acolo de unde este el în acel moment. Suferințele, neînțelegerile apar din ignorarea acestui fapt, dar și din neclaritatea fiecăruia asupra sensului pe care îl are pentru el ceea ce afirmă. Este foarte important să fim limpezi în ce reprezintă pentru noi ceea ce spunem și să explicăm celorlalți. Când „ce pot face pentru tine?” este pentru celălalt „fantastic, încă o jucărie cu care să mă amuz!”  sau „ excelent, îmi aparții deplin!” este foarte important pentru sănătatea fiecăruia să clarifice și apoi să accepte sau să refuze încă de la început. 

„Sunt disponibil” poate reprezenta orice, de la „tocmai am afirmat  că îmi poți încălca limitele” până la „ sunt deschis să învăț din orice oportunitate ”, „am încredere în ordinea perfectă a Vieții”., „sunt aici și acum ca să ofer și să primesc ceea ce este de folos fiecăruia dintre noi”

***

Prin urmare, afirm că sunt aici pentru tine și sunt dispusă să contribui la evoluția ta cât și a mea, atâta timp cât ești conștient de faptul că există consecințe ale gândurilor, faptelor, intențiilor tale și ți le asumi în mod onest și deschis așa cum sunt pregătită să o fac și eu. 

***

„Sunt aici pentru tine, cu ce pot fi de folos?” - serial New Amsterdam 






Taine-22

Două carcase

inexpugnabile 

suntem

pentru oricine

...

o  rază

luminează  

încălzește

înflorește

drumul 

de la inima ta  

la inima mea

și de la inima mea

la inima ta. 

vineri, 13 august 2021

O altfel de privire-273-Întâlnirea...

 Există un farmec aparte al stărilor pe care le trăim înaintea unei întâlniri... e un amestec tulburător de curiozitate, excitare, nerăbdare, anumiți fiori de ușoară teamă... și e nevoie de o singură secundă pentru ca totul să se decidă: dorință de a continua, așa numita atracție  sau respingerea și sentimentul puternic că acolo nu e de tine. 

Din câte mă știu, rămân acolo unde simt limpede că am ceva de pus în comun, ceva de care are nevoie celălalt fără să o știe în mod conștient și că există în acea întâlnire ceva de care am și eu nevoie, care mă hrănește. Și asta durează atât cât acest sentiment de primire reciprocă, de hrănire reciprocă trăiește... când simt și știu că într-un context anume nu mai este nimic de oferit pentru una din părți,  nu mai stau.

*** 

În viața fiecăruia dintre noi există  momentul unic  în care  trăim aceste sentimente de curiozitate, dorință, nerăbdare, teamă, excitare înaintea a ceea ce are să fie Întâlnirea cu Sine. Pentru unii dintre noi se întâmplă când intrăm în corpul fizic, pentru alții când ne vedem cu adevărat, pentru câțiva, atunci când ne întâlnim divinul. Este întâmplarea cea mai uimitoare din câte ne va fi dat să trăim dar și cea mai nebăgată în seamă dintre toate. Ca un paradox, întâlnirea cu sine însuși este aceea căreia nu îi acordăm nimic din importanța oricărei alteia dintre întâlnirile pământene; la un moment dat, după ce s-a produs, ea intră în categoria „firescului” și devine invizibilă pentru noi. 

Majoritatea oamenilor trăiesc pe lume fără să fie conștienți de faptul că au avut un prim moment când  s-au întâlnit cu ei înșiși;  cel mai des, oamenii se autoînsoțesc  prin viață ca și cum nu s-ar fi întâlnit niciodată... apoi, deodată, pentru că nu și-au acordat timpul să se cunoască, să se descopere, când se „văd” fie decid că nu se plac și atunci unii se despart brutal de ei înșiși și aleg o altă dimensiune, iar alții decid să afle tot mai multe despre cei care sunt, cel care viază și cel care eternează și continuă totul la un alt nivel, fie se plac pe ei înșiși învățând să recunoască și să binecuvinteze  fiecare trăire pe care și-o oferă. 





Gândul de week-end-395

 Viața e răspunsul la o întrebare de care am uitat. 

miercuri, 11 august 2021

O altfel de privire-272- Maestrul

 A apărut devreme în viața mea... să fi avut vreo patru ani când fratele bunicii a venit la noi și a petrecut un timp cu mine într-un mod care avea să îmi rămână ca un reper pentru ce înseamnă să ai un bunic, pe care nu l-am cunoscut niciodată.  A fost timpul de care mi-am amintit adeseori cu mare drag, prețuire și dor. Nu am mai auzit după aceea nimic despre acest frate al bunicii. Mai târziu, pe la adolescență mi-a revenit puternic dorința de fi avut și eu un bunic care să mă fi învățat lucruri despre viață și mi-l imaginam sub forma unui bătrân cu barbă albă, înțelept și calm, hâtru într-un fel unic.  

În alte etape felurite ale vieții, acest dor a revenit sub forma căutării unui Maestru potrivit mie, care să nu fie ostentativ în manifestări dar să aibă o mare înțelepciune,  credință neclintită în Viață și în mersul ei, pe care să îl respect și care să mă atragă prin tot ceea ce reprezintă, lângă care să învăț necontenit, să cresc, să mă descopăr. Am stat lângă oameni care se numeau sau erau numiți maeștri, am citit scrierile  altora, am încercat conectarea telepatică cu spiritul unor Maeștri în viață sau trecuți demult în altă dimensiune... de fiecare dată, la ceva timp atracția față de fiecare dintre ei s-a micșorat, sentimentul că  acela nu era și drumul meu  s-a repetat constant și am decis să continuu cu speranța că într-o zi Îl voi întâlni. 

***

Deunăzi vorbind la telefon cu prietena mea, primele ei cuvinte au fost cam așa: „Bunăăă! Măăi, dar ce  maestru ți-ai găsit, e strașnic! foarte tare!”. Confuză, am întrebat-o la cine se referă și atunci am auzit „Muntele!!!”.  Recunosc că deși surprinzătoare într-o primă etapă, cuvintele ei devin tot mai pline de adevăr. Mult timp m-am gândit la a-L căuta în formă umană, ignorându-I atributele. Rememorând însă ceea ce trăiesc în preajma Muntelui de aproape trei ani încoace, felul cum mă simt în prezența lui, tot ceea ce descopăr despre Viață, despre mine, fericirea pe care o simt când merg la El, inspirația, transformările, încântările, toate darurile pe care le descopăr, toate lecțiile pe care mi le oferă, felul cum mă antrenează, felul cum nu pot sta mult timp departe de El fără să simt că mai are ceva să-mi spună, să-mi arate, toate îmi confirmă  că mi-am găsit Maestrul