Era o pasăre albă printre oameni... uneori se oprea în zbor lin pe câte un umăr și rămânea acolo până când simțea că albul din aripile sale alunecă prin textura umărului. Mai stătea o vreme și apoi se înălța la fel de ușor într-o planare nouă... Umerii pe care se odihnise, o știa, aveau să trăiască înmugurirea de aripi albe la rândul lor și cu timpul, aveau să devină păsări, ori arbori, ori munți. Nu știa decât că din când în când, avea să se așeze pe un umăr ce părea încovoiat, ori chircit, avea să își lase unele pene pe acela și că ele, în urma sa, vor lumina și vor însoți metamorfoze, luciri, conștientizări.
Era o pasăre mare, albă, printre oameni și exersa zborul pe care aparent îl uitase...
***
***
Era o ploaie de vară pentru inimile arse... la semnul magic al baghetei invizibile se lăsa cald, acoperitor, fin pe deșertul acelei inimi până când simțea cum stropii îi devin uscați. Atunci se oprea, își aduna în poală stropii rămași și se ducea undeva, într-un nor ... cel mai des în norul din munte care îi umplea în pârg picăturile rodnice.
Era o ploaie de vară peste inimile arse și își căuta izvorul...
***
Apoi, în clipirea scurtă a unei pleoape divine s-a aflat pe sine zborul și curgerea... atunci sensul i-a curs prin vene și i-a zburat prin zările de duh.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu