vineri, 17 septembrie 2021

Siajul

 Orice corp care înaintează printr-un fluid lasă în urma lui un siaj, ne spune fizica și obișnuim să admirăm spuma lăsată de ambarcațiuni în larg sau să ne potrivim depășirea unui vehicul mare ținând cont de faptul că siajul acestuia creează și o forță de atracție ce ne poate răni. 

Siajul apare doar atunci când corpul este în mișcare, odată ce se oprește, siajul dispare și el. Cred că în mod asemănător, într-un anume invizibil, există un siaj al trecerii oamenilor pe calea Vieții. El este un semn al trecerii dar și al înaintării, al continuării. Unele spirite continuă să înainteze chiar și dacă nu mai trăiesc în corpul fizic și urma înaintării lor este încă vizibilă într-un spațiu eteric chiar și după sute de ani.   

Atâta timp cât înaintăm, fiecare dintre noi poartă după el o trenă eterică pe care unii o vor vedea, alții o vor contempla, câțiva o vor simți, în care puțini vor fi atrași. Niciodată corpul însă nu va putea înainta dacă se întoarce spre siajul propriu... tot ceea ce trăim este menit să devină mărturia trecerii noastre printr-un anumit loc, spațiu, experiență, trăire, simțire care să ne mențină continuarea înaintării.


Piloții știu că uneori se poate întâmpla să trăiască traversarea periculoasă a turbulențelor create de siaj atunci când zboară la altitudine nepotrivită și soluția în astfel de cazuri este să se ridice cât mai sus până ajung în zona de siguranță. 

Undeva, în adâncul ființei noastre există această cunoaștere: repetând retrăirea întâmplărilor care nu mai sunt în prezent, omul poate ajunge să fie atras în turbulențele propriei treceri și există pericolul prăbușirii; doar ridicarea la o „altitudine” potrivită  și privirea înainte este singura opțiune salvatoare. 



Siajul ne este martor al trecerii și garanție a înaintării deopotrivă.