De multe ori viața se manifestă prin paradoxuri aparente... târziu am aflat că cel care e menit să învețe lecția iubirii, va avea aproape oameni care se vor purta cu el cu lipsă de empatie, distant, rece; cel care are menirea să ierte, va avea foarte aproape pe cineva care se va purta cu el astfel încât să fie greu de iertat... sau, cel care are de învățat libertatea, este tocmai acela prins în sufocante legături ...
***
Viața noastră, asemenea unui drum, ne poartă către ceea ce e menit pentru fiecare dintre noi să cunoaștem, să înfăptuim, să înțelegem, să acceptăm pentru ca noi toți să mai urcăm o treaptă în evoluție. Și la fel cum se întâmplă pe orice drum, fie din pricina uimirii sau a dificultății, porțiuni din el rămân mult timp în esența noastră și noi, la rândul nostru lăsăm în acele locuri porțiuni din ființa noastră fluidă, eterică. Cu timpul, tot înaintând, simțim cum pașii noștri ating cu tot mai mare dificultate talpa drumului, cum înaintarea noastră devine tot mai anevoioasă și, fie ne oprim o vreme, fie suntem forțați să o facem pentru a evalua situația. Atunci, în funcție de cât de limpede „vede” fiecare, există surpriza descoperirii firelor cu care suntem legați de priponiri acceptate sau impuse. Și, în acel răgaz de mare luciditate și asumare personală, putem identifica firele ce există între noi și unii oameni (fie că aceștia trăiesc fizic sau doar în interiorul nostru), între noi și anumite obiceiuri sau anumite moduri de a răspunde la situații, între noi și unele idei despre viață, sau unele convingeri, ori moduri de a gândi; dacă suntem puțin mai atenți vom descoperi chiar firele cu care ne conectăm la noi înșine și la felul în care ne vedem pe noi ...
Există pentru fiecare dintre noi un moment anume în care i se permite să-și vadă aceste fire țesute în jurul său precum plasa unui păianjen, în care a intrat singur și care, tot mai sufocant și lipicios îl înfășoară și îl înghit. Și există în noi un anume elan, o anume forță ce ne face să ne ridicăm brațele și fruntea, să ne umflăm pieptul și să facem acel pas și acel gest de a rupe, de a ne desprinde și a ieși din acea înfășurare. Apoi, ne continuăm drumul având grijă de data asta să ne eliberăm din tot ceea ce a rămas încă, deși mai puțin și mai ușor.
***
În fiecare dintre noi există un Kirisuto, sau un Hristos, indiferent ce nume i se va fi dat de-a lungul timpului, și el este acela din noi care trăiește dintotdeauna fără vreo legătură de orice fel, care cunoaște Iubirea, Viața, Sensul, iar acesta este Edenul personal, paradisul care ne ghidează prin frânturi de amintire pe fiecare.
Tu, Fiu al Vieții, trăiește frumos, desprinde-te din păienjenișul otrăvitor al iluziei, iubește, visează, lucrează căci nu ești, nu ai fost și nu vei fi niciodată Singur!
Namaste!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu