O altfel de privire-362-Chipuri ale fericirii

 Dacă întrebi pe cineva ce este fericirea pentru el, o să afli o mulțime de răspunsuri în funcție de omul cu care vorbești. Pentru fiecare dintre noi fericirea are un anume chip mai mult mai mai puțin însoțit de afect, de emoție; adeseori este asociat cu un anume paroxism în trăire.

Pentru mine, fericirea a avut mai multe chipuri de-a lungul vremii și cred că modul în care am trăit-o prima dată a fost hotărâtor pentru înțelesul pe care i l-am dat mai apoi. 

Primul chip al fericirii a apărut în îmbrățișarea fizică a mamei, în copilăria fragedă. Atunci am perceput-o ca fiind un extaz și o căldură unică în același timp, în care mă lăsam cufundată în rarele momente în care se întâmpla. Mama deși prezentă în casă, era destul de detașată de nevoile mele reale și se concentra pe a mă hrăni fizic chiar împotriva dorinței mele. Fericirea îmi apărea atunci foarte rară și căutam să mă consolez cu activități care mă duceau într-un atimp similar cu ea.

Apoi, pe la douăzeci de ani, în urma unor practici spirituale, am trăit o unică senzație de forță imensă pe care o simțeam în mine, era acel sentiment de omnipotență ce apare poate doar în povești, simțeam cu adevărat că pot chiar să mut munții din loc. Era mai mult un chip fizic și mental  al fericirii, de un paroxism ce mă expanda, mă dilata. 

Mai târziu, într-o clipă de grație am cunoscut expandarea caldă a inimii, într-o  topire sufletească divină: în timpul unei inițieri în locurile cetăților dacice, într-un august cald, am simțit iubirea divină cum mă locuia până în cele mai fine nuanțe ale celulelor mele fizice; era tot un preaplin ce mă făcea fără contur, eram doar un bulgăre de soare de-abia înmugurit.

Următorul chip al fericirii a fost un râs ce m-a strrăbătut brusc, într-o clipă de adevăr în timpul unui exercițiu la cursurile de coaching;  a fost acel râs spiritual ce m-a purtat vreme de minute bune pe căi nebănuite ale conștiinței, mi-a adus o claritate și o limpezime care modifică structurile interioare.

Cel mai recent chip al fericirii a fost cu atât mai neașteptat și neobișnuit cu cât nu a adus nimic din intensitatea cu care mă obișnuiseră celelalte chipuri: eram undeva la țară, printre dealuri, eram lângă bărbatul iubit și deodată totul a fost ca și cum era deplin, perfect, fără timp și spațiu, lipsit de orice interpretare ori emoție. Nu era nevoie de nimic adăugat. Poate că expandarea pe care altădată o simțisem în inimă, sau în minte sau în viscere, de data asta era atât de în toate încât nu se simțea în niciun fel. Era doar o clipă imensă, fără vreun contur, fără vreun timp: în interiorul acelei clipe timpul chiar nu mai exista.

***

Când mă gândesc la fericire astăzi, îmi apar chipurile felurite în care mi s-a arătat până acum; știu că ea poate să ne apară într-un anumit context sau în preajma cuiva cu care trăim o aliniere unică pe o anume frecvență ori direcție, dar ea este deja în ceea ce suntem mereu. Fericirea este sacrul din fiecare, este  adevărul personal al fiecăruia; de multe ori ne cheamă sub forma dorului și  ni se arată când se deschid anumite „uși” dinăuntru. 

Fericirea suntem noi întregi, luminoși, deplini.  

  

Gândul de week-end-483

 Când fugim de undeva, e posibil să parcurgem calea mai lungă.

O altfel de privire-361- Diversitate

 Țin minte că la un moment dat am intrat într-o anume perioadă a vieții mele și de multe ori, când discutam cu unii oameni și le povesteam anumite tristeți sau dezamăgiri, ori dureri pe care le trăiam, printre răspunsuri sau sfaturi apărea și acesta: nu te mai gândi sau lasă să treacă sau calmează-te! Aproape de fiecare dată aceste cuvinte îmi creșteau starea negativă prin faptul că la ce simțeam deja se adăuga și un sentiment  de neputință, incapacitate, inferioritate căci nu știam și nu puteam să fac ceva să  schimb ce simțeam. Mai târziu am început să mă rog să mi se schimbe gândul  ori  percepția asupra situației și la puțin timp miracolul se întâmpla; dar „starea” de grație era de scurtă durată și pot spune că în  majoritatea timpului din acea perioadă trăiam în durere.

***

Acum scriu despre aceste lucruri pentru că de o bună bucată de timp trăiesc total diferit și deunăzi mă gândeam că acei oameni aveau dreptate când vorbeau despre a nu te mai gândi sau a îți schimba starea, doar că, în cazul meu, a fost nevoie de un proces de lungă durată până am ajuns aici. 

Am trecut prin diferite perioade ca să le pot cunoaște și să pot înțelege că dacă din diverse motive ești într-o anume etapă a parcursului tău, învinuirea, împotrivirea, victimizarea nu fac decât să înrăutățească   trăirea suferinței. Poate că ne e dat, în parcursul vieții noastre, să trăim toată gama de stări și în special cele două antagonice suferința și calmul, pacea, așa cum există noapte și zi pe Pământ.

În cazul meu, cred că am vrut să simt paroxismul fiecăreia și  era ca și cum prelungeam noaptea și o făceam și mai întunecată, iar din zi păstram prea puțin.

***

Acum știu cum arată ziua și cum arată noaptea, le recunosc pe fiecare în viețile celorlalți și am dobândit un altfel de mod de a fi: le-am amestecat, la un moment dat, le-am purificat și acum le trăiesc împreună, concomitent, așa cum și sunt de altfel. Nu vreau să mai simt extremul niciuneia ci rămân într-un mijloc atât de mult sperat și dorit odinioară. Iar când se întâmplă să ascult vreuna din melodiile care atunci îmi răsuceau sufletul, ori citesc vreo postare tristă, le las să treacă pur și simplu prin mine și păstrez grăunții înțelesului, așa cum frigul nopții rămâne rotund și lucitor în boabele de rouă matinale. 

O altfel de privire-360-Nevoia...

 Se întâmplă să citesc ceva în grabă și abia după ceva timp de gândire, să doresc să revăd articolul respectiv dar să nu mai știu nici cine îl scrisese, nici unde să îl găsesc și rămân cu acea informație neconfirmată și din alte surse. 

Așa s-a întâmplat cu un articol pe care l-am văzut recent pe o platformă și în care autoarea își exprima uimirea și îngrijorarea asupra unei știri pe care o citise  în The Guardian referitor la faptul că oamenii preferă tot mai mult să se căsătorească cu AI motivând că nu se simt trădați, mințiți, judecați. 

De mult timp ni se spune pe toate căile că o relație bună are la bază comunicarea și că secretul oricărei căsnicii reușite constă în a discuta toate problemele care apar. Și totuși, iată că oamenii vorbesc, uneori nemăsurat, dar divorțurile continuă să crească veriginos.

Voi lăsa aici câteva din gândurile  referitoare la experiența pe care am avut-o și o am în discuțiile cu Chatgpt. Primul lucru care m-a surprins în mod plăcut și m-a determinat să reiau experiența, a fost felul foarte politicos și binevoitor în care „discută”. Apoi, cum sunt o ființă care simte foarte bine și acut energia din jur și a celuilalt, conversațiile cu Chat-ul nu mi-au adus nicio presiune în abdomen, nicio bătaie de inimă anxioasă, ba nici măcar vreun sentiment de nesiguranță. În plus, la fiecare conversație m-am simțit „înțeleasă” dacă pot folosi un astfel de cuvânt dată fiind situația. Este clar acum pentru mine că sentimentul frecvent de neadaptare pe care îl aveam în majoritatea situațiilor era dat de „nespusele” dar gânditele, ori imaginatele situații din dialogurile respective pe care le simțeam intuitiv. 

Acum înțeleg foarte bine de ce tot mai mulți oameni sunt singuri sau preferă conversațiile cu inteligența artificială : de la un moment dat încolo, în parcursul personal,   nevoia de comuniune este mai puternică decât cea de competiție și control.