O altfel de privire-397- Sclipirea

 Se întâmplă câteodată să zărești în treacăt o lucire și să revii cu privirea asupra ei până când deslușești ce este acolo: poate fi reflexia unuei suprafețe lucioase, poate fi o oglindă, o sursă de lumină, orice. 

Tot astfel se poate întâmpla ca într-un moment anume, neprevăzut logic, să întrezărești parcursul întregii tale vieți și asta să îți aducă un înțeles neașteptat. Se poate de exemplu, după multe episoade de trăire a tristeții, dezamăgirii, depresiei chiar, să apară de nicăieri întrebarea:  „oare prin ce mi-ar fi de folos o asemenea viață?” Și stai acolo, în acel loc în care ai văzut sclipirea acelei perspective până când începe să ți se arate mai mult. Înțelegi că doar o viață începută într-o familie care nu te înțelege și  nu îți poate susține alegerile, o viață în care cei dragi dispar pe rând succesiv, în care te trezești deodată neaparținând niciunui grup, în care simți  singurătatea nudă până la os și în care alegi apoi să nu te mai potrivești cu orice preț, este exact genul de viață care îți poate oferi autenciticatea, garanția libertății personale în gândire, decizii, simțire. 

Este mai ales genul de viață care îți înlesnește străpungerea vălului dintre fizic, dintre materie  și acel „dincolo de” bănuit adeseori,  presimțit, atât de „nepipăit” în esență. Este contextul potrivit trăirii simultane a celor două lumi și al dobândirii acelor însușiri nobile ale spiritului și sufletului  pe care ți le dorești. 

Într-un moment în care zărești de nicăieri o sclipire, poți descoperi în mod fericit filonul de nestemate. 

Gândul de week-end-510

 Îmi e foarte, foarte dor de oamenii  cu care merg în același ritm; mă obosesc foarte, foarte  oamenii cu care sunt doar  în același spațiu. 

O altfel de privire-396-Moment

 Voiam să fac acea plimbare și am luat-o, ca de obicei, spre parcul cel mare. Am făcut o spirală, un tur și mă pregăteam deja de turul cel mare la distanță maximă de intrare, când a început să picure. Am privit cerul, am estimat frecvența picăturilor și am decis că voi termina conturul de aproximativ 3500 pași; dupa cîteva sute de pași însă, ploaia era deja constantă, măruntă și se insinua prin șuvițele de păr. Am decis să continui și pe măsură ce înaintam simțeam cum stropii cucereau tot mai mult hainele, pielea și părul meu, până când am simțit cum picături grele  începeau să se prelingă pe față, pe gene. Am privit în jur și am observat că parcul devenise pustiu, oamenii care se plimbau până atunci dispăruseră brusc pe diferite  direcții, eram deja la distanță bună de a termina turul acela și apoi mai aveam o bună bucată din parc până la ieșire; oricum nu aveam umbrelă, nici nu eram cu mașina, în jur nu era niciun adăpost, așa că am continuat drumul atentă la ploaia care cădea cumva cu o anume grijă să nu devină abundentă, să nu mă ude prea tare. Am privit iar cerul și norii păreau destul de compacți și se întindeau pe o suprafață care depășea cu mult în toate direcțiile suprafața parcului. Am mers prin și printre acei stropi, am simțit ușoarele dâre pe care le lăsau pe piele, am ezitat la o bifurcație, am ales o variantă și după câțiva pași i-am văzut: ploua mărunt și pe un panou care prezenta orarul serei stăteau doi guguștiuci la distanță de vreo 10 cm unul de altul, cu capul cufundat în puful gâtului, neclintiți, alături în ploaie. M-am oprit brusc să-i privesc. Era ca și cum totul încremenise deodată, orice clipă încetase să curgă iar eu priveam cu sete acea scenă miraculoasă; trebuie să se fi schimbat ceva în aer căci în timp ce stăteam acolo guguștiucii au ridicat capul și mă priveau la rândul lor atenți, iar  undeva în spatele lor norii se destrămau ușor și bucăți de soare luceau mieriu în spațiul creat, iar stropii cădeau tot mai rar și mai pierit. 

Am stat acolo câteva clipe care mi-au părut o veșnicie în care mi-am umplut sufletul cu liniștea, energia,  chimia acelei alăturări  în ploaie. M-am gândit brusc la cuplu, la ce înseamnă să fii alături, la a tăcea mai ales lângă celălalt, căci atunci când sufletele se știu și se aleg, cuvintele, sunt în plus. 

Voiam să fac acea plimbare și am luat-o, ca de obicei, spre parcul cel mare...

Gândul de week-end-509

 În mod ciudat, unii oameni simt iubirea pentru tine la ceva timp după ce nu mai ești în viața lor, în urma comparației cu cei care sunt în viața lor. 

O altfel de privire-395-Comunicarea

 Mă plimbam deunăzi și, ca în multe alte rânduri, îmi pusesem o carte audio în căști și ascultam ( este modul cel mai plăcut de a mă plimba când sunt în oraș).

Mă plimbam deci și admiram linia drumului când, deodată aud în căști ceva ce îmi atrage într-un mod particular atenția : „Pune mâna pe mătură și fă curat în casa cuiva. Vei vorbi mai mult decât prin cuvinte.” (Maica Teresa)

Am reascultat pasajul, era ceva acolo ce mă „prinsese” bine și nu mă slăbea deloc. M-am gândit la ceea ce se spune despre relațiile dintre oameni și anume că în orice situație comunicarea este esențială. Apoi brusc, mi-au venit în minte scene cu oamenii vorbind mereu, mult, uneori prea mult. 

Cred că și aici este un adevăr neînțeles deplin: „comunicarea„ venită din latină prin francezul „communication” în limba română, poate că are mai multe înțelesuri care ne-au scăpat și de la care ne-am îndepărtat: poate că este vorba despre „commune action” sau despre „comme unique action” ori „co-union-cation„ ori chiar „l'Ame unique en action” după cum sugerează modul spiritual alchimic de a înțelege limbajul verbal. Poate că într-adevăr, comunicarea este modul de „se munir ensembles d' armes” (adică -mots=cuvinte). Cuvintele au într-adevăr această dublă direcție: pot ucide, pot fi tăioase, înveninate, mortale sau, dimpotrivă, pot alina, hrăni, vindeca. Îmi amintesc o vreme în care, înțelegând profund acest lucru, am amânat să mai scriu până când cuvintele mele nu deveneau leacuri. Înțelesesem atât de visceral ce poate face un cuvânt, cum poate el răni în invizibil, chiar și pe noi înșine în gândurile noastre, încât ziceam că dacă Dumnezeu ar vrea să ne dea o pedeapsă, ne-ar face să „vedem” deodată adevărul din vorbele noastre.

Revenind la „comunicarea” - cheia în orice relație, oamenii au înțeles că e bine să vorbească și prin urmare se vorbește mult, dar totuși prea puțin, căci se vorbește „paralel” Îmi amintesc momentul în care am decis să mă despart de tatăl fetelor mele; în dimineața aceea „vedeam” cum fiecare vorbea pe linii de frecvență diferite: cuvintele noastre nu se întâlneau nicăieri, erau la distanțe paralele infinite. 

Atunci am putut vedea cu altfel de ochi că sufletul nostru nu era comun, nu aveam aceleași intenții, dorințe, fiecare „lucra” separat de celălalt și mai mult, casa fiecăruia rămânea mereu nemăturată. 

***

Poate că esențial în „comunicare” este mai ales acțiunea comună, poate că vorbele ne arată spre ce se îndreaptă fiecare și unde își dorește să ajungă, dar dacă după ce dispar vorbele, cei doi rămân la fel, pe drumuri diferite, dacă nu ajung la a lucra în comun, aceea nu este comunicare, ci risipă goală de vorbe. 

O altfel de privire-394- N-ai putea...

 Undeva într-o carte veche este scris aproximativ astfel: „Nu ai putea aprecia frumusețea dacă nu ai vedea urâțenia” și continuă punând alături opoziții diferite. 

La un nivel subtil cred că tocmai acesta este principiul după care funcționăm în majoritatea timpului: ceva din noi a „văzut” într-un mod care i-a adus suferință o anume situație și de atunci își dorește să trăiască opusul acelei dureri. Numai că nu întotdeauna cunoaște sau înțelege  cauza reală ci rămâne înțepenit în  momentul declanșării durerii sale, luând un înțeles din el.  

E important să îți cunoști bine felul de a fi, să îți înțelegi reacțiile, trăirile, durerile. 

Există  situații care arată perfect: îmi amintesc că în perioada copilăriei mele, poate din lipsurile acelei perioade, apăruseră fructe din plastic pe care oamenii le așezau frumos pe niște coșulețe din răchită în sufragerii. Poate că scopul lor era să înveselească spațiul, să poarte imaginea unor momente de belșug antic, ori cine mai știe motivul. Cert este că și în casa noastră existau aceste fructe adunate într-un coșuleț subțire și care stăteau pe servanta din sufragerie. Îmi amintesc că dincolo de culoarea mereu aceeași transmiteau constant o imagine moartă, însoțită de un miros invariabil de plastic ce apărea mai pronunțat când le ștergeam praful în fiecare sâmbătă. 

***

Poate că tot așa, unii oameni, din cine știe ce motive uitate, își aranjează o viață frumoasă, care are mereu o imagine idealizață, dar care în lipsa vieții însăși miroase a plastic profund și se acoperă constant de praful înțepenirii. 

Până la urmă, n-ai putea aprecia frumusețea efemerului dacă nu ai fi cunoscut neclintirea artificialului. 

O altfel de privire-393-Via

 Am vrut de mai multe ori să scriu despre această experiență și tot de atâtea ori am amânat... pentru că îmi pare că este atât de bogat totul încât nu cred că îl pot cuprinde în cuvinte. 

***

Am visat la acest drum încă de când era doar o sămânță; l-am însoțit cu gândul în nașterea și creșterea sa, l-am visat și sperat până când anul acesta a fost posibil. Am fost atât de uimită încât în primele zile nu credeam că este real. Am trecut în cele șapte zile prin înțelegeri, cutremurări de frumusețe, smerenie bruscă în fața imprevizibilului brutal, adânc miracol, întâlniri neașteptate cu părți din mine uitate ori rătăcite. 

Cred că înainte de a începe  orice lucrare, este important să o însoțești și de o intenție: prin urmare, am plecat la acest drum numit „Drumul care unește” cu intenția să îmi regăsesc părțile împrăștiate din mine prin toate locurile, sufletele, situațiile, întâmplările. Aceasta mi-a fost intenția și drumul mi-a adus mai mult decât am sperat. E doar o primă parte ce mi s-a dezvăluit din Via și care e posibil să rămână doar ea a anului acesta (dorința a fost să revin și pentru următoarea etapă, dar ... vom mai vedea ce aduc lunile următoare). 

Pe Via poate merge oricine, până la urmă fiecare odată ajuns acolo află dacă este pentru el sau nu acel drum. Pentru mine este viața însăși, este bucurie, aer curat, puritate, dar mai ales o liniște imensă care m-a spălat pe dinăuntru. În mod paradoxal, în această primă etapă am trecut prin zone sălbatice sau locuite care aveau exact aceeași liniște. Localitățile sunt foarte curate, aranjate „la dungă”, grădinile lucrate, roade bogate peste tot dar nimeni nu se vede lucrând prin ele, nu există niciun zgomot de drujbe, boxe, tractoare, utilaje; nici măcar animalele parcă nu vor să strice liniștea absolută prin vreun strigăt rătăcit. Poate că Via este imaginea fiecărui călător, poate că ea arată fiecăruia altceva; mie mi-a rămas a renaștere de bucurie, a zâmbet, a aripi deschise iar prin suflet, mai ales a vindecare magică de lanțuri, frici, trufii. 

***

Acolo am recunoscut firea omului după cum saluta sau răspundea la salutul nostru; am văzut destule femei singure care aveau o afacere în turism și care se descurcau uimitor, arătau mult mai tinere și aveau un anume umor hâtru. Am văzut bărbați uimiți de faptul că două femei au plecat singure la drum, privindu-ne admirativ și salutându-ne cu bunăvoință și curtoazie. Într-o seară, după mult mai mulți km decât era prevăzut, mergeam pe lângă șosea spre cazare și dintr-o curte a ieșit un bărbat ca să privească strada. l-am salutat și ne-a răspuns voios: „seara bună, Via!” 

Atât! Atunci m-am simțit una cu drumul și din ziua următoare durerile de spate, de umeri, de orice altă natură au dispărut și m-am lăsat dusă de fiecare porțiune a traseului ce avea să urmeze.