sâmbătă, 31 august 2019

O altfel de privire-208-Dor

Dorul este pentru mine acel ceva magic care face ca visul să se împlinească...de fiecare dată când îmi e dor, nu mult timp după aceea se așează starea de împlinire. Dorul este acea chemare ce prevestește venirea a ceva frumos, ceva după care sufletul meu tânjește... dorul se manifestă diferit și are chipuri diferite: poate să îmi fie dor de un loc, de o stare, de cineva, de o trăire....recent am descoperit cât de dor îmi e de mine... 
***

Sâmbăta trecută dorurile astea toate s-au unit și m-au dus unde au vrut ele...m-am lăsat în voia lor și am intrat în poveste...am privit cu ochii sufletului, am colindat cu pașii înaripați și am simțit cu vibrația frecvenței din mesajul pulsarului pierdut cândva în universurile dintre noi. 

Aparent situația era dintre cele mai banale și putea vira în dramatic...în esență a fost o experiență densă, complet trăită și simțită... mult dorită. Deși eram singură, m-am simțit perfect însoțită, înțeleasă, privită șăgalnic și încurajator. Era totodată  deplin și îndeajuns totul iar comunicarea a fost perfectă: nici nu apucam să dau glas unui gând în interiorul meu că primeam pe dată răspunsul. 


Desăvârșirea, miracolul și eternul se împlineau în îmbrățișarea unui dor lăsat în voia lui. 


Povestirea aceasta nu e fantastică, ci numai romanescă. Dat fiind că e neverosimilă, trebuie s-o socotim oare și neadevărată? Ar fi o greșeală.
{Jules Verne, Castelul din Carpați}













vineri, 30 august 2019

Gândul de week-end-309

Dacă glasul inimii nu ți se aude, cuvintele îți sunt de prisos. 

marți, 27 august 2019

O altfel de privire-207-Tu

_ Doar o dată în viață, mi-a zis. 
_ Nu, nu pot.
_De ce, m-a întrebat. E cel mai frumos, să trăiești un moment cât să te împlinești.
_ Nu poți înțelege, i-am spus, ar trebui să fii eu ca să înțelegi.
_Vreau să fiu tu, mi-a zis fără să respire.

S-a oprit și respirația mea brusc, am tăcut îndelung. Nu îi plac tăcerile mele, de fiecare dată intervine imediat când se așterne una:
_ De ce taci? m-a întrebat nerăbdător.
_ Te joci, i-am spus cu glas egal.
_Nu, vreau să fiu Tu, a repetat apăsat.

Brusc m-am simțit ca în fața unui pluton de execuție în care toate gloanțele erau trimise în pieptul meu: mai întâi a sosit cel cu: asta e oare  iubirea aceea, unică?, urmat apoi de : nu are cum, nimeni nu poate fi altcineva... ajuns în același timp cu : hm, cum adică? și cu : să fie Eu și apoi? ...la scurt timp au ajuns și cele cu : abia ți-ai pansat ultimele răni... fii măcar o dată rațională...ai grijă.... nu o face iar! 

Stăteam în acel gol de tăcere, suspendată, sub tirul de gânduri, îmbrățișată încă de tonul cald, ușor amuzat al vocii sale. 

_ Acum te joci, i-am spus  uniform, fără inflexiuni, ușor apăsat. 

_ Bine, mi-a zis, o să mai treacă poate alte luni până vorbim.  

***

Cineva, a vrut să fie Eu, dar l-am refuzat...nu sunt pregătită. Sunt în schimb foarte pregătită pentru dezamăgiri, pentru lovituri sub centură și trădări, pentru nepăsare ori respingere, cineva dorește să știe cum e să fii în locul meu, ăsta poate fi miraculosul din viață și eu nu știu să  discern, inima mea nu știe să îl recunoască. 

Oare când știi cu adevărat că trăiești o minune?



luni, 26 august 2019

Chemarea

Mai întâi am simțit chemarea: există din timp în timp chemări pe care le simt undeva în spațiul dintre mine și mine, și atunci știu că le voi urma oriunde m-ar duce ele. Când chemarea a fost de netăgăduit au început să apară semne, concordanțe până când am lăsat ca totul să fie...nu mi-am făcut nici un plan, știam doar unde voi ajunge. Încă de la început s-a dovedit altfel decât mai fusese în circumstanțe asemănătoare și până la urmă am înțeles că aveam să fiu fața în față cu tot ceea ce sunt: umbra și lumina mea își dăduseră întâlnire acolo.

Locurile au un anume limbaj care pentru mine este mai direct și mai frust decât cel al oamenilor așa că am trecut prin toate acele locuri care m-au chemat și care aveau să mi se dezvăluie într-un mod subtil, oarecum misterios. Toate aceste drumuri pe care le-am făcut mi-au oferit certitudinea fuziunii între tot ceea ce este viu, vizibil sau nu. Am mers pe jos pe șosele, pe dealuri, prin pădure, pe colți având certitudinea că se întâmplă un act sacru de contopire: știam și simțeam cum făptura mea se unește cu ființa acelor locuri, cum ceva din mine se amestecă cu ceva din acela, cum respirația mea și unda vântului devin una, cum mângâierea soarelui pe trup și pasul meu pe pământ sunt una, cum ceea ce sunt este și ceea ce este, sunt.

Printr-o întâmplare (oare?) am parcurs toate aceste drumuri singură, suficient cât să percep îngerul morții pe umărul stâng și îngerul vieții pe cel drept, cât să îmi simt inima punct de mlădiere într cer și pământ. Prin soarele acela arzător, am dat mâna cu cei doi îngeri și am simțit cum echilibrul se așterne între noi trei: aveam să îi onorez în mod egal de atunci încolo, aveau să îmi fie talere oneste pe mai departe.

Mergeam și mă gândeam la soldații ce mărșaluiau până simțeau cum se tocesc, mergeam și mă gândeam că tot ce este adevărat se arată simplu, se arată onest și curat, că tot ce este adevărat este translucid. M-am văzut o furnică mergând pe un drum al planetei ăsteia, în rotație în jurul unui soare ce punctează pulsul vieții. M-am văzut mergând mereu mai departe, căutând mereu un munte mai înalt dincolo de muntele ce se vede în față. Mi-am știut promisiunile, iubirile și Sufletul, mi-am reaflat chemările, crezul.

Mergeam pe drumuri de țară, pe dealuri, pe șosele, traversam păduri, mă rătăceam, reveneam,  ajungeam pe vârf, urcam pe brânci, coboram, întrebam pădurea și duhul ... mi-am aflat contractele de suflet, lucirea și zloata, m-am acceptat. Mai întâi a fost chemarea, apoi s-a produs metamorfoza. Există limbaje și glasuri mai puternice decât orice voce ridicată și există întâlniri mai tulburătoare decât orice aparență.  



miercuri, 21 august 2019

O altfel de privire-206- Ecranul


Experiența primei întâlniri cu ecranul televizorului a fost uimitoare și tulburătoare în același timp. Era ca și cum...și totuși nu era... Oamenii se mișcau, vorbeau, peisajele se desfășurau în fața privirii, totul era atât de aproape, real, și totuși nu. Eu simțeam aceleași emoții, trăiri, aveam aceleași sentimente ca atunci când mă juleam la genunchi când alergam pe stradă, sau când ne luptam pe capacele de la sticlele de pepsi, ori când alergam cu ceilalți copii și râdeam până ne durea burta. 
O vreme am căutat să înțeleg ce se petrece cu adevărat în ecranul televizorului, apoi a trecut la capitolul ”așa e viața”.
 ***

De puțin timp a revenit sentimentul acela al trăirilor din fața ecranului legat de felul cum interacționăm unii cu ceilalți: este ca și cum între noi există un ecran sau o oglindă care ne arată ceea ce simțim noi, ceea ce credem despre celălalt, despre situație, despre orice, totul din perspectiva trăirilor noastre anterioare, experiențelor și felului cum vedem și înțelegem viața, din perspectiva dorințelor și a speranțelor noastre.
***

Tu și cu mine, rar, foarte rar ne întâlnim cu adevărat, în spirit...tu și cu mine trăim, simțim, reacționăm la ceea ce ne arată ecranul dintre noi doi.

Ecranul are proprietatea de a crea iluzia de împreună: în mod aparent e posibil de câte ori dorim să ne vedem sau auzim, să creăm stări sau trăiri la care răspundem de fapt. Eu răspund la ce mă faci să simt și nu ție, sau aleg să ignor o situație și nu pe tine.  Și atunci te întreb, cine sau ce  ești tu real, cine sau ce sunt eu în tine?

***
Preferăm ecranul mai ales pentru că el păstrează prezența celuilalt  în absența lui temporară sau eternă. Majoritar  sunt acele situații când suntem unul lângă altul și nu ne vedem dar și  acelea în care suntem la mare distanță și ne simțim prezența prin intermediul acestui ecran. Rarisime sunt  clipele  în care viețuim în celălalt și atunci ecranul dispare. 


La un moment dat, unul dintre noi, sau amândoi, vom trece dincolo de  el și ne vom trăi cu adevărat în esența noastră.



vineri, 16 august 2019

Gândul de week-end-307

Iubirea este poate cel mai dificil de acceptat și de manifestat, de aceea deși mulți și-o doresc, foarte puțini o cunosc. 

duminică, 11 august 2019

O altfel de privire-215- Curgând

Înainte să intru mi-a întins trei bile și mi-a spus să le aleg în ce ordine vreau; le-am privit puțin și am ales imediat... aveam să aflu că prima era cea mai dificilă dintre ele, apoi a doua pe măsura primeia și la sfârșit, cea de a treia era alegerea înțeleaptă. Mi le-a dat și mi-a spus că ele vor sta cu mine până când se vor consuma.
***
Am luat cele trei bile și am intrat... Fiecare din bile avea un sistem asemănător clepsidrei și în momentul în care se termina, următoarea avea să își  înceapă numărătoarea și odată cu ea, viața ce o reprezenta. Prima viață a început într-un mod bulversant... a fost atât de dur încât aproape că am vrut să o întrerup. Muntele din mine m-a oprit și chiar m-a făcut să îmi pară atât de rău încât, peste ani, mă bufnea râsul reamintindu-mi acel episod. Prima bilă a durat 27 ani... A fost perioada verde cu nimburi roșiatice. Prima bilă s-a consumat atipic și mi-a rămas puternic sentimentul de  la netimp. 

Totodată aceasta a fost etapa pietrei ce cunoaște  multiple trăiri și încercări: am stat neclintită în locaș acoperit de mușchi, am cunoscut iureșul rostogolirii și presiunea concasării până când am devenit râu. 
***
A doua bilă a adus cu ea o altă locație, alte atribuții o nouă viață în care am reluat etapa învățării (de la stadiul primar până la nivelul superior), am primit specializări multiple, am deschis  ferestre în mine și în jur, am ocrotit și îndrumat până când m-am rătăcit. Această a doua viață mi-a adus miracolul nașterii și al morții deopotrivă, miracolul transformării celui mort în de-a pururi viul în mine însămi, miracolul transformării neverosimile și pe acela al uimirii și al dorului. Bila perioadei albastre  cu finaluri de alb a durat 23 ani și a fost cea de-a doua viață. 

Devenită râu am învățat să curg, să aduc alinare și rod, să pătrund în crăpăturile deșertificate, să stropesc mii de semințe. Am curs atât de mult încât am trasat o albie. 

***
Sunt la începutul celei de a treia vieți... mi-a rămas o singură bilă: portocaliu- movulie. O privesc cu drag și încă o țin în dreptul inimii ca să îi simt respirația. Este bila cea de pe urmă, cea care va dura cât celelalte doua la un loc și care încă nu își arată tot orizontul. Mi s-a spus că este bila alegerii înțelepte și ea mi-a adus deja așezarea în mine, răbdarea și posibilitatea de a dilata până la nesaț sentimentul trăirii pe secunde. M-a învățat deja să lungesc clipa cât de mult doresc și  fac asta de câte ori mă vizitează visul nemuririi și al libertății. 

Este viața albiei care îmbrățișează și susține  piatra și apa deopotrivă, care din scobitura pământului sărută cerul cu un sărut fluid și limpede.  




vineri, 9 august 2019

O altfel de privire-214- Sursa

Fiecare dintre noi precum și tot ceea ce este viu avem  nevoie de o sursă care să ne încarce...noi îi spunem hrană și indiferent că  este fizică, emoțională, spirituală, mentală, sufletească, ea ne ține în viață. Fără una din aceste forme de hrană, ceea ce suntem începe să sufere până când în timp, încetează să mai existe în forma pe care o știm. Cu trecerea timpului calitatea sursei se modifică, uneori apa ei devine otrăvită și atunci suntem obligați să ne reorientăm, să căutăm alte fântâni din ce în ce mai pure, mai limpezi până când descoperim că tot ce este sursă fizică se epuizează și că singura inepuizabilă este sursa imaterială. Trăitori fiind, ne vom simți iar atotcuprinzători, veșnici, luminoși. Ne vom fi găsit în sfârșit izvorul în lumina soarelui și căldura inimii, în gândurile bune și senine, în iubire și sinceritate și vom redescoperi cât suntem de nemuritori.



Gândul de week-end-306

Sunt oameni care te aud când taci și sunt oameni care nu te aud nici când vorbești. 

marți, 6 august 2019

O altfel de privire-213- Returul

Sunt drumuri pe care pornim întâmplător sau dinadins și pe care continuăm să mergem până când se epuizează și odată cu ele, noi înșine. Nevoiți să admitem imposibila continuare e necesar să parcurgem drumul înapoi...cel mai des alegem altă cale dar uneori revenim exact pe unde am trecut inițial... la întoarcere drumul pare mai scurt dar în același timp, în locuri anume avem aceleași trăiri din perspectiva schimbată deja. 

***
La fel se întâmplă atunci când ai parcurs tot drumul trăirii în suferință, neiubire, neiertare și ajungi la limita la care orice ți s-ar mai adăuga, nici măcar nu mai ripostezi. E un maxim al suportabilității care a fost demult trecut și la fel ca depășirea unui punct mort de rezistență, ai putea să continui în felul acesta la nesfârșit, precum învârtirea în van a acului pe vinilul discului. Nu se mai aude nici o melodie, ci doar un hârâit interminabil. 

Atunci recunoști că pe drumul acesta nu mai e nimic de aflat și îți dorești să revii la punctul zero, ca să o iei apoi pe  calea trăirii în iubire și acceptare, în asumare și onestitate, în respect și prețuire. Și te întorci.. dar constați că ai de parcurs aceleași etape, chiar dacă în sens invers...constați că în anumite puncte strategice se reactivează amintiri, ori trăiri cunoscute, dureroase sau amare. Unele retururi pot fi chiar mai dificile decât drumurile inițiale pentru că ele cer alte răspunsuri, alte motivații, alte reacții la aceleași întâmplări. E dificil să revii la iubirea de sine, la încredere, la siguranță și firesc după ce ai parcurs până la nesaț calea neiubirii, neacceptării, respingerii, abandonului.

Și totuși... deșerturile însele înfloresc.  








luni, 5 august 2019

O altfel de privire-212- O femeie...un bărbat...

Există un aspect pe care Shakespeare l-a surprins în piesa  ”Îmblânzirea scorpiei” și anume faptul că o anume parte din ființa femeii dorește să se lase îmblânzită dar nu de oricine. Femeia speră în forul ei intim să întâlnească acel bărbat pe care să îl recunoască superior ei sau pe care  să îl simtă  asemenea. Femeia, prin natura ei emoțională aparte, prin fluiditatea ei fiziologică are trăiri pe care, în funcție de sensibilitatea personală le simte mai mult sau mai puțin aprig. Apoi, prin trăirile fizice periodice, femeia învață să devină tot mai puternică. Femeia nu merge la război, nu se luptă cu armele de oțel, nu folosește baioneta, însă în viața ei există   hiroshime încă fumegând.  În sinea ei, își dorește liniștea și armonia și speră,  alături de un bărbat puternic,  să aibă sentimentul că este în siguranță în fața oricăror inamici: fie ei din epoca de piatră ori din psihologia modernă. Femeia își dorește să întâlnească acel bărbat care să fi înfrânt deja zmeul- oricare îi va fi fost înfățișarea- să fie stăpân pe ceea ce trăiește pentru ca astfel să poată clădi împreună ceva durabil. 

Există întâlniri în care după puțin timp se simte diferența de potențial, de energie, de valori și în aceste condiții relația poate să se prelungească atâta timp cât cel care înțelege primul dorește asta. Dincolo de momentul înțelegerii, o relație poate să mai dureze  fie din asumarea celui care a înțeles (el știe că alăturarea a doi poli diferiți creează un transfer care în timp va fi benefic), fie există o formă de echilibrare prin plată (răbdare, smerenie, constanță) care are nevoie de un timp fix. De obicei atunci când termenul se apropie de sfârșit, nepotrivirea devine evidentă și se transformă în atenționări somatizate sau evenimente care te scot de acolo cu forța. 

Există o vreme când o femeie rămâne din sacrificiu, din dependență, din lene, din nevoie în orice relație cu bărbatul care  nu i se potrivește dar există o altă vreme când o femeie nu se mai mulțumește cu un bărbat  care nu îi este egal sau  superior și atunci apare la suprafață acea scorpie care îi sperie pe cei nepregătiți.

Pentru orice femeie neînțeleasă există un bărbat care o înțelege foarte bine și pentru orice bărbat indecis există o femeie care știe deja răspunsul.



sâmbătă, 3 august 2019

O altfel de privire-211- Până la capăt

Sunt tot mai multe  momentele când  recunosc fostele mele trăiri  mai ales  la oamenii care îmi sunt dragi sau cu care am o interacțiune aparte. Asist la felul cum își exprimă stările, emoțiile, convingerile și știu că am fost și eu cândva pe acolo. Mă gândesc cum aveam o anume pasiune în a revela înțelesul  vieții, felul cum găsisem un anumit punct de sprijin... recunosc și elocvența ce-mi  însoțea crezul. 
***
Mă surprind tot mai mult gândindu-mă că ce am simțit cândva ca fiind un adevăr absolut nu mai este așa. Adevărurile se schimbă și ele cu vremurile și atunci mă îndrept spre neclintitul de-a pururi, spre mult îngăduitorul și pe deplin știutorul. Tot mai mult  mă încearcă o adiere de plenitudine nemanifestă, adulmec  rotunjimi de solitudine  înfloritoare și de un anume celibat rodnic.
***

În ritmul vieții există dansuri de samba frenetice și există și acele dansuri binecuvântate venite din imemorial pe adieri de amintire, când te lași purtat de ritm fără să cunoști pasul următor, dar pe care corpul tău îl știe deja. 

Sunt tot mai multe momentele când simt cum dârzenia vieții se înmoaie și se modelează altfel în jur și în mine,  când mă las să zbor sau să continui să sap fără să mai simt vreun sentiment de vină, ori de nefiresc. Știu CE SUNT și asta nu poate fi schimbat de nimeni și de nimic, știu ce am menirea să trăiesc și nici aici nu poate fi schimbat nimic, căci este scris deja în Cartea Vieții.

Există în toate o voință omenească și o voință divină și există în toate un sens mai presus de tot ce putem înțelege și simți. Există o vreme pentru toate și există un ritm în toate.



”The Purpose of life is a life of purpose."

- Robert Byrne



vineri, 2 august 2019

Gândul de week-end-305


De-a pururi avem tot ceea ce suntem: restul e o iluzie.

joi, 1 august 2019

O altfel de privire-210- Podul

Căpătasem un obicei nou:  mergeam să  privesc apusul de pe pod. 

Podul  apăruse de puțin timp și sentimentul pe care îl aveam în timp ce apunea soarele era de departe unic ca trăire. 

Stăteam deci și în acel amurg pe  pod și priveam cum soarele aluneca încetișor spre un alt tărâm. Îi admiram  incandescența micșorându-se  și mi-l imaginam pe un alt cer cum își trimite raze violet spre a răsări. Pe când îl însoțeam așa, am  simțit  un sincron unic: prin acel apus puteam  trăi răsăritul la care privea poate cineva  de la celălalt capăt al  lumii. 


Mi-am adunat solii de drag și pace, i-am pus în zâmbet și în lumina din ochi și preț de câteva minute i-am trimis spre  discul luminos devenit de un violet exotic pe rama cerului. Mi-am simțit căldura din inimă și m-am gândit cum în acel moment, devenit dimineață pentru o parte a lumii, soarele acela va trimite zâmbetul și îmbrățișarea de suflet de pe partea aceasta de lume, de pe podul ce apăruse de puțin timp, boltă grațioasă peste calea ferată,  către sufletul acelor oameni ce căutau un semn pe cer în zorii plini de rouă ai zilei ce se năștea pe un petec de Pământ neștiut vreodată,