Căpătasem un obicei nou: mergeam să privesc apusul de pe pod.
Podul apăruse de puțin timp și sentimentul pe care îl aveam în timp ce apunea soarele era de departe unic ca trăire.
Stăteam deci și în acel amurg pe pod și priveam cum soarele aluneca încetișor spre un alt tărâm. Îi admiram incandescența micșorându-se și mi-l imaginam pe un alt cer cum își trimite raze violet spre a răsări. Pe când îl însoțeam așa, am simțit un sincron unic: prin acel apus puteam trăi răsăritul la care privea poate cineva de la celălalt capăt al lumii.
Mi-am adunat solii de drag și pace, i-am pus în zâmbet și în lumina din ochi și preț de câteva minute i-am trimis spre discul luminos devenit de un violet exotic pe rama cerului. Mi-am simțit căldura din inimă și m-am gândit cum în acel moment, devenit dimineață pentru o parte a lumii, soarele acela va trimite zâmbetul și îmbrățișarea de suflet de pe partea aceasta de lume, de pe podul ce apăruse de puțin timp, boltă grațioasă peste calea ferată, către sufletul acelor oameni ce căutau un semn pe cer în zorii plini de rouă ai zilei ce se năștea pe un petec de Pământ neștiut vreodată,
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu