O altfel de privire-370- Distragerea...

 În urmă cu câțiva zeci de ani, când am citit „Străinul” lui Camus, am rămas mult timp cu gândul la acel moment anume de dinaintea apăsării pe trăgaci. Acolo era vorba despre o rază de soare care îi cădea în privire, despre acea căldură insuportabilă și acel moment anume de „nu știu de mine” în care  aluneca atunci când a tras în arab. 

Aceste momente se întâmplă oricui, fără veste, atât la nivel de individ cât și la nivel de grup, familie, popor. Există „o alunecare” de care nu suntem conștienți și pe care o traversăm într-o stare de somnambulism, ca și cum o parte din noi ar fi altundeva și abia după ce se consumă deplin acea secvență, revenim cu totul la noi. 

***

    Din când în când mi se arată încă și mereu vine  cu o mare presiune, ca atunci când în același timp ești solicitat din mai multe direcții din care se vrea urgent ceva de la tine, simultan și repetat. E o anume sâcâială tocmai bună să te scoată din sărite, să „apeși pe trăgaci”. 

 De mult timp îmi doresc această măiestrie ca atunci când reapare acel moment să reușesc să domolesc clipa, să scad presiunea, să schimb starea. 

Până la urmă, tot ce există este într-un anume fel tocmai pentru că există și felul său opus și poate că de fapt asta e tot ce contează: să înveți să trăiești lipit de axul tău tot ce ți se întâmplă. 

 

O altfel de privire-369-Momentul de balans

 De la o vreme încolo înveți să cunoști și să recunoști momentele de balans din viața ta: ele sunt asemănătoare datului în balansoar; o vreme urci până când se atinge un maxim și apoi, invariabil, cobori, fix atât cât ai urcat.  La rândul ei, coborârea, ajunsă la maximum, determină o urcare egală. 

***

    În ceea ce mă privește, de multe ori înainte de acel maxim-sus aveam o anume presimțire, sau o „viziune” ce aducea după o vreme „coborârea”. Pe atunci obișnuiam să glumesc și ziceam că nu știam dacă  presimțeam sau determinam ce avea să urmeze, astăzi știu că ambele sunt valabile: presimțeam ceea ce determinasem; tot eu eram de ambele părți, ca atunci când te afli simultan pe ambele maluri ale unui râu. Această simultaneitate cred acum, mi-a fost o mare binecuvântare, căci și astăzi încă obișnuiesc să  o caut, să o aștept, în orice relație aș avea. 

Această dublă perspectivă este acea stare de echilibru despre care tot auzim vorbindu-se, acel „le juste milieu” pe care îl așteaptă sufletul nostru și în care, ambele noastre părți, cea de sus și cea de jos, sunt prezente și trăiesc în curgere. La o privire mai atentă vedem că un râu are mereu malurile  la aceeași înălțime, poate că râul se află mai jos de un mal mai înalt, dar marginile sale sunt mereu la același nivel; ca să poată înainta, el are nevoie de echilibru. 

***

    Viața fiecărui om este un râu în sine, și ca el să poată curge frumos este nevoie ca cele două maluri ale vieții omului să fie în echilibru. Omul între Cer și Pământ, caută acest „juste milieu” pentru deplina sănătate a ceea ce este. Orice exagerare într-o latură, duce invariabil la un balans tot atât de adânc pe cât a fost  exagerarea dintâi iar „râul vieții” începe să se rotească în vâltoare.

O altfel de privire-368- Înțelegerea

 Una din acele trăiri care au venit mereu cu bucurie a fost Înțelegerea; și aici mă refer la multiplele ei fațete: de la a înțelege un motiv până la a înțelege ce trăiește un om când face o afirmație, din ce străfunduri apare ea, dar nu așa cum cred eu că se întâmplă, ci așa cum  trăiește el situația respectivă. 

Pe lângă bucurie, înțelegerea a venit de fiecare dată însoțită și de o anume pace dată din acceptare, acea acceptare care nu seamănă deloc cu resemnarea ci mai degrabă cu fuziunea. De exemplu când ești cufundat în adâncul unei ape, e posibil să te revolți pentru presiunea pe care o simți, sau temperatura din acel mediu, poate pentru neclaritatea imaginilor, sau pentru cine știe ce alt motiv. Odată ce înțelegi însă că asta se întâmplă pentru că ești cufundat în acel mediu, se face o liniște în tine și apoi poți să îți lași în voie trupul să se bucure o vreme de acele senzații, fără să vrei să mai modifici nimic. Dacă e deja destul timp de când ești acolo și viața începe să îți fie pusă în pericol, decizi să ieși sau să te sinucizi, totul în deplină înțelegere, acceptare, fuziune cu ce trăiești. 

***

Înțelegerile mele au venit după ce mi-am exprimat dorința ca acestea să se întâmple. În ultima vreme mă surprinde o trăire mai subtilă, aceea de a înțelege de ce oamenii merg spre situații care le fac rău: este doar din neștiința legilor acestei lumi, a funcționării propriului corp, din dorința de a hrăni o iluzie aparent benefică sau e altceva mai subtil care ne privește pe toți?  

Gândul de week-end-491

 Viața are felul ei anume de a face să se dizolve minciunile din viața noastră.