În urmă cu câțiva zeci de ani, când am citit „Străinul” lui Camus, am rămas mult timp cu gândul la acel moment anume de dinaintea apăsării pe trăgaci. Acolo era vorba despre o rază de soare care îi cădea în privire, despre acea căldură insuportabilă și acel moment anume de „nu știu de mine” în care aluneca atunci când a tras în arab.
Aceste momente se întâmplă oricui, fără veste, atât la nivel de individ cât și la nivel de grup, familie, popor. Există „o alunecare” de care nu suntem conștienți și pe care o traversăm într-o stare de somnambulism, ca și cum o parte din noi ar fi altundeva și abia după ce se consumă deplin acea secvență, revenim cu totul la noi.
***
Din când în când mi se arată încă și mereu vine cu o mare presiune, ca atunci când în același timp ești solicitat din mai multe direcții din care se vrea urgent ceva de la tine, simultan și repetat. E o anume sâcâială tocmai bună să te scoată din sărite, să „apeși pe trăgaci”.
De mult timp îmi doresc această măiestrie ca atunci când reapare acel moment să reușesc să domolesc clipa, să scad presiunea, să schimb starea.
Până la urmă, tot ce există este într-un anume fel tocmai pentru că există și felul său opus și poate că de fapt asta e tot ce contează: să înveți să trăiești lipit de axul tău tot ce ți se întâmplă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu