miercuri, 24 iunie 2009

Où sont les femmes d’ antan?

Îmi e dor de femeie...
Ei da, aşa e..sunt femeie ...şi cu toate astea îmi e mult dor de femeie...aţi citit bine. Un sfert din cei care m-ar auzi ar crede că au înţeles:...aha..eşti lesbi, de ce nu zici aşa? Unii ar invoca celebra criză ciclică, tipic feminină, eh, d-ale lor, cine le pricepe? Câţi aţi simţi că sensul cuvintelor mele este direct, netrufaş, senin şi nud: îmi e dor de FEMEIE!!! Pot să şi urc la tribună ca să afirm asta, pot să merg şi în piaţa publică şi pot să vă zic şi altceva, şi vouă , tuturor vă e dor de femeie...ceea ce s-a pierdut în febra ratingurilor, a globalizărilor, a deadline-urilor, a ratelor de orice fel , a lui „şi mai şi”, a silicoanelor, a perfecţiunii artificiale, este blândeţea specific feminină...femininul senin care iradiază... Îmi veţi aduce argumentul: „Lumea e acelor ce îndrăznesc, a celor cu tupeu, a celor PUTERNICI. Femeile nu fac altceva decât să se plieze pe tendinţa asta.”
Îmi permit să cred altfel şi cu modestie să amintesc următoarele: mai întai, lumea , ca şi tot ceea ce există îşi este sieşi. Abia dacă îşi este şi sieşi, iar ca să fie a celorlalţi e prea cruntă iluzia. Nimic nu ne aparţine cu adevărat. Ni se împrumută, doar. Uneori ni se închiriază. Cu adevărat ale noastre sunt stările sufleteşti cu care trăim fenomenele. Atunci cand noi nu mai suntem, doar ele dispar odată cu noi. Aşa că puterea atât de râvnită este doar fuior de ceaţă.
În al doilea rand, femeia ESTE puternică în mod natural. Puterea ei cea mare stă în verbalizarea misterelor vieţii, a naturii umane, a iubirii mai ales. Ea are darul şi puterea de a le exprima, de a le trăi, de a le face posibile. Mă miră faptul că a uitat acest lucru. Nu are de ce să fie ostentativă pentru a demonstra o realitate. Îmi apare de ceva timp, în cotidian, o altă femeie, cu manifestări agresive în felul de a fi, în discurs, în atitudini, în veşminte. Nu pot spune că este masculinizată, ci că a devenit mai degrabă un suport al frustrărilor personale pe care le-a împletit sonor în jurul ei şi pe care le dezvăluie derutant de indecent.
Tocmai când e infiorător de desăvârşită în frumuseţea ei, femeia „modernă” e capabilă să uite şi să piardă esenţa femininului într-un zaţ flecar.
Iar dacă ar fi să se întâmple vreodată atunci, mie una, mi-ar fi mai multă tristeţe şi îngrijorare decât realitatea cifrelor vehiculate obsesiv de ceva vreme : 12.12.2012, căci la ce bun orice, fără misterul femininului etern?