Le numim vârste...ele sunt în fapt etape care se trăiesc singure și care adeseori uimesc mai ales printr-o neordonare cronologică unică. Sau poate că logica înșiruirii lor este dată de dorința din adânc, adeseori neștiută. Dacă ar fi să privim cu ochiul acelui EU neimplicat, poate observăm limpede cum vârsta trupului și vârsta trăirilor sunt adeseori distanțate: în plină copilărie biologică experimentăm trăiri „bătrâne”, pentru ca în vremea maturității să dăm expresie vie trăirilor ingenue, necoapte, uneori insolente.
Vârstele fac parte din acele înțelegeri profunde, decisive... nimeni nu știe când „te apucă” trăirea înțelegerii că nu mai poți continua într-un anumit fel și o numești fie „criză” fie înțelepciune. Începi să spui că ești „la vârsta la care” ..... și înșirui o mulțime de înțelesuri dobândite din repetatele experiențe.
De cele mai multe ori vârsta biologică aduce doar unele limitări suplimentare la cele deja existente și binecunoscute și pe care „am învățat” atât de frumos să le ignorăm, ori să le ocolim până când, într-o anume zi corpul nu mai răspunde așa cum ne așteptam: ne vindecăm mai greu de o gripă, ori slăbim mult mai greu decât știam că se întâmpla, nu mai facem tot atâtea lucruri într-o singură zi, obosim mai ușor când urcăm pe un traseu, ori ni se șterge bucuria din tot ceea ce facem zilnic și apare o apăsare grea pe care începem tot mai des să o numim „datorie”; după un anumit moment trăim ca și cum suntem „datori” cuiva ori vieții însăși, și ne străduim să „plătim” ce credem că avem de returnat: datorii bănești (credite vechi ori mai noi) ale noastre ori din familie, datorii morale (păcate personale ori din neam), mai nou karma știută și neștiută.
La un moment dat considerăm că e de ajuns, că „ne-am făcut datoria”, că am plătit, că am îndurat, că am răbdat suficient și intrăm într-o altă etapă.
Le numim vârste... ele sunt în fapt înțelesuri.
