sâmbătă, 30 aprilie 2011

Unduiri

Pomii, culorile, cerul, soarele îmi vorbesc prin trăiri: ele îmi arată înţelesurile şi apoi le transpun în cuvinte. Tot ce e viu şi nu foloseşte cuvinte îmi vorbeşte prin sentimente, stări, unduiri. Poate apărea o diferenţă între trăiri şi cuvintele care le exprimă iar fiecare om va adăuga distanţe diferite între cuvintele pe care le aude sau citeşte şi ceea ce trezesc ele în interiorul său.

Mă gândesc adeseori că prin cuvinte ne putem direcţiona greşit unii pe alţii şi îmi imaginez cum oamenii ar comunica fără ele. Văd cu ochii minţii oamenii privindu-se şi simţind. Trăind. Şi acum ni se întâmplă doar că acordăm o importanţă redusă acestui limbaj. E necesar doar să fim atenţi la ce trăim de fiecare dată.

Există o piatră care a vrut să-mi simtă conturul palmei; când am cuprins-o deplin ne-am vorbit, ne-am recunoscut şi ne-am trăit. O unduire caldă, pulsând.

Există un cer care mă vrea constant întoarsă spre el şi îi ofer lumina din priviri; trăim la fel de fiecare dată când ne întâlnim; unduim. Astăzi am aflat că ceea ce văd e o etapă: norii, culoarea zilei, culoarea nopţii sunt imagini ale acestei etape. El, cerul e mereu la fel. Ca şi muntele, ca şi oceanul, ca şi pomul ori stânca. În felul lui de a fi natural e acelaşi, mi-a spus şi zâmbetele noastre s-au întâlnit, două unde luminoase.

Există oameni care nu ştiu să spună; folosesc cuvinte înşelătoare, ori se ajută de sensurile multiple ale cuvintelor pentru a te direcţiona pe mai multe căi. Aşteaptă apoi să vadă pe care porneşti şi se amuză că te-au păcălit, ori se simt trădaţi şi neînţeleşi. Îmi amintesc o vreme în care era necesar să foloseşti sensul ascuns al cuvintelor pentru a te proteja. Acum cerul, pământul, muntele, oceanul ne învaţă că nu mai e nevoie de sensuri ascunse. Ne învaţă să fim oneşti, senini, cutezători.

***

Când vei dori să mă cunoşti într-adevăr, ne vom privi în ochi şi vom trăi aceeaşi unduire, iar cuvintele or lipsi!



sâmbătă, 9 aprilie 2011

Tous les cotés

J’étais là-haut, sur la montagne et j’ai pris la pierre dans ma paume. J’ai senti la chaleur qu’elle avait reçue de la part du soleil tout au long de la journée. J’ai fermé le poing et je me suis retournée vers nous. La chaleur passait en moi et me parlait du fait d’être pierre au sommet des montagnes. J’ai senti une sorte d’émotion inconnue en réalisant que nous pouvions communiquer. Et à cet instant-là j’ai découvert mon coté minéral.

Plus tard, étant assise sur la pente douce pleine de crocus, les yeux fermés, je me suis vue une petite semence à l’intérieur de la terre ; j’ai senti l’odeur de terre fraiche dans la narine, l’étreinte terrestre et j’ai vu la semence que j’étais comme se frayait un chemin vers l’air frais, comme elle poussait et devenait une petite plante. J’ai senti mes feuilles, et je me suis vue verte en dressant la tête vers le ciel. J’ai ressenti alors mon coté végétal.

Après un laps de temps j’ai entendu les cris des oiseaux sans les voir et puis deux aigles qui planaient au-dessus la forêt. Je sentais le vent me caressant le corps, je planais moi aussi et mon coté-oiseau se réveilla sur place.

Je regardais le ciel, j’étais assise sur le dos, les bras en l’air, et je sentais la vie. Le vent me parla du changement, d’autres temps ; les nuages annoncèrent plusieurs périodes : le fracas, le tourment et après tout cela le ciel clair, le calme et la lumière pure du soleil. Je les regardais, les écoutais ; les sentais et je vivais mon coté poussière d’étoile qui participait à la symphonie universelle.

°°°

J’ai vu l’harmonie universelle qui tenait chaque partie en équilibre et alors j’ai senti mes cotés différents : animal, végétal, minéral, humain et lumineux comme se déroulaient devant les yeux souriants de mon âme et comme s’équilibraient en égale mesure en moi-même. Alors, j’ai connu mon essence universelle plus que jamais et la joie tranquille pénétra partout, jusqu’au plus éloignés coins de mes êtres.

Et je me connus ! J’ai compris que je suis tout ce qui existe en égale mesure et que tous les cotés, mêmes ceux qui me semblent les moins dignes de respect, ou que je n’aime pas, ont leur touche essentielle dans l’ensemble.




luni, 4 aprilie 2011

Dăinuire

Acolo sus, pe platourile muntoase, trăiesc cele mai armonioase momente ale vieţii mele. De câte ori simt că oraşul mă sufocă, de câte ori lumea nu mă mai atrage ori simt că rădăcinile nu îmi mai stau în teren solid, mă duc la munte. Vîrfurile sale îmi dau sentimentul de echilibru, de înţelepciune, de totală încredere, de întâlnire cu divinul. Puritatea zăpezilor din iarnă ori verdele curat al verii îmi bucură sufletul şi îmi alipesc privirea.

Mărturisesc fără urmă de tăgadă: iubesc muntele!

Azi l-am vizitat. Deşi am străbătut aceleaşi drumuri din vara trecută, m-a întâmpinat cu altă înfăţişare: Iarba uscată amestecată cu porţiuni de pietriş şi noroi, ori fâşii maronii de zăpadă, îmi sugerau imaginea unei preafrumoase surprinsă în intimitatea ei, nearanjată şi fără chef de oaspeţi. Ne-a întîmpinat însă cu tot fastul cuvenit anotimpului de îndată ce am pătruns puţin în spaţiul său: coamele acoperite cu iarbă uscată de culoare nisipie erau pictate în mov de brânduşele vesele.






M-am oprit pe o pantă, m-am aşezat şi mi-am lăsat privirea să mângâie crestele din jur. M-a mirat muntele din faţă: arăta ca un tigru; suprafaţa lui nu era nici albă, nici verde, în nici un fel cunoscut; erau porţiuni de zăpadă amestecate cu porţiuni de nezăpadă, ca şi cum muntele nu se decidea cum să fie: ori alb, ori negru. Şi muntele cunoaşte perioade de nehotărâre?, m-am întrebat. Apoi m-am gândit la cum apare el de fiecare dată cu altă înfăţişare, în funcţie de anotimp: e şi cenuşiu, şi verde crud, şi verde verde, e arămiu şi bej, e pur de alb şi lucitor în faţete de cristal. M-am gândit apoi că de câte ori am fost la el, în orice perioadă am nimerit, oricum s-a prezentat, chiar şi nehotărât ca azi, am avut acelaşi sentiment de pace,de bine, de iubire, de divin. Şi azi am înţeles că nimic şi nimeni, oriunde s-ar situa pe scara evoluţiei, nu rămâne neclintit, ci se schimbă, se transformă, cunoaşte perioade de limpezime şi puritate, dar şi perioade de incert şi nehotărâre şi că niciodată, cât va exista nu va fi altfel.

 Esenţa nu constă în înfăţişări. Muntele de azi este tot ce mă face să simt datorită lui şi nu din ceea ce ating ochii mei prin anotimpuri.