miercuri, 31 martie 2010

We were born to shine...

Întotdeauna am recunoscut faptul că mi se întâmplă să port o discuţie cu cineva şi abia  după o perioadă de timp de la încheierea conversaţiei să ştiu ce cuvinte ar fi fost potrivite. Probabil că este o caracteristică omenească, nu ştiu daca are o denumire în patologie dar putem să o denumim replay-ită, deoarece fragmente de replici se perindă într-un replay sonor mintal până când deţin conturul clar.


Spun asta pentru că aseară, am asistat la una din aceste conversaţii care mi-au lăsat o replică urmă în minte: „ce iubeşti tu cel mai mult pe lume?” a întrebat cineva pe unul dintre participanţii la discuţie. Întrebarea nu mi adresase direct însă am încercat un răspuns mintal. Ce m-a surprins a fost sentimentul de incertitudine: da, NU ŞTIU ce iubesc cel mai mult pe lume. Aş vrea să am certitudinea acelora care ştiu şi cred fără urmă de îndoială, numai că nu mi se pare omeneşte posibil. Însuşi Dalai Lama spunea că se teme nu de moarte ci de momentul trecerii dincolo, că nu va  reuşi să aplice întocmai tot ce a învăţat. Adică şi în cazul lui există incertitudini? Uf, e un sentiment de uşurare : chiar suntem toţi la fel.

Revenind la întrebarea de aseară m-am gândit la toate răspunsurile pe care le-aş putea da. Ştiu clar ce iubesc: iubesc în primul rând viaţa cu multele ei înfăţişări: munţii, plantele, cerul, stelele, căldura oamenilor, zâmbetul , luminiţele din pupile, trupul bebeluşului lipit de al tău, caii liberi, ochii unui cîine prieten, întrebările mute din privirile iubitului, ulciorul cu vin negru de la „hanul vechi de pe coclauri”. Iubesc apoi când pot să văd, când după ce am privit mereu la ceva, încă o privire în plus mă face să văd altfel : iubesc nespus această dezvăluire nebănuită în ceea ce credeam tocit de familiaritate şi cunoaştere. Iubesc cu uimire copilărească sentimentele împărtăşite, cele care se multiplică şi rezonează şi în alte suflete şi care se întorc jucăuşe şi aparent enigmatice.

Cel mai mult chiar nu ştiu ce iubesc pe lume: am înţeles că oricât de mult am iubi pe cineva, fiinţa noastră poate supravieţui pierderii aceluia. Am înţeles că ne putem obişnui cu orice până când nu se mai poate.

„Ce iubeşti tu cel mai mult pe lume? „- m-am întrebat iar astăzi şi ochii mi-au căzut pe o icoană agăţată frumos pe perete. Am deschis braţele laaarg uitându-mă în ochii lui Iisus din pictură, le-am lăsat aşa deschise şi am simţit cum inima îmi creşte, cum se umple de multă iubire şi atunci am înţeles cum ne-a îmbraţişat de pe cruce pe noi toţi. Ce iubesc eu cel mai mult pe lume? Nu ştiu.

Cred că doar Iisus a ştiut.

http://www.youtube.com/watch?v=Dnkdz6K5SFE

sâmbătă, 13 martie 2010

To all the boys I've loved before

Mi se întâmplă să ascult o melodie sau să văd un peisaj şi să-mi simt sufletul că se lipeşte acolo ca şi cum ar vrea să îmi spună ceva. De multe ori, sunt atentă la senzaţia pe care o încerc şi repet gestul asemeni personajului proustian, până când ştiu ce caut sau renunţ.

În urmă cu câteva zile am auzit întâmplător melodia care mi-a inspirat titlul postului de azi şi s-a produs aceeaşi alipire de acum familiară. Nu ştiam ce voi face ...până azi când m-am gândit să scriu despre ...bărbaţi. Despre bărbaţii pe care i-am întâlnit, plăcut, iubit până acum; aceia care au lăsat ceva în viaţa mea după ce au plecat.

Înţeleg astăzi că fiecare dintre ei a avut un rost, indiferent de ce am simţit sau crezut la momentul respectiv. Fiecare dintre ei este frumos şi minunat, chiar şi cei faţă de care am fost obligată să mă port radical. Fiecare dintre ei a ştiut să şlefuiască o faţetă a personalităţii mele; fiecare m-a îmbogăţit cu ceva.

Bărbaţii din viaţa mea au fost oricum numai lipsiţi de semnificaţie nu: mi-au făcut inima să bată şi sufletul să simtă în rogvaiv; m-au lăsat să trăiesc ce simţeam, m-au lăsat să descopăr ce nu ştiam. Chiar şi rupturile care m-au făcut să cred că voi rămâne sfâşiată au avut rostul lor ; au fost de fapt „winds of change”. Ce ştiu acum în plus este că ele oricum vin dar depinde de noi intensitatea lor- noi suntem cei care le lăsăm să ne spulbere ca o tornadă sau le lăsăm să se stingă de la sine şi să devină adiere de „La revedere”.

„To all the boys I've loved before” le trimit sentimentul meu de recunoştinţă şi mulţumire pentru calea făcută împreună. Mă bucur că au venit şi că am fost o vreme alături, mă bucur că ne ştim.

Am un singur regret : că mi-a luat atâta timp să înţeleg. Dar şi asta face parte din mine şi din noi toţi.

http://www.youtube.com/watch?v=_YoQbKWTNLo

luni, 1 martie 2010

La lumiere jaillira...


Lumina...mă surprinde de ceva zile o stare pe care o trăiesc... e ca şi cum priveşti soarele cu ochii goi şi apoi când îţi întorci privirea spre ce e în jur, o vreme vezi doar strălucire până când treptat, treptat apar contururi şi apoi detalii. Acesta e fenomenul fizic pe care îl trăiesc dar gândul mă poartă apoi spre jocul real-ireal pe care mi-l sugerează.

La fel intrăm şi în viaţă sau în iubire sau în căsnicie: mai întâi e o lumină puternică, orbitoare, fascinantă; orbita aproape că suferă dar nu se poate dezlipi de această lumină care topeşte totul. Şi privim lumina cu sete, fuzionăm cu ea, ne lăsăm vrajiţi de puritatea ei. Mai apoi, de durerea privitului la incandescent căutăm umbre pe care să se aşeze retina, care să o fure în odihnă şi atunci ne forţăm să identificăm sau ochii noştri zăresc cu adevărat contururi. E o vreme în care coexistă cele două imagini: lumina şi umbra sunt simultane, iar ochiul se mişcă între cele două cu nedumerire oarecum sfîşiat între curiozitatea descoperirii formei abia întrezărite şi dorul după incandescenţa ce moare uşor.

Şi apoi, fără să ştii exact când anume, se întâmplă: lumina s-a retras uşor şi au rămas obiectele, conturate acum de umbra ce devine lumină la rândul ei. Acum e momentul când se face diferenţa : acum apar recţiile diferite şi în funcţie de ele se conturează un alt parcurs.

În mod cert obiectele care se văd acum clar au o formă, o substanţă, o aparenţă. Observarea lor atentă scoate la iveală detalii care pot stârni repulsia: ceea ce vedem nu este strălucitor, poate are pete, sau suprafaţa este scorojită pe alocuri, poate praful stă neclintit pe margini de oglindă, poate au fost şi insecte care au stricat formele impecabile de la început.

Ce facem atunci? Putem să strigăm că am fost înşelaţi, că ni s-a prezentat puritatea luminii mai întâi ca să fim minţiţi cu neruşinare după aceea.

Putem de asemenea să ne amuzăm pe seama noastră şi să zicem : aha, ce efecte vizuale putem produce, mai ceva ca la 3D.

Ar mai fi o variantă: să înţelegem că e firesc să nu vedem de la început, că ceea ce a rămas după exerciţiul adaptării retinei poate avea farmecul său şi lumina pătrunde şi aici. Că am intrat singuri în acea încăpere, că ne-am dorit şi că orice alt loc am fi ales am fi parcurs acelaşi proces. Singura deosebire ar fi fost în privinţa conţinutului: dacă ceea ce descoperim ne poate afecta personal ( nu putem respira aerul, sau mucegaiul existent ne afectează fizic, ori orice altceva ne dăunează, atunci nu ne obligă nimeni să continuăm să rămânem.

Ceea ce contează este că ştim că lumina pură există şi am văzut cum umbrele dispar în prezenţa ei dar e important să reţinem şi că trăim printre obiecte, care sunt aşa cum sunt şi nu au nici o vină că noi le-am atribuit o strălucire falsă. Noi insine avem luciri incandescente in ochii celorlalti.