joi, 29 aprilie 2021

Poveștile sufletului-59-Bunii...

Sunt precum acei copaci bătrâni care își simt seva cum urcă spre frunze...  ca și în cazul lor,  bunii  vorbesc, simt, lucrează prin mine. Ceea ce ai au învățat, felul cum vorbeau, modul cum își țineau corpul în împrejurări felurite, reacțiile  bruște sau prelung gândite, nuanța zâmbetului din privire, rotunjimea curburii chipului în flexiuni de suflet mi-au înmugurit deodată pe chip, în conduită, în manifestare. Tot mai mult sunt precum un frunziș ce cuprinde toți bunii în coroana bogat-verde rotunjită spre cer. Venele sunt firele, ramurile,  prin care fiecare dintre ei se manifestă prin mine și prin care îi trăiesc  pe ei în timp ce mă trăiesc pe mine. 

Bunii și bunele îmi pulsează în respirație, în sinapse, în chimism; treptat (re)devin ei sau poate din multa dragoste îi las să mai fie iar în viață, să decidă, să simtă, să iuțească aerul cu răsuflarea lor. 

Nu te înșela, așadară, când mă întâlnești! Cel mai probabil nu noi ne vom întâlni, ci va fi întâlnirea tuturor bunilor noștri, vrednice seminții, vițe pierdute în zarea veacului. 



 

miercuri, 28 aprilie 2021

Poveștile sufletului-58- Corpul...

 Mă gândesc adeseori la felul cum suntem construiți, la ceea ce ne alcătuiește pe timpul unei vieți. Îmi pare un tâlc modul cum esența noastră umple un corp pe care îl folosește fără să-l cunoască total. Obișnuiesc să compar această situație cu mașina de spălat rufe care îmi pare sofisticată dar pe care din lipsă inițială de timp o folosesc intuitiv doar la două programe de când am luat-o. Sunt convinsă că este super deșteaptă în complexitatea ei, dar am ales să o utilizez în acest fel.... comoditate, ignoranță, lipsă de înțelepciune... Posibil toate la un loc. 

În mod asemănător oamenii dețin cea mai performantă mașină care poate exista însă o folosesc în mod intuitiv la nici un sfert din capacitatea ei. Și asta sub presiunea unui impuls care face jumătate din treabă; adeseori nevoile sunt acelea care ne împing să acționăm și o facem de cele mai multe ori strict în direcția lor. 

Pe de altă parte este fascinant cum odată îmbrăcați în corpul nostru, în această intimitate cu el SIMȚIM. Uneori îmi vine să cred că emoțiile sunt memoria trupului mai degrabă decât a ceea ce suntem, trăirile lui personale ce  rulează periodic în anumite împrejurări. De asemenea cred că ceea ce vedem cu ochii fizici, lumea așa cum ni se arată este oglinda a ceea ce aducem dinăuntrul nostru, a ceea ce există în noi. Fiecare dintre noi are înăuntrul său un pământ și un soare interior, rețea de râuri, mări și oceane, în fiecare dintre noi există zări, păduri, vânturi, popoare. Fiecare dintre noi este o întreagă lume și ceea ce se întâmplă când doi oameni stau alături, este ca alăturarea a două lumi. Dacă sunt lumi pașnice, evoluate, vor avea de învățat una de la cealaltă, vor colabora și vor coexista pentru înflorirea reciprocă. Dacă însă, cele două lumi păstrează încă un nivel de evoluție mediocru, aproape imediat vor începe războaiele,  inițial la „ granițe”, apoi treptat pentru „cucerirea” completă. 


Fiecare om, în fiecare clipă a ființării în corpul său, trăiește ceea ce este el însuși și ceea ce provoacă prin felul său de a fi. Cred că fiecare stare, sentiment, trăire sunt un indiciu prețios care ne arată cine și cum suntem de fapt și că abia după ce ne vom afla propriile păduri, munți, stânci, râpe, câmpii cu rod și deșerturi interioare, după ce ne vom accepta crivățurile, avalanșele, arșițele, furtunile, banchizele dinăuntru, propriile abisuri, propriile livezi și pășuni, după ce vom înțelege modul cum vrem să cunoaștem, să avansăm cucerind prin agresiune sau delăsare, prin hărnicie sau pasivitate rece, prin curaj sau groază, vom ști că nimic din ceea ce vedem, auzim, trăim nu vine dinafara noastră. 

Ceea ce trăim odată ce am umplut propriul corp cu ființa noastră este o creație  personală și felul în care ne purtăm cu oamenii este felul în care ne percepem pe noi înșine. 






marți, 27 aprilie 2021

O altfel de privire- 257- Comoara

 - Da, de unde ați auzit de ea?

- Am văzut un video  și vrem să ajungem și noi acolo. Credeți că reușim?

- Reușiți...ajungeți! Și dacă e ceva mă sunați să vă ghidez...

    Am pornit sub niște rafale reci și un cer înnorat. Nu știam cum va fi drumul dar aveam în minte imaginea locului unde voiam să ajungem. Treptat vremea s-a încălzit, cerul s-a înseninat și aerul s-a schimbat. Eram noi, pădurea și  marcajul ce ne ghida. Am urcat o pantă abruptă preț de o oră și puțin până la zona stâncoasă. Am continuat pe niște pietre până la poiana de sus. Aveam să aflăm apoi că acolo a fost o cetate dacică. Ne-am oprit preț de câteva zeci de minute și ne-am hrănit privirea și sufletul cu nemărginirea... puteai vedea până dincolo de granițele bănuite și am avut un sentiment de Rusalii deși ne aflam în ajun de Florii...de la un anumit nivel spre zare vedeam un fel de coloane verticale ce coborau din cer. 

***

Când locul a încetat să ne mai vorbească am pornit iar, spre ținta noastră. Știam că aveam să trecem printr-o pădure de brazi, că aveam să alegem un drum din cele patru la o răspântie și că apoi, cumva, aveam să ajungem. Obișnuită cu drumețiile montane, m-a surprins diversitatea zonelor prin care treceam: stânci, pădure de brazi, pante domoale, drum de Taf pustiu, zonă cu rugi sălbatici lipsită de orice urmă de marcaj, pădure deasă cu lăstăriș și covor gros de frunze uscate... totul învăluit într-o anume liniște dublată de respirația vântului și a cântecului de păsări. Am mers aparent haotic, am traversat o vale, am urcat iar printre arbori putreziți, stânci, frunze uscate, totul într-o învălmășeală unică și sălbatică. Poteca  nu se formase încă pe partea asta a văii și m-am simțit la un moment dat ca într-un joc de  "chasse au trésor" în care la fiecare copac marcat adăstam o vreme ca să îl găsim pe următorul. 

***

Mergeam deja de ceva timp prin acest decor și aveam un sentiment ciudat, dublu: undeva în interior simțeam că suntem aproape de finish dar în același timp ceva matematic din ființa mea îmi spunea că așa cum arată locurile, mai e mult până la relieful potrivit obiectivului nostru. În ciuda oricărei logici, însă, în plină pădure sălbatică, fără vreun reper anume, s-a deschis deodată zarea în fața noastră. Un sentiment de uimire, de așa ceva nu poate fi aici m-a invadat. Preț de secunde bune, m-am oprit să o privesc...rotunjimile conturului, porțiunea de cer de dincolo, zarea până hăt departe, râpa de după ea., totul era uimitor prin formă, surpriză, arhitectură. Am trăit un sentiment de confort, de liniște... priveam lacom în jur știind că e ceva pe acolo dincolo de aparentul afișat. Lumina era altfel... Apoi am filmat o porțiune din perete, aceea cu deschiderea spre peștera ce se adâncea undeva în josul intrării. M-am gândit la vorbele omului care știa că aveam să ajungem, la povestea lui despre acest loc, la cei care veniseră acolo în mod repetat atrași de legendele cu aurul dacilor ascuns  pe undeva și mi-a trecut prin ființă un gând: da, acolo este o comoară dar invizibilă pentru mulți, căci se află dincolo de planul vizibil. Am stat  o vreme și am lăsat pietrele să-mi infuzeze înțelepciunea lor... am aflat  mai apoi că undeva, în America de Sud, înțelepții cred că pietrele, stâncile, poartă în ele mesajele milenare ale planetei.  Am stat dincolo de acea fereastră în lumină, am privit verdele ierbii, copacul singuratic crescut în mijlocul cadrului, am ascultat râul ce curgea undeva jos, departe... și am contemplat liniștea zării, zăpada de pe vârfurile de dincolo de ea.

***

Nu aveam niciun gând... stăteam și zâmbeam...

***

Pe drumul de întoarcere, primul gând a fost un cântec „Happy New Year!„

***

Acasă, privind fotografiile, am zărit mulțimea chipurilor ce ne priviseră și care vegheau comoara de pe partea stângă și din care răsărea o rază verzui-auriu-turcoaz-mierie ca o proiecție între lumi.





vineri, 23 aprilie 2021

Gândul de week-end 378

 Adeseori tentațiile sunt teste.

marți, 20 aprilie 2021

O altfel de privire-254- Vârsta...

  Cum un om trece prin vârste, cred că și Lumea trece prin vârstele ei. Se întâmplă să admirăm pe cineva pentru modul elegant în care știe să îmbătrânească și obișnuim să spunem” X a îmbătrânit frumos!” . Este un mod în care ne exprimăm admirația pentru felul cum arată, cum se comportă și ce se simte în preajma lui la nivel subtil. În mod asemănător, putem privi la Lumea întreagă ca la o ființă ce trece prin vârstele ei și nu putem să nu remarcăm nepotrivirile, stângăciile cu care își trăiește vârsta. Așa cum unui adult nu i se mai potrivește un comportament de copil râzgâiat, nici omenirii nu-i șade bine deloc o mentalitate de Ev Mediu... este izbitor de neadecvat și trist să vezi cum cineva se refugiază în atitudini nepotrivite, în virtutea unui teribilism de conduită și atitudine repetat de atâta timp încât devine lege. 

Privind la ceea ce trăim de la o vreme, cred că Lumea este ca acela care, ajuns la vârsta matură a asumării a ceea ce este, amână încă și rămâne în mod voit la stadiul infantil, pentru că, deocamdată este singurul pe care îl cunoaște bine și îi dă iluzia unui confort familiar.

Dar tot la fel de bine cred și că nu e departe timpul în care tot Lumea, va ajunge să își asume vârsta într-o primă fază și apoi tot ceea ce decurge de aici. 





 

Poveștile sufletului-57- Planul...

 La răstimpuri ca și cum ni se permite să „vedem” mai mult, ne aflăm în fața unor ferestre spre altceva și privim dincolo... În aceste răgazuri aflăm că există un Plan din care facem și noi parte și odată cu trecerea prin trăiri, aflăm că ceea ce suntem, ce știm, ce putem, ce înfăptuim e inclus în acest Plan și că înzestrările noastre sunt pentru un folos mult mai larg decât doar cel personal. Cu cât înțelegem mai repede acest lucru, și anume că dacă ceea ce facem pentru fericirea și binele nostru este dublat de gândul la  binele și fericirea celorlalți, viața devine mai ușoară. Încetăm  să ne mai fim proprii dușmani și conștientizăm coliviile în care ne-am așezat singuri. 

Abia apoi începem cu adevărat treaba, creșterea... învățăm când să lucrăm și când să așteptăm un răspuns... Pentru o anumită etapă a vieții noastre, ne trăim viața ca și cum ar fi  un joc de șah, jucat între noi și Univers: facem o mutare și așteptăm răspunsul Universului la mutarea noastră, apoi o altă mutare și o altă așteptare... Într-o  etapă diferită găsim sensuri nebănuite ale credinței și  aflăm puteri surprinzătoare în noi înșine. .. Universul își schimbă apoi înfățișarea și înțelesul, este deopotrivă în noi ca și în tot ce există și totul  este în el,  „Cunoaște-te pe tine însuți” atât de felurit interpretat rămâne și astăzi îndemnul pe care îl cred cel mai onest și binefăcător nouă. Și în Planul în care se află planul vieții noastre există pentru fiecare acest plan al cunoașterii de sine și de ceilalți, al cunoașterii a ceea ce suntem, ce semnificație avem în viața noastră și a celor din jurul nostru, a muntelui pe care ni l-am ales și în vârful căruia ne-am dorit și promis să ajungem. 





vineri, 16 aprilie 2021

Gândul de week-end-377

 Mă mint adeseori când stau într-o situație neplăcută, cu speranța că se va schimba în viitor. 

duminică, 11 aprilie 2021

Poveștile sufletului-56-Cu fața...

 Când am ajuns acasă am primit un video și împreună cu el mesajul : ”Niciodată să nu vă mai întoarceți cu spatele!”. Am privit filmulețul... am revăzut locul acela, panta, cei doi urși, m-am revăzut la distanță față de restul grupului și am retrăit acea secvență. Ursul care se ducea spre grup, zgomotele pe care au început să le facă cei din grup... l-am perceput derutat ca și cum căuta o ieșire; apoi drumul spre mine, dialogul nostru din priviri. Mi-am reamintit chipul drăgălaș, liniștea pe care am simțit-o atunci... în alte circumstanțe poate că ne-am fi împrietenit dar condițiile erau potrivnice. Îmi amintesc că am găsit un băț mai gros pe jos pe și l-am luat în ideea să îi parez orizontal o eventulă încercare a sa de apropiere prea mare. Se oprise în fața mea și ne priveam...îi vorbeam în gând...în spatele său, zgomotele de genul haka dance curgeau repetat. A decis să treacă în dreapta mea pe pantă. a făcut câțiva pași în sus, m-am întors să plec. Filmul arată cum mă privea chiar și când urca și atunci când a văzut că m-am întors a pornit iar vioi după mine. Ceilalți m-au strigat atunci și m-am întors ... era mai aproape decât prima dată și eram iar față în față. S-a oprit brusc... ne-am privit iar și a plecat la fel de brusc. de data asta, mă retrăgeam cu spatele înapoi, stând cu fața mereu către el. 

***

Adeseori am simțit ceea ce se întâmpla, în lipsa mea referitor la mine... am simțit locul în care eram vorbită de rău sau oamenii care o făceau când nu eram de față. Starea de rău ce îmi apărea în prezența lor era mereu o mărturie. Și de fiecare dată preferam să întorc spatele și să mă retrag ignorând. Ursulețul de ieri mi-a arătat cum, în spatele meu întors, adeseori sunt urmărită și mai avântat. Asta m-a făcut să îmi amintesc acele situații de care știu și probabil multe altele pe care le bănuiesc și să fiu recunoscătoare întâmplării de ieri, oamenilor cu care eram și care au înaintat spre mine când în sfârșit am învățat să mă retrag rămânând cu fața spre eventualul pericol. Finalul a fost fericit și faptul că am avut șansa să revăd întâmplarea filmată din partea opusă mie, m-a făcut să înțeleg diferit lucrurile. Am văzut ce au văzut ei, știu ce am văzut și simțit eu, și cred că undeva, într-un plan invizibil, ieri, am legat o prietenie neobișnuită și caldă. 




vineri, 9 aprilie 2021

O altfel de privire-253- Lumina...

 Modul cum ne raportăm la cele două, Lumina și Întunericul, conține esența, plămada  a ceea ce suntem. Oscilația însăși, pendularea între sentimentele de atracție, distanțare, mirare, teamă, pe care le simțim în preajma lor , sunt și ele tot atâtea mărturii. 

Cu toții parcurgem etapa neutralității și a ignorării lor, trecem apoi, influențați de circumstanțe, în atapa fricii față de Întuneric, ajungem în etapa drumului spre Lumină, o căutăm cu predilecție, o lăudăm și o preamărim, iar în paralel, dezavuăm întunericul, îl respingem și uneori îl blestemăm fără ca, în fapt să știm ce este fiecare dintre ele. 

Creăm disproporții și separări, pasiuni și atacuri, lepădăm, respingem, luptăm pentru și împotrivă, ne împărțim pe noi înșine, ne sfârtecăm, ne atașăm și ne dezlegăm, ne dezmoștenim și ne jurăm...


La un moment dat, facem un pas în afară, și încă unul, și apoi altul, și iar... Pas după pas ajungem acolo de unde privirea le cuprinde pe amândouă și aflăm mirați că dintotdeauna Lumina și Întunericul se nasc reciproc, fiecare apare din celălalt atunci când se creează o anumită circumstanță a Vieții, și că noi înșine suntem toate, precum toate sunt de la Început în noi. 

Gândul de week-end- 376

  Paradoxal,  în cimitire poți vedea schimbarea lumii. 






O altfel de privire-252- Ecranare...

  Privind mai atent la relațiile dintre oameni este uimitor ceea ce se întâmplă când cineva pleacă... la un anume soroc, cineva  pleacă altundeva, fie în acest plan  terestru, fie spre altă lume. Partea uimitoare este cum această plecare schimbă cu totul percepția celorlalți despre el.

În relațiile noastre, cred că apropierea de celălalt se face ecranat... și aici mă gândesc că se întâmplă ca și cum tot ce trăim, simțim, comunicăm este  cu holograma noastră ce apare pe ecranul care devine celălalt. E ca și cum companionul nostru, fie el de prietenie, de familie, de profesie ori de sentimente în imediata noastră apropiere se estompează foarte mult și devine ecranul acelei părți din noi ce există deja și în el. Pare ciudat dar, e posibil ca noi să fim înconjurați de-a lungul acestei vieți de noi-înșine cu înfățișări felurite. Și în toată această oglindire, cu cât ne apropiem mai mult de cineva, cu atât ne apropiem mai mult de acea parte a noastră, o vedem mai clar, o simțim mai intim. 

De mult timp am observat că în relațiile cele mai apropiate, de iubire, apar și provocările, situațiile dificile de rezolvat și m-am întrebat ce e acolo. Am înțeles în timp că față de acei oameni, prin sentimentul pe care apropierea de ei îl trezește în noi, suntem dispuși să arătăm mai mult din noi ce este și al celuilalt. Și asta se întâmplă tot mai mult, până când, ajungem ca în apropierea unui om să nu ne mai recunoaștem nici noi, să ne mirăm și să ne întrebăm ce a fost cu adevărat în acea situație. 

La alt soroc, așa cum spuneam, unul pleacă și acea depărtare ce se formează, acea distanțare tot mai mare face ca ecranarea să pălească și în noi să rămână mai vizibilă acea parte a noastră pe care am integrat-o, care este vindecată de acum. Și simțim neputință, uneori furie, sau revoltă pentru această despărțire, ne exprimăm regretul față de ceea ce nu mai primim din partea celui plecat (felul său de a fi, blândețea, umorul, voioșia, înțelepciunea, echilibrul, curajul...) uitând că ele sunt dintotdeauna în noi înșine, iar adevărta tristețe din noi, cei rămași este de fapt pentru iubirea în care am avut prilejul să FIM și de care am uitat iar furați de iluzia cotidianului.

Venirea sau plecarea oamenilor în și din viața noastră, sunt tot atâtea ocazii pe care Viața ni le face cadou ca să FIM IUBIRE.  








joi, 8 aprilie 2021

O altfel de privire- 251- Pământ de flori...

 Ploua rece, sacadat, gri... aveam toate cutiile de prăjituri și deasupra lor tortul în aceeași mână, cu cealaltă încercam să deschid portiera. M-a întrebat dacă poate să mă ajute... Vocea și femeia, apărute de nicăieri m-au surprins. Posibil că mi-a sesizat surpriza, căci după ce m-a ajutat a simțit nevoia să-mi spună cine este. Când am pus cutiile pe bancheta din spate, am văzut că rămăsese acolo de câteva zile o pungă de pământ de flori. Era prea grea să o fi luat cu sacoșele din ultima tură de cumpărături.  Vocea și femeia au dispărut la fel de brusc sub stropii ploii. 

M-am urcat apoi la volan cu sentimentul ciudat al alăturării tortului și sacului de pământ de flori ... mă gândeam la țărână, la trecere ... la alte lumi...


***

În viață, se întâmplă să ne naștem de mai multe ori, dar în mod egal, se întâmplă să devenim martori ai înmormântării noastre. Mai mult sau mai puțin evidente, aceste treceri, aceste plecări ale noastre au loc de fiecare dată când ni se schimbă modul de a înțelege, de a privi viața, de a trăi. Atunci, un EU se stinge și ne lasă o anume tristețe, o nostalgie neînțeleasă... tânjim, suferim chiar până când înțelegem că ceva din noi, sau chiar noi cei de dinainte s-a dus pentru totdeauna. 

Cu timpul învățăm să observăm ciclul Vieții, anotimpurile Ei și tot cu timpul învățăm să ne facem pământ de flori din vechile ființări, pentru a sădi bulbii unei noi existențe. 

***

În viață fiind suntem martorii repetatelor nașteri și morți ale noastre pe drumul creșterii. 





Poveștile sufletului- 57- Ca prima oară...

 Există un drum în toate... există drumul de la un loc la altul și drumul de la noapte la zi, ori drumul de la Eu la Tu, ca și drumul de la minte la inimă, dar și acela de la „De ce?” la ”Aha! , ori drumul de la spațiu la timp și apoi la Eter. mai există apoi drumul de la Vis la Trai și de la Vrere la Înfăptuire, după călătoria pe drumul de la o lume la alta, de la șapte la opt...

În mod asemănător există Paznici sau Gardieni ai trecerilor ... ei veghează și permit doar celor care sunt pașnici în fire și fapte să intre pe teritoriul lor... Uneori ei te văd de departe cum te apropii și te așteaptă, alteori se trezesc cu tine vrând să treci în domeniul pe care îl păzesc și atunci te cercetează, te întreabă, verifică intenția și scopul...

Sunt Drumuri și Paznici ai lumilor și probe de virtute, onoare, curaj. 




marți, 6 aprilie 2021

Poveștile sufletului-56- Mantia

  Sunt acele clipe când de nicăieri, în mod invizibil, treptat, treptat simt cum o mantie groasă mi se așează iar pe suflet și sentimentul sufocării, al tristeții, al pustiului mă poartă spre tărâmul lui „fără limite, ori reguli”.  Inima mea atunci redevine pasăre ce se zbate într-un laț invizibil și îmi trece pâlpâiri prin fire. În dâra bătăilor ei de aripi mă simt  desculță prin frig, ca și cum ziduri înalte s-ar fi ridicat iar în jur. 

Sunt acele clipe când alunec în Țara Pustie a manipulării, a fățărniciei, a lipsei de onoare și inima mea simte împunsătura înghețată a vorbelor, gândurilor acestei lumi...

***

Atunci, în acele momente, îmi cuprind inima cu  brațe de iubire, o îmbrac în petalele moi de cireș sidefiu, îi însoresc zâmbetul și îi spun simplu. „Respiră!” ... „respiră luung, vânjos până ce căldura respirației tale și puterea suflului va subția această mntie groasă, până ce ochiul se limpezește iar. Căci doar ochiul tău limpede poate readuce mugurii începutului și de data asta. ”


Când din neștiut mantia groasă a frigului se așează brusc peste inima-mi, stau un timp de uimire tristă sub apăsarea ei, apoi îmi suflec mânecile firii și cu respirații viguroase încep să-mi șterg ochiul ce vede dinăuntru... Când Țara Pustie dispare din jur, știu că se apropie o altă Sărbătoare. 





sâmbătă, 3 aprilie 2021

Gândul de week-end -375

 Viața mea a început când am înțeles că ceea ce trăiesc este o realitate creată de credințele și convingerile celor ce au trăit în neamul meu. 

vineri, 2 aprilie 2021

O altfel de privire-250- Potențare

 Nu mai știu cum L-am întâlnit... eram acolo, împreună, în acea lume în care ajunsesem într-o clipită. Îmi vorbea prin vocea dinăuntrul meu, așa cum îmi mai vorbise și altădată, când îmi apăruse într-un vis și cuvintele sale distincte mi se întipăriseră în cunoaștere, lăsându-mi sentimentul că știu fără să spun clar ce anume. Precum grăuntele ce stă mult timp nemișcat deși înăuntrul său lucrează Viața, la fel acea cunoaștere îmi stătea în sânge neclintită. 

Acum eram împreună în acea lume și îmi spunea. „Privește cu atenție! Ce vezi?”  Mă uitam la oameni și îi vedeam trăind în interiorul unor sfere, ca mici universuri care își schimbau mărimea ori culoarea la răstimpuri. De fiecare dată când îmi lăsam atenția să poposească asupra unuia dintre ei, sfera sa devenea clară și limpede pentru mine. Am stat o vreme privind o femeie frumoasă. Sfera ei, un amestec de trufie și lucire  avea  un fir, precum un cordon ombilical prins în interiorul ființei sale, un loc pe care l-am știut a fi locașul esenței a ceea ce este. Am privit cu atenție cum universul său creștea sau se micșora, devenea luminos sau întunecat în funcție de atenția pe care o dădea unui anume gând, sau trăiri, am văzut cum lumea ei era pustie sau prindea viață uneori, în funcție de cum o parte din ființa sa mergea în convingerea născută din trufie rece ori dimpotrivă, în aceea ce hrănea gândul întrajutorării. 

Am privit apoi, rând pe rând oameni feluriți și universurile lor hrănite prin acele cordoane. În fiecare era un amestec de bunătate și răutate, curaj și lașitate, consecvență și duplicitate în doze felurite. Lumea aceea, formată din lumile fiecăruia dintre cei ce o locuiau părea cel mai straniu lucru pe care îl văzusem vreodată.  M-am întors spre EL... mi-a ghicit gândul întrebător și în interior, am auzit acest răspuns. 

” Cu adevărat, fiecare trăiește în lumea pe care o hrănește cu gândurile și credințele sale. Fiecare ființă a acestei lumi are acest dar, de a construi ceea ce gândește. După cum vezi, unele lumi sunt mai mari, altele mai mici, unele sunt mai puternic colorate, altele mai palide, în funcție de forța gândurilor fiecăruia. Fiecare dintre acești locuitori își trăiește propria ființă dar, fiecare dintre ei crede că vede lumea celorlalți. Acum îți zic, am auzit vocea sa blândă umplându-mi esența, ființele acestea sunt bolnave de neiubire  Cu cât crește lumea gândurilor de neiubire, cu atât ei se chinuie mai mult. Ei înșiși sunt sursa suferințelor lor...”

Mi-am întors privirea spre acea lume și am văzut un bărbat și o femeie ce stăteau alături: gândul lui,  de dorință către altă femeie,  gândul ei, de posedare a bărbatului  creau o lume ciuntită de minciuni și iluzii deșarte. 

***

M-am regăsit apoi, în lumea mea, privind pădurea și muntele din față. EL dispăruse și am început să îl caut lacom în razele ce se filtrau printre crengi, în valurile de aer rece care-mi umpleau respirația. 

„Fii fericită, am auzit vocea-I petrecându-mi-se prin vene! Fii fericită și gândește, vorbește, poartă-te așa cum e necesar ca să rămâi  în fericire!” 



joi, 1 aprilie 2021

O altfel de privire-249- Un jour, l' Amour...

 Sunt multiple căile și motivele prin care și pentru care iubirea oamenilor vine în viața noastră. Suntem iubiți fără vreun motiv anume de către părinții noștri, sau pentru calitățile noastre de către cunoscuți... suntem iubiți pentru anumite stări, emoții, servicii pe care le procurăm celorlalți sau suntem iubiți pentru un scop comun.

***

Există însă, foarte rar înțeleasă și percepută, o anume iubire... Este iubirea oamenilor care vin să ne arate ce înseamnă să fii iubit și să iubești... La un moment dat apar în viața noastră oameni care ne iubesc fără vreun câștig anume, fără vreo intenție ori vreo cerință; această iubire stă în viața noastră cât să ne impregnăm de ea și să știm ce înseamnă, să o învățăm și să o recunoaștem și în noi, să ne iubim pentru a fi puternici și nu slabi, să învățăm cum să trăim iubind fără vreun câștig anume, pur și simplu trăind pentru a fi fericiți, pentru a fi limpezi și drepți în decizii, pentru a învăța să deschidem curajos propria cutie a Pandorei și să o privim în fața, să o acceptăm ca fiind a noastră și că ea există la fel de bine oriunde pe lume. 

Uneori, la un anume timp apar în viața noastră acei oameni care ne iubesc pur și simplu și care nu contenesc să o facă, chiar dacă știu că nu îi înțelegem în decizii și manifestări.

 În lumea asta  există încă  oameni care iubesc divin chiar dacă asta înseamnă să primească în schimb nemulțumirea, neînțelegerea ori ocara celor ce se vor simți arși, tulburați, frământați, lucrați de această iubire a lor. EA însă, până la urmă, va triumfa, căci acești oameni și această iubire ȘTIU deja cum este să trăiești iubind și odată ce ai această cunoaștere, nu mai poți fi altfel.