- Da, de unde ați auzit de ea?
- Am văzut un video și vrem să ajungem și noi acolo. Credeți că reușim?
- Reușiți...ajungeți! Și dacă e ceva mă sunați să vă ghidez...
Am pornit sub niște rafale reci și un cer înnorat. Nu știam cum va fi drumul dar aveam în minte imaginea locului unde voiam să ajungem. Treptat vremea s-a încălzit, cerul s-a înseninat și aerul s-a schimbat. Eram noi, pădurea și marcajul ce ne ghida. Am urcat o pantă abruptă preț de o oră și puțin până la zona stâncoasă. Am continuat pe niște pietre până la poiana de sus. Aveam să aflăm apoi că acolo a fost o cetate dacică. Ne-am oprit preț de câteva zeci de minute și ne-am hrănit privirea și sufletul cu nemărginirea... puteai vedea până dincolo de granițele bănuite și am avut un sentiment de Rusalii deși ne aflam în ajun de Florii...de la un anumit nivel spre zare vedeam un fel de coloane verticale ce coborau din cer.
***
Când locul a încetat să ne mai vorbească am pornit iar, spre ținta noastră. Știam că aveam să trecem printr-o pădure de brazi, că aveam să alegem un drum din cele patru la o răspântie și că apoi, cumva, aveam să ajungem. Obișnuită cu drumețiile montane, m-a surprins diversitatea zonelor prin care treceam: stânci, pădure de brazi, pante domoale, drum de Taf pustiu, zonă cu rugi sălbatici lipsită de orice urmă de marcaj, pădure deasă cu lăstăriș și covor gros de frunze uscate... totul învăluit într-o anume liniște dublată de respirația vântului și a cântecului de păsări. Am mers aparent haotic, am traversat o vale, am urcat iar printre arbori putreziți, stânci, frunze uscate, totul într-o învălmășeală unică și sălbatică. Poteca nu se formase încă pe partea asta a văii și m-am simțit la un moment dat ca într-un joc de "chasse au trésor" în care la fiecare copac marcat adăstam o vreme ca să îl găsim pe următorul.
***
Mergeam deja de ceva timp prin acest decor și aveam un sentiment ciudat, dublu: undeva în interior simțeam că suntem aproape de finish dar în același timp ceva matematic din ființa mea îmi spunea că așa cum arată locurile, mai e mult până la relieful potrivit obiectivului nostru. În ciuda oricărei logici, însă, în plină pădure sălbatică, fără vreun reper anume, s-a deschis deodată zarea în fața noastră. Un sentiment de uimire, de așa ceva nu poate fi aici m-a invadat. Preț de secunde bune, m-am oprit să o privesc...rotunjimile conturului, porțiunea de cer de dincolo, zarea până hăt departe, râpa de după ea., totul era uimitor prin formă, surpriză, arhitectură. Am trăit un sentiment de confort, de liniște... priveam lacom în jur știind că e ceva pe acolo dincolo de aparentul afișat. Lumina era altfel... Apoi am filmat o porțiune din perete, aceea cu deschiderea spre peștera ce se adâncea undeva în josul intrării. M-am gândit la vorbele omului care știa că aveam să ajungem, la povestea lui despre acest loc, la cei care veniseră acolo în mod repetat atrași de legendele cu aurul dacilor ascuns pe undeva și mi-a trecut prin ființă un gând: da, acolo este o comoară dar invizibilă pentru mulți, căci se află dincolo de planul vizibil. Am stat o vreme și am lăsat pietrele să-mi infuzeze înțelepciunea lor... am aflat mai apoi că undeva, în America de Sud, înțelepții cred că pietrele, stâncile, poartă în ele mesajele milenare ale planetei. Am stat dincolo de acea fereastră în lumină, am privit verdele ierbii, copacul singuratic crescut în mijlocul cadrului, am ascultat râul ce curgea undeva jos, departe... și am contemplat liniștea zării, zăpada de pe vârfurile de dincolo de ea.
***
Nu aveam niciun gând... stăteam și zâmbeam...
***
Pe drumul de întoarcere, primul gând a fost un cântec „Happy New Year!„
***
Acasă, privind fotografiile, am zărit mulțimea chipurilor ce ne priviseră și care vegheau comoara de pe partea stângă și din care răsărea o rază verzui-auriu-turcoaz-mierie ca o proiecție între lumi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu