Ploua rece, sacadat, gri... aveam toate cutiile de prăjituri și deasupra lor tortul în aceeași mână, cu cealaltă încercam să deschid portiera. M-a întrebat dacă poate să mă ajute... Vocea și femeia, apărute de nicăieri m-au surprins. Posibil că mi-a sesizat surpriza, căci după ce m-a ajutat a simțit nevoia să-mi spună cine este. Când am pus cutiile pe bancheta din spate, am văzut că rămăsese acolo de câteva zile o pungă de pământ de flori. Era prea grea să o fi luat cu sacoșele din ultima tură de cumpărături. Vocea și femeia au dispărut la fel de brusc sub stropii ploii.
M-am urcat apoi la volan cu sentimentul ciudat al alăturării tortului și sacului de pământ de flori ... mă gândeam la țărână, la trecere ... la alte lumi...
***
În viață, se întâmplă să ne naștem de mai multe ori, dar în mod egal, se întâmplă să devenim martori ai înmormântării noastre. Mai mult sau mai puțin evidente, aceste treceri, aceste plecări ale noastre au loc de fiecare dată când ni se schimbă modul de a înțelege, de a privi viața, de a trăi. Atunci, un EU se stinge și ne lasă o anume tristețe, o nostalgie neînțeleasă... tânjim, suferim chiar până când înțelegem că ceva din noi, sau chiar noi cei de dinainte s-a dus pentru totdeauna.
Cu timpul învățăm să observăm ciclul Vieții, anotimpurile Ei și tot cu timpul învățăm să ne facem pământ de flori din vechile ființări, pentru a sădi bulbii unei noi existențe.
***
În viață fiind suntem martorii repetatelor nașteri și morți ale noastre pe drumul creșterii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu