Mă gândesc adeseori la felul cum suntem construiți, la ceea ce ne alcătuiește pe timpul unei vieți. Îmi pare un tâlc modul cum esența noastră umple un corp pe care îl folosește fără să-l cunoască total. Obișnuiesc să compar această situație cu mașina de spălat rufe care îmi pare sofisticată dar pe care din lipsă inițială de timp o folosesc intuitiv doar la două programe de când am luat-o. Sunt convinsă că este super deșteaptă în complexitatea ei, dar am ales să o utilizez în acest fel.... comoditate, ignoranță, lipsă de înțelepciune... Posibil toate la un loc.
În mod asemănător oamenii dețin cea mai performantă mașină care poate exista însă o folosesc în mod intuitiv la nici un sfert din capacitatea ei. Și asta sub presiunea unui impuls care face jumătate din treabă; adeseori nevoile sunt acelea care ne împing să acționăm și o facem de cele mai multe ori strict în direcția lor.
Pe de altă parte este fascinant cum odată îmbrăcați în corpul nostru, în această intimitate cu el SIMȚIM. Uneori îmi vine să cred că emoțiile sunt memoria trupului mai degrabă decât a ceea ce suntem, trăirile lui personale ce rulează periodic în anumite împrejurări. De asemenea cred că ceea ce vedem cu ochii fizici, lumea așa cum ni se arată este oglinda a ceea ce aducem dinăuntrul nostru, a ceea ce există în noi. Fiecare dintre noi are înăuntrul său un pământ și un soare interior, rețea de râuri, mări și oceane, în fiecare dintre noi există zări, păduri, vânturi, popoare. Fiecare dintre noi este o întreagă lume și ceea ce se întâmplă când doi oameni stau alături, este ca alăturarea a două lumi. Dacă sunt lumi pașnice, evoluate, vor avea de învățat una de la cealaltă, vor colabora și vor coexista pentru înflorirea reciprocă. Dacă însă, cele două lumi păstrează încă un nivel de evoluție mediocru, aproape imediat vor începe războaiele, inițial la „ granițe”, apoi treptat pentru „cucerirea” completă.
Fiecare om, în fiecare clipă a ființării în corpul său, trăiește ceea ce este el însuși și ceea ce provoacă prin felul său de a fi. Cred că fiecare stare, sentiment, trăire sunt un indiciu prețios care ne arată cine și cum suntem de fapt și că abia după ce ne vom afla propriile păduri, munți, stânci, râpe, câmpii cu rod și deșerturi interioare, după ce ne vom accepta crivățurile, avalanșele, arșițele, furtunile, banchizele dinăuntru, propriile abisuri, propriile livezi și pășuni, după ce vom înțelege modul cum vrem să cunoaștem, să avansăm cucerind prin agresiune sau delăsare, prin hărnicie sau pasivitate rece, prin curaj sau groază, vom ști că nimic din ceea ce vedem, auzim, trăim nu vine dinafara noastră.
Ceea ce trăim odată ce am umplut propriul corp cu ființa noastră este o creație personală și felul în care ne purtăm cu oamenii este felul în care ne percepem pe noi înșine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu