Sunt acele clipe când de nicăieri, în mod invizibil, treptat, treptat simt cum o mantie groasă mi se așează iar pe suflet și sentimentul sufocării, al tristeții, al pustiului mă poartă spre tărâmul lui „fără limite, ori reguli”. Inima mea atunci redevine pasăre ce se zbate într-un laț invizibil și îmi trece pâlpâiri prin fire. În dâra bătăilor ei de aripi mă simt desculță prin frig, ca și cum ziduri înalte s-ar fi ridicat iar în jur.
Sunt acele clipe când alunec în Țara Pustie a manipulării, a fățărniciei, a lipsei de onoare și inima mea simte împunsătura înghețată a vorbelor, gândurilor acestei lumi...
***
Atunci, în acele momente, îmi cuprind inima cu brațe de iubire, o îmbrac în petalele moi de cireș sidefiu, îi însoresc zâmbetul și îi spun simplu. „Respiră!” ... „respiră luung, vânjos până ce căldura respirației tale și puterea suflului va subția această mntie groasă, până ce ochiul se limpezește iar. Căci doar ochiul tău limpede poate readuce mugurii începutului și de data asta. ”
Când din neștiut mantia groasă a frigului se așează brusc peste inima-mi, stau un timp de uimire tristă sub apăsarea ei, apoi îmi suflec mânecile firii și cu respirații viguroase încep să-mi șterg ochiul ce vede dinăuntru... Când Țara Pustie dispare din jur, știu că se apropie o altă Sărbătoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu