vineri, 27 noiembrie 2020

Poveștile sufletului-43- Menirea

     Cred că nimeni nu știe cu adevărat care este limita dintre ceea ce este destinat să se întâmple și ceea ce este posibil dar nu neapărat. Din tot ce am trăit până acum, știu că există un anume determinism care nu poate fi schimbat, orice ai face... sunt acele situații, ca niște porți, prin care trebuie să treci într-o viață. Există însă și ceva ce poți schimba și anume, prin tot ceea ce faci, gândești, simți, poți schimba efectul acelor întâmplări, atât asupra ta cât și asupra celorlalți. Și mai cred că de fapt aici este esența vieții: ce efect vrei să aibă viața ta? e posibil să nu te gândești de la început la acest aspect și să crezi că simplul fapt că trăiești este deja suficient și că tot ceea ce faci rămâne invizibil în ochii oricărei instanțe. Dar cu cât înaintezi prin vârste, începi să înțelegi că până atunci ai privit și ai văzut doar o mică parte a unui ansamblu mult mai vast. Atunci e posibil să te cuprindă neputința, ori inutilitatea, ori sentimentul că totul e degeaba și să cunoști ispita renunțării. Însă, tocmai acela este momentul cel mai important, momentul în care ți se permite cu adevărat să intervii. Atunci când totul ți se pare inutil, ori poate fără rost, ai puterea de a controla ceea ce trece prin tine și începi să primești cu adevărat accesul la înfăptuire și la creație. 

    Viața noastră este opera unui artist unic (care este fiecare dintre noi) realizată pe o pânză divină. Ceea ce face fiecare cu viața lui, ceea ce decide să aleagă, să acționeze, intenția cu care vorbește, plămada cu care dospește fiecare din faptele sale, sunt doar nuanțele tabloului în care își pictează viața. Fiecare om primește la întrupare o pânză și niște culori care sunt doar ale lui și asta poate da sentimentul de inegalitate de șanse. Însă tabloul final depinde numai de combinațiile de culori, tonuri și nuanțe pe care a decis singur să le folosească. 

    Dacă ar fi să ne imaginăm că acest glob terestru este o galerie de artă unde sunt expuse opt miliarde de tablouri, poate că am fi surprinși să constatăm că oamnii preferă atât de mult culorile reci, sau închise în a realiza unicul tablou care îi reprezintă cu adevărat, și care este viața lor.

***

    Există orice pe această lume, dar există doar ce permit să treacă prin mine  și asta mă face să fiu unic, să fiu ce și cine sunt. 




Gândul de week-end-357

 Totul lucrează prin oameni.

vineri, 20 noiembrie 2020

O altfel de privire-241-Fuji

 Relația mea cu Fuji a început demult... cândva înainte de adolescență l-am văzut într-o imagine și asta a trezit în mine  amintiri despre ceva ce nu trăisem încă. Dacă ar fi să mă întrebe cineva ce reprezintă Fuji pentru mine, ar fi greu să explic... cu timpul a devenit un simbol al vieții însăși, al statorniciei, al înțelepciunii și sacralității în același timp. În ceea ce privește ce am învățat de la Fuji, este uimitor cum un munte care se află la o atât de mare depărtare poate să transmită și să te învețe atâtea, nefăcând nimic în aparență. 

De la Fuji știu că întotdeauna, oricât de mult timp ar trece și oricât de mult te vei schimba, în interiorul tău trăiește și va trăi ceea ce ești cu adevărat: el este un vulcan care a erupt cu mult timp în urmă dar care nu este considerat stins pe vecie. Se poate spune că a învățat între timp cum să-și stăpânească temperamentul focos. Tot de la el am aflat ce înseamnă să fii împăcat cu ceea ce ești și cum asta se transmite și în jur sub forma acceptării.  Tot Fuji mi-a arătat cum e să iubești în mod constant indiferent de anotimp, de lumină, de înfățișare; oricare ar fi felul în care ni se arată,  acel ceva care îl  face să fie inconfundabil este predominant. La o primă privire poate că nu este nici cel mai înalt, nici cel mai sacru, nici cel mai spectaculos, ori cel mai atractiv, nu este cel mai populat, nici cel mai sofisticat și totuși are ceva ce nu există în altă parte... un anume farmec tăcut, o anume poveste învăluită în mister, o anume robustețe și unduire simplă a liniilor, o anume rotunjime și un anume raport al proporțiilor, o înțelepciune aparte, viața clocotitoare abia ghicită din străfundurile sale, maiestuozitatea unei nobleți din alte planuri ale existenței, eleganța parfumată a unei cunoașteri nedezvăluite pe deplin, statornicia dătătoare de încredere, delicatețea fragilă a unora din aparențele sale. 

Un mare învățat spunea că spiritul își poate lăsa anumite repere în trecerea sa printr-o viață pentru a-și putea aminti de sine când se naște iar. Cred că Fuji este un astfel de semn pentru multe spirite  iar el le răspunde la fiecare întrupare, indiferent de distanța la care se află. 

Undeva, într-o anume civilizație, Fuji este egal cu Măria-Ta, iar coroana sa regală, încă strălucește  cu putere  pentru popor.  

Și tot undeva, în altă civilizație, există un Fuji în esența  fiecăruia dintre noi. 



Gândul de wekk-end-356

 Întotdeauna, chiar și în cea mai disperată situație, viața are un plan de rezervă pentru tine. 

luni, 16 noiembrie 2020

O altfel de privire-240- Folosul...

 Unul din momentele cele mai importante din viață este atunci când înțelegi sensul cuvintelor apostolului Pavel: „Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos; toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nimic nu trebuie să pună stăpânire pe mine.” 


Vine apoi celălalt moment în care decizi să te oprești la ce înseamnă cu adevărat a-ți fi de folos și îți vin în gând calitatea, ori cantitatea unor situații, întâmplări, lucruri. Înțelegi că adeseori alegerile tale sunt contrare unui folos adevărat, primând un folos aparent... și atunci știi că singura și unica împlinire este atunci când te cunoști și îți cunoști adevărul. Cred că un om începe să trăiască cu adevărat în momentul în care înțelege acest aspect al existenței sale și găsește răspunsul la întrebarea: ce-mi este cu adevărat de folos în această viață? 

Dacă înveți să îți cultivi acest fel de a înțelege ceea ce trăiești, vei descoperi folosul în oricare din întâmplările vieții tale și vei învăța să identifici acel moment zero în care se produce acțiunea după ce iei o decizie. Uneori faci acel prim gest din instinct, alteori te simți împins de o convingere anume, și destul de rar din căldura credinței că este chiar Voia mai presus de dorința ta, cea care se manifestă prin tine. 

Ca să știu ce îmi este de folos, am învățat să FIU acel folos, și să cred că SUNT una cu el. 

 După acest moment, noțiunea de competiție, ori de punere în lumină pentru a fi văzut, își pierde orice sens și se dizolvă din realitatea în care ai pășit. 





duminică, 15 noiembrie 2020

Poveștile sufletului-42- Suflul

 Mă gândesc uneori la celulele corpului meu ca la un regat format din miliarde de indivizi ce își are fiecare rostul său și își împlinește menirea... revin la ceea ce trăiesc și găsesc opt miliarde de oameni pe această planetă care, la rândul ei poate fi considerată precum o celulă a unui organism mult mai mare. Poate că nici măcar nu are importanță scara la care se întâmplă lucrurile, poate că da, sunt o tușă dintr-o celulă universală, poate că însuși acest univers este la rândul lui o celulă a unei forme de viață ce se compune din miliarde de universuri... acest fapt nu-mi dă nici temeri nici false orgolii ori virtuți. SUNT ... și pot să imaginez ceva nou prin vis, pot să vindec prin cuvânt și pot să înaintez prin simțiri. Nu știu cum sunt posibile toate astea, nu am habar dacă la urma urmei chiar știu ce trăiesc ori ce e iubirea, nici dacă tot ceea ce cred este doar iluzie. Știu că există un Suflu care îmi mișcă toracele și care mă face să fiu. Fără el, fără acest Suflu,  această secvență de TOT în care apar acum, ar fi o alta. 

Cu adevărat nu știu restul drumului pe care sunt, nici cum îl voi parcurge, nici cât, nici cum. Tot ce știu este că Suflul face să mi se umple și să mi se golească plămânii... Suflul care îmi pulsează ritmic viața, sau iluzia ei. Suflul care ritmează Universul însuși este același care mă hrănește și pe mine, celula sa infimă. Este același care străbate fiecare ființă traversând-o, și care face să fim toți unul. 


Astăzi te privesc ... suflul care trece prin tine acum a trecut prin mine  și tot la fel cel care a ajuns la mine acum, a fost odinioară în tine. Din perspectiva lui, a Suflului, suntem responsabili de TOT.


 



 

vineri, 13 noiembrie 2020

Gândul de week-end-355

 Cei care te înțeleg nu au nevoie de explicații, iar acelora care nu te înțeleg, le explici degeaba. 

sâmbătă, 7 noiembrie 2020

Gândul de week-end-354

 Iubirile trecute sunt ca niște țări străine: renasc dacă vrei să le revizitezi, dar nu mor niciodată. 

vineri, 6 noiembrie 2020

Poveștile sufletului-41- Căderile...

        Dintre toate tipurile de căderi, cele mai dificile  par cele ale sufletului:  punem tot ceea ce avem ca energie, inspirație, bună intenție și în ciuda a tot, ceea ce primim este refuz,  nemulțumire, adeseori critică, iar în cel mai dificil caz indiferență. 
         Multă vreme am asociat ceea ce fac, simt, visez, ceea ce lucrez, cu esența ființei mele, cu ceea ce sunt... prin urmare, miza cu care porneam în orice început era vitală ... mă identificam cu tot ce făceam. Nu știu dacă e potrivit uzanțelor sau nu acest fel de a fi, însă și astăzi  cred că cea mai dificilă cădere este aceea în care continuăm să facem lucruri cu care nu ne identificăm... lucruri în care investim  doar o mică parte din ceea ce suntem, în care ne comportăm precum investitorul care știe de la început că nu își va pune niciodată toate ouăle în același coș  și își păstrează rezerve pentru „în cazul în care...”. 

        E adevărat că  sunt multe de spus  și fiecare dintre noi are propria sa experiență de viață, propriile sale încercări, căderi, renunțări. Ispita cea mai mare este însă aceea de a nu mai încerca, de a te opri din ceea ce visai să înfăptuiești și aceasta este adevărata cădere. Este de înțeles dacă aștepți să vină vremea potrivită, dacă îi dai timp timpului să ajungă la pârg, este de înțeles dacă îți cauți variante de abordare diferită, însă alegerea de a renunța la ceva ce îți dorești, în care ai pus tot ce aveai mai bun este singura, adevărata greșeală a unei vieți de om. 

În fond, orice cale are încercările ei. 





            

miercuri, 4 noiembrie 2020

Poveștile sufletului-40- Toamnele...

 Așa cum există toamna pe pământ, există toamna și în ființa noastră, în afectul sau în evoluția interioară. Periodic trecem prin înmuguriri și pârguiri până când ajungem la acea toamnă în care auriul trăirilor trecute devine lumină caldă iar noi suntem recunoscători tuturor acelora pe care i-am iubit, acelor iubiri așa zise trecute care au făcut din noi să fim atât de frumoși acum. Fără cei pe care i-am iubit și care poate că nu mai sunt lângă noi, nu am fi știut ce înseamnă toate acele sentimente împărtășite, nu am fi cunoscut șlefuirea înțelepciunii, nici a răbdării, ori a înțelegerii pentru trăirile străine nouă. 

***

În fiecare moment în care iubim, așa cum știm noi și atât cât putem, există o nouă șansă, o nouă invitație la rod și pârg, la creștere și zbor, la evoluție. Nicio iubire nu e zadarnică și nici finită... fiecare iubire are locul ei în grădina unui rai neștiut încă, dar totuși atât de real... fiecare iubire trecută este pururi prezentă în ceea ce am devenit datorită ei, în ceea ce  ființăm, creăm, trăim. 

***

„Te iubesc” de acum poartă în el „te iubesc”-ul dintotdeauna, din toate inimile îndrăgostite vreodată, din toate mâinile unite cu tandrețe ori pasiune. E toamnă iar și sufletul se face gutuie aurie în soarele blând ce-mi răsare domol și parfumat puțin mai sus de zenitul dinăuntru.