Fiecare dintre noi știe că un dar este prilej de bucurie și comuniune. Sunt însă situații, atunci când vine vorba de cadouri, când ne simțim stânjeniți fie pentru că ni se par foarte diferite de ceea ce ne doream și reacționăm într-un mod chiar nepoliticos la primirea lor, fie pentru că nu știm să ne purtăm în asemenea situații. Tocmai pentru acest din urmă caz, de-a lungul vremii au existat oameni care au imaginat un set de purtări numite „bune maniere” special dedicate oferirii și primirii cadourilor.
***
Văzute prin altfel de lentile lentile, întâmplările, oamenii, trăirile, iubirea, viața însăși pot fi considerate niște cadouri pe care le primim zilnic de la cineva drag. Dacă ar fi să ne uităm la felul cum ne comportăm cu tot ceea ce trăim, oare s-ar putea spune că oamenii știu să primească așa cum se cuvine un cadou?
De când mă știu muzica îmi creează stări felurite și de multe ori mă duc spre ea când am nevoie de susținere mentală ori emoțională. De multe ori m-a uimit felul în care un sunet anume poate să creeze în ființa mea stări care să îmi facă și trupul să se miște altfel: ritmurile vesele, zglobii îmi cresc sufletul, îmi umplu inima și în mod automat corpul începe să se miște fie printr-un picior care bate ritmul, fie prin trupul întreg care se ondulează după volutele invizibile. Sunt apoi ritmurile molatice, mătăsoase care îmi aduc fiori pe piele și o anume greutate caldă în suflet, pleoapele mi se închid automat iar trupul se mișcă după niște sinusoide imaginare ce răsună încă prin veacuri neștiute .
***
Suntem atât de uimitori în alcătuirea noastră încât nu am putea vreodată să încetăm în a spune cu certitudine că știm precis ce ne compune: suntem și trup dar și eter, suntem idee dar și cuvânt, suntem emoție dar și lacrimă; și toate sunt în același timp în noi iar noi suntem măiastra împletitură a lor.
De aceea Iubirea pe care mi-o porți produce în mine furtuni sau senin căci toate firele împletiturii care sunt au nevoie să se hrănească din ea... de aceea, dacă îmi iubești trupul fără să îmi dezmierzi cilii care-mi cresc pe suflet, privirea mea se îndreaptă trist spre zările îndepărtate.... de aceea când îmi vorbești mult despre toate ale lumii fără să mă cuprinzi cald în căușul îmbrățișârii tale, inima mea simte fiori de gheață și tot de aceea, când nu-mi vorbești și nici nu mă mângâi, gura mea tace mut în lacrimile dinăuntru invizibile o vreme.
***
Sunt o împletitură de mlădițe vii și e nevoie de îndemânare de grădinar iscusit ca să pot înflori roditor pe lumea asta.
E- Al relațiilor, al discuțiilor, al interacțiunilor umane în general ...
U- Ce e cu ele?
E- Oamenii se rănesc, se luptă, se resping, se anulează, se ignoră, spun cuvinte goale sau înveninate și numesc asta comunicare, ori relație,
U- Da, e adevărat.
E- La ce bun, care e sensul să fii într-o relație dacă nu poți clădi, să comunici dacă nu poți arăta bunătate, să iubești dacă nu poți iubi mai departe?
U- Tocmai ăsta e sensul: să trăiești atât cât poți iubirea și toate celelalte până când, la un moment dat să rămână doar iubirea, bunătatea, creația, iertarea.
„Oamenii care îți greșesc este pentru ca să îți dai seama că nu ești pe drumul bun” a spus cu glas egal, zâmbind și privindu-ne pe rând.
***
Sunetele mi se înșirau unduioase pe auz, se repetau cu încăpățânare în gând, intrau în vocea dinăuntru...
Drumul bun, m-am întrebat? Ce e în neregulă cu drumul de până acum? ... Mi-am luat tot timpul necesar revederii parcursului propriu prin noua lentilă... dezamăgirile, trădările, respingerile, neasumările, amânările, neiubirea, trăite din partea celor din jur au avut mai întâi o manifestare asemănătoare în mine: eu m-am trădat făcând pe plac altuia, eu m-am respins acceptând ceva ce nu mă bucura, eu m-am grăbit să fac lucruri când aș fi vrut să mă odihnesc, eu am evitat să pun întrebări când era necesar ca o situație să fie limpezită... toate fuseseră în mine la fel ca și în ceea ce am trăit apoi.
Și atunci, m-am întrebat, dacă toate sunt deopotrivă în noi și în afara noastră, cum știm care e drumul bun, care e calea potrivită pentru noi? Acum, când scriu acestea, cred că Drumul meu cel bun este format dintr-un fascicul de drumulețe care, asemenea râurilor se adună toate într-un fluviu; drumul meu și al fiecăruia este asemenea fluviului care are o curgere și un sens indiferent de câte ape ajung în el; un râu care se varsă în el îi adaugă forță, dar niciodată nu îl abate din albia sa Tot așa, am înțeles că Drumul meu este format din multiplele căi care îl alimentează și că fiecare asta ar trebui să facă: să îi adauge forță, frumusețe, contur. Noi toți avem de-a lungul unei zile de lucrat pe mai multe direcții: a menținerii ființei noastre într-o stare de sănătate optimă, a aranjării locuinței noastre, a îndeplinirii sarcinilor zilnice la locul unde profesăm, a creării de situații și idei noi, a menținerii armoniei în relațiile noastre de rudenie, de prietenie sau de dragoste, a creării de situații plăcute de recreere și odihnă ... sunt atât de multe și, în funcție de capacitățile noastre, pot deveni și mai multe. Atunci, un bun mod de a înțelege cât de mult ne abatem de la drumul nostru cel bun în anumite momente este să ne oprim și să privim în jur: toate părțile implicărilor noastre merg în același sens sau există o bună parte care trage în direcție opusă? Iar dacă nu ne putem opri, e important să observăm câtă forță ne aduce înaintarea în acea direcție, câtă energie primim pe măsură ce înaintăm.
Acum, în acest moment al vieții, cred că drumul cel bun al fiecăruia dintre noi este atunci când continuând să mergi ai claritate și nu ceață, ai tot mai multă forță pe măsură ce avansezi și dorință de a continua.
***
Ca orice drum, viața însăși are acele perioade de adăstare, de repaus și refacere după o etapă de mers. Cum în orice parcurs pe jos există hanul ori hotelul ori cabana în care drumețul găsește adăpost, căldură, hrană, odihnă, tot așa, în viața fiecărui om există acele perioade în care e necesar să-și ia exact timpul ca să se refacă, să înțeleagă ce a făcut să îi vatăme picioarele, (ori inima, ori rațiunea, ori stima de sine) dacă a suferit de dureri, bășici ori bătături în parcursul anterior (dezamăgiri, trădări, manipulări, lipsă de respect, etc), să ia măsurile necesare și să pornească din nou, în zori, cu forțe noi, cu elan și grijă la următorul parcurs până la următorul han, următorii zori...
Mi-a spus la plecare: Faceți ceva, nu e bine să trăiți așa... vă blochează corpul, tot...Am întrebat neutru: - Ce să fac?
- Să alegeți, mi-a răspuns...
Când am auzit răspunsul mi-am spus, ei da, sigur, toți știm asta. E evident, e tocit deja. Apoi, gândul îmi relua în auzul dinăuntru acest îndemn: „Să alegeți!” o dată, încă o dată, iar și iar, de atâtea ori încât la un moment dat m-am întrebat: Eu CE aleg de obicei?... Și mi-am văzut alegerile evidente, cele reale dar, undeva mai în umbră le-am văzut pe cele adevărate, cele care stăteau la temelia celorlalte alegeri vizibile.
Și apoi am văzut toate ființele care trăiesc în mine: copilul care am fost și încă mai sunt, femeia ce am devenit, mama, fiica, dascălul, omul ...Mă priveau la rândul lor și fiecare mi-a spus că orice alegere de-a mea a avut o consecință dureroasă pentru cel puțin una dintre ele.
***
Mă gândesc la alegerile pe care le facem uitând de părți din noi sau de noi înșine cu totul, la timpul care vine apoi pentru a vindeca atât cât se poate, ceea ce am ales... Îmi doresc să învăț să fac alegeri benefice, alegeri care să îmi aducă alinare, afecțiune, înțelepciune, discernământ, bucuria vieții, care să îmi permită să îmi ofer zilnic experiențe, oameni, gânduri, sentimente, lucruri valoroase. Îmi doresc ca iertările mele să fie primite și la rândul meu să primesc iertări, și mai presus de toate, îmi doresc să nu uit niciodată că IUBIREA însăși este o alegere.
