Gândul de week-end-406

 Toamna, sufletele celor plecați se aprind și luminează prin coroanele copacilor.

O altfel de privire-289-Orga

 Mă gândesc la prima mea întâlnire cu o orgă, nici nu mai știu când, într-o catedrală. O căutam având în memoria auditivă sonoritatea ei. Făcusem cunoștință cu ea mai întâi  auditiv apoi,  când a fost posibil, am căutat-o la ea acasă, în una din bisericile unde locuia. Îmi amintesc cum am măturat cu privirea locul unde intuiam că se află și după câteva reveniri am înțeles că ceea era în fața ochilor mei era cu adevărat o orgă. Mult timp m-am întrebat cum funcționează și mai ales cum se face că o așa mașinărie poate să cânte în acel fel. 

***

Între timp l-am căutat tot mai mult pe Bach în compozițiile sale și am înțeles că orga îmi place în anumite sunete și că în altele mă simt incomod, uneori într-atât încât prefer să opresc melodia. 

De curând mi-a venit în minte modul cum funcționează creierul nostru, și m-am gândit că, parcă sub acțiunea unor degete nevăzute, unele sinapse devin preferate și se aprind, uneori dinadins, alteori întâmplător, creând compoziții  asemănătoare celor la orgă. Bine temperată, orga produce sunete divine, îngerești, dar lăsată pe mâinile unui novice deranjează cumplit prin disonanțe, stridențe.

 Prin repetare, creierul nostru crează sinapse ce devin permanente și care se schimbă odată cu căutarea unor noi experiențe, unor noi perspective. Deși viața pare limitată, ea este suficientă ca să o facem un concert mirific de orgă (bine temperată). 

Taine-24

 Și sunt clipe,

ore, zile întregi

când simt  timpul

cum îmi curge 

catifelat prin suflet

cum în trecere 

îmi mângâie ființa 

dinspre interior

lăsând un zâmbet 

de apus trandafiriu

prin celule, prin sânge,

prin țesuturi, prin ochii

demiurgici ce m-au creat.

Sunt clipe, ore, zile

mieriu trandafirii

când simt cum porii 

își defac ușor

bulbi de flori 

ce se pornesc

să-mi încolțească 

din piele,

din respirare,

din lumina de ochi, 

din pulsul de viață,

din spirală...

O altfel de privire-288- ancorele...

 E interesant să observi cum se raportează oamenii la ce cred ei că este adevărat. De curând mi s-a întâmplat să asist la o cuvântare în care cel care vorbea invoca un anume fapt istoric meritoriu legat de un eveniment personal. A făcut apoi o legătură între acel fapt istoric, evenimentul personal și, ca într-un silogism socratian a unit cele două, investind evenimentul personal cu valoarea și esența faptului istoric. Nu știu dacă această legătură este cea care îi insuflă vieții actuale parcursul meritoriu incontestabil, nu știu ce s-ar întâmpla dacă ar afla că evenimentul menționat a avut loc în alt an... Ceea ce am înțeles este că de multe ori oamenii au misterioasa capacitate  de a creea întocmai ceea ce cred cu adevărat, ceea ce li se spune de cei dragi, ceea ce se suprapune pe imaginea pe care ei înșiși nu îndrăznesc să o pună în cuvinte. .. pur și simplu intră în ea ca în viață și o trăiesc deplin. 

***

    Acest lucru m-a făcut să mă întorc spre mine, să mă gândesc la toate câte mi le spun cu valoare de adevăr, la toate în care cred cu putere și pe care le urmez pasional. Nici măcar nu am încercat vreodată să le verific cumva... toate însă m-au conturat în ceea ce sunt acum, în ceea ce trăiesc acum... 

***

        Undeva, într-un colț de existență personală, o voce mică se aude: „Ce ar fi tot ceea ce trăiești dacă ai șterge tot ce crezi?” 

O altfel de privire-287- Și apoi...

     De fiecare dată când pornesc pe un drum nou simt dorința de a fi acolo, îmi verific rapid starea fizică, estimez ce îmi va fi necesar ca provizii și pornesc. Nu știu ce voi întâlni, nu cunosc meandrele drumului, nici cum se va schimba vremea, nici ceea ce voi vedea. dar știu clar că îmi doresc să fiu acolo. Adeseori trec prin păduri dese din care nu pot vedea mai departe de zece metri, sau traversez drumuri, albii de ape, câmpuri uneori. Toate îmi vorbesc, toate îmi dau un sentiment de bucurie, sau de curiozitate, de mister uneori, de comuniune și împărtășire cel mai des. Câteodată, fără vreun avertisment, după câte o cotitură mă trezesc într-un loc ce îmi taie răsuflarea, ce mă face să simt încântare, uimire, recunoștință, admirație, însuflețire. În acele dezveliri surprinzătoare de tărâmuri nebănuite simt cum îmi crește inima, sufletul întreg cum devine nețărmurire și cum o pace infinită mă umple până în firide neștiute. 

***

         Fiecare drum al vieții este o trecere prin neguri, o traversare prin ceață, prin încercări, prin comunicări și fapte, prin trăiri și separări, prin frământări interioare până când  în fața ta se deschide zarea, infinitul, neînlănțuitul și neferecatul. Odată ce l-ai întrezărit, acel tărâm, odată ce l-ai cunoscut, el se distilează treptat în recunoaștere, în simțire, în trăiri și conștiință. Și trăiești apoi tot mai mult în acel sens nou, în acea evidență familiară de acum pentru tine până când știi că Ești ea, acea evidență. Știi că ești din imemorial și către imemorial, știi că totul are o înțelegere nouă pentru tine și bănuiești că acela este începutul altui drum. 

***

            Trăiesc înfiorarea spiritului și a simțurilor în fața măreției Vieții, contemplu Vastul uimitor ce mă conține și îmi iau un răgaz în care să îmi las ființa să simtă această bucurie, încredere, pace. Te aștept o vreme știind că mă aștept tot pe mine și apoi vom porni din nou sau doar ne vom bucura că Suntem și asta va fi de ajuns.   

Gândul de week-end-405

De la un moment dat încolo, nu mai poți fi lovit. 

O altfel de privire- 285- Liniște...

 Sunt acele plecări, bruște mai ales, care așază o lumină crudă pe locul rămas. Se întâmplă ca oameni pe care îi cunoaștem, cu care am petrecut o vreme să plece din viața noastră, din Viață și plecarea lor să aibă un impact pofund. 

Tocmai am aflat că un spirit drag a ales să plece în urma unui impact puternic al mașinii în care se afla... vestea m-a lovit poate la fel de puternic ca mașina care a ales să îmbrățișeze mortal acel copac. 

M-am gândit la multe, am simțit multe în tot acest timp care s-a scurs de la aflarea veștii... m-am gândit chiar la esența profesiei mele, la faptul că în fiecare suflet cu care lucrez trece o parte din sufletul meu, că încă nu sunt pregătită deplin să hrănesc spiritual și sufletește viața și moartea în egală măsură... mă gândesc că deși sunt o ființă care se crede spirituală și înțelege destul din trecerea dintre tărâmuri, totuși am simțit jale, totuși am simțit lipsă de noimă și nevoie de timp de doliu. 

***

M-am afundat în liniște apoi, ca într-un ocean ce a estompat totul în jur și am simțit cum șterge și absoarbe neînțelesuri ce produc lacrimi, deznădejdi, tristeți... Mi-am luat timpul de pauză, am înțeles că niciodată, nicăieri, nimeni nu garantează că linia de sosire este atinsă de toți alergătorii în același punct... pentru fiecare finishul este cel personal și fiecare se oprește atunci când nu mai poate continua. 

    Mi-a venit în minte apoi felul în care acest tânăr frumos și-a trăit viața în cei nouăsprezece ani ai săi: pentru mine reprezintă o dovadă de impecabilitate și bun simț, de un echilibru matur, înțelept. Felul în care vorbea, trăia, se purta înseamnă pentru mine o dovadă cum poți trăi fără vreo datorie de orice fel (de onoare, de înțelegere, de compasiune, de acceptare). 

***

  Îți mulțumesc suflet drag pentru tot ceea ce reprezinți în amintirea mea și a celor care te știu, îți mulțumesc, Te iubesc!   ( Ciprian, 19 ani) 

O altfel de privire-286- Ce ne definește?

 De-a lungul timpului au existat oameni care și-au trăit viața întrebându-se constant: „Ce pot face eu în această situație, sau pentru tine, sau pentru locul ăsta, pentru jobul ăsta, țara asta, pământul ăsta? ”

Și când spun acestea mă gândesc și la președintele Kennedy cu al său celebru discurs de inaugurare din 1960 „...dragi cetățeni americani, nu vă întrebați ce poate face țara voastră pentru voi, întrebați-vă ce puteți face voi pentru țara voastră”, sau la Maica Tereza care, fiind invitată într-o emisiune de radio în Phoenix, înaintea emisiunii prezentatorul a întrebat-o ce poate face pentru ea, a rugat-o să îi îngăduie să facă ceva, orice, iar Maica Tereza i-a răspuns astfel. „Scoală-te mâine dimineață la cinci, du-te pe străzile din Phoenix, găsește pe cineva care trăiește acolo și convinge-l că nu e singur.”

***

Dintotdeauna oamenii au trăit vremuri dificile și dintotdeauna au existat acei oameni care și-au consacrat viața unui scop mai înalt, al împărtășirii și generozității, al dăruirii și susținerii. „Ce pot face eu în situația asta” este, mai mult ca oricând valabil astăzi, când ți se strecoară imperativ ce pot face ceilalți pentru tine!

 E ciudat cum evoluția științifică a însoțit o anume involuție, sărăcire chiar;  oamenii îi respectă tot mai puțin pe ceilalți oameni, felul lor de a alege cum să-și trăiască viața, ba chiar nu mai respectă nici viața însăși, deși declară contrariul. 

***

Nu cred că mai e nevoie de cineva care să spună că Împăratul e gol, deja se vorbește prea mult despre asta. Cred că  mai util ar fi dacă oamenii s-ar preocupa de felul cum pot fi de folos celorlalți și Vieții și mai ales cum să îi convingă pe cei în suferință, pe cei nedreptățiți, pe cei bolnavi, pe cei părăsiți, pe cei asupriți că nu sunt singuri. 

Mai mult ca oricând sunt vremuri ale ajutării, ale empatiei, ale generozității, ale vindecării, ale înțelegerii naturii umane și între oameni. Și abia apoi ale așezării în cadre corecte și nobile, ale păcii și lucrului în prosperitate. 

  

Taine-23

 Nici nu mai știu

care mi-a vorbit

prima...

poate durerea,

poate bucuria...

Le știu însă 

gustul, aroma

prea bine

săgetarea, arsura.

Am stat o vreme

la fiecare în casă

am jelit o vreme

am celebrat o alta. 

Mă cereau pe rând, 

mă trăgeau la sorți,

mă chemau,

îmi vorbeau.

Într-o zi 

le-am spus:

„Vă știu de-acum

și nu mai pot 

să vă simt deplin,

m-am învățat 

să stau spre mijloc 

de simțiri.”

Nu bănuiam însă

că în ziua aceea, 

aveau să-mi vorbească

amândouă,

aveam să le simt

simultan în mine,

aveam să știu ce simte

în fiecare secundă

un pământ

sau un demiurg

sau cel care

e în toate. 

Gândul de week-end-404

 Iertarea este ca mantia de zăpadă iarna: protejează, ține cald și favorizează regenerarea. 

O altfel de privire-284-Relația

     Îmi amintesc cum de-a lungul vieții de până acum, în anumite perioade, ori momente scurte, îmi erau  clare două senzații: pe de o parte era aceea că o prezență din exterior mă „privește” și mă ghidează când mă abat de la drumul drept, când vorbesc urât sau când fac gesturi ce rănesc, iar pe de altă parte, senzația mai voalată ce-i drept, dar clară, că îmi folosesc corpul într-un fel asemănător a ceea ce se întâmplă între un stăpân și un sclav. O atitudine superioară îmi apărea de fiecare dată în interacțiunea cu trupul meu. 

Privind retrospectiv îmi este tot mai limpede modul uneori despotic în care mi-am tratat corpul, ființa pământeană care sunt...

    Cred că în momentul în care ne întrupăm, Spiritul care suntem intră în trupul care ne primește pentru a trăi această experiență ce este Viața noastră, a fiecăruia. De asemenea cred că între Spirit și Ființa de carne începe o Relație care de foarte puține ori este bazată pe egalitate, recunoaștere și respect. Fiecare dintre cele două părți ale noastre are meritele sale și, ca să fim onești cu noi înșine, fiecare din ele nu poate trăi aici fără cealaltă o experiență spirituală omenească. Fără spirit, ființa pământeană rămâne un animal terestru, iar fără trup, spiritul este un alt duh invizibil ce ființează într-o dimensiune sau alta. 

    Cele două părți ale noastre se află adeseori într-o relație de competiție, de supremație, de punere în lumină a meritelor specifice, de ocultare a lipsurilor, a slăbiciunilor. În exterior, în societate, genul de relație dintre spirit și ființa terestră  care există într-un om, este foarte bine ilustrat de felul cum relaționează cu ceilalți oameni: am întâlnit oameni duri și lipsiți de empatie față de semenii lor, oameni absenți din conversații, sau neimplicați, oameni supraprotectori, sufocanți, oameni agresivi, tirani, oameni blânzi, neclintiți în bunătate, în credință, în iubire. Fiecare din aceștia depune mărturie asupra a ceea ce trăiește în interiorul său, asupra felului cum se poartă El cu el însuși...

***

    În vremea din urmă mi-a venit tot mai des în gând acest subiect de reflecție și astăzi aleg să îmbrac hainele albe ale Păcii dinăuntrul meu, să mulțumesc cu recunoștință și respect trupului care a acceptat să mă poarte prin această călătorie numită Viață dar și Spiritului care a acceptat să mă locuiască, să mă ghideze potrivit unor coordonate nebănuite inițial, dar care mi-au dezvăluit locuri și trăiri mirifice. 

    Astăzi, Acum, îmbrac straiele blândeții dinăuntrul și din afara vizibilului, straiele înfrățirii, iertării, acceptării. Înainte de a trăi, înainte de orice relație, de orice uniune, de orice pact, există relația, uniunea, pactul dinăuntrul fiecăruia și Viața însăși. 

O altfel de privire-283- Neprevăzutul

 Fiecare dintre noi și-a dezvoltat un anumit mod de a trăi neprevăzutul, cel mai des reacțiile sunt împărțite între două direcții principale:  pentru unii el reprezintă prilej de inovare pentru alții este sursa unor angoase teribile. Cum noi toți simțim puternic nevoia de siguranță și cum aceasta ne modelează cel mai des drumul personal, deciziile pe care le luăm, ceea ce suntem dispuși să ne asumăm deplin sau nu, avem față de neprevăzut o atitudine de control, de previzibilitate și îngrădire. 

Mult timp dictonul francez „ Un homme averti en vaut deux!” a reprezentat pentru mine deviza cea mai aproape de suflet, căci mă aducea în acea zonă în care mă simțeam în siguranță; era ca și cum, avertizarea față de ceea ce urma să trăiesc îmi dădea o anume liniște și încredere, o anume stabilitate atât de necesară bunului mers al vieții mele. 

În altă etapă, tot din acest motiv am ajuns să creez neprevăzutul și am început să iau decizii aparent neașteptate, excentrice pentru unii, uimitoare pentru alții. Și totul pentru că, undeva, în adâncul fibrelor vieții noastre, neprevăzutul este sinonim cu tragicul sau cu suferința. 

De ceva timp mă surprind cum percepția pe care o am despre neprevăzut mi se schimbă odată cu percepția pe care o am asupra vieții în general, asupra fiecărei zile, asupra fiecărei secunde. În esență, fiecare clipă este neprevăzută, este unică și irepetabilă, fiecare respirare poartă cu ea ceva ce nu a mai fost, fiecare experiență este alta și fiecare trăire este prilej de schimbare a ceea ce am trăit deja de atâtea ori. 

Pe munte fiind, de fiecare dată Neprevăzutul mi-a adus stări uimitoare, uneori de un real extaz al privirii și simțirii, alteori de înțelegere și asumare. În stare frustă, în mediul său, Neprevăzutul mi-a adus un nou fel de înțelegere și acceptare, o anume așezare în prezent. 

Dintr-o altfel de perspectivă, de pe un altfel de prag, Neprevăzutul se transformă în consecință logică, sau în prilej de uimire extatică față de Viață. 

O altfel de privire-282- Balansul

     Observ adeseori sinusoidele după care funcționăm, simțim, gândim... ele sunt ca niște onduleuri pe anumite frecvențe specifice fiecăruia dintre noi... Avem un sus și un jos maxim între care viața noastră se balansează perioade bune.

Câteodată mi se întâmplă să văd acest balans după care se petrece viața mea și a celorlalți. Suntem ca pe niște trepte pe care tot oscilăm până când vine vremea să trecem pe o altă bandă de oscilație... uneori în sus, alteori în jos. Când trăim conștientizarea propriei benzi și apare dorința de a ieși din ea, la un anume timp se produce și mutarea; nu poți ieși din pivniță dacă nu știi că există un afară, și odată ce vrei să ieși, acest lucru se va întâmpla. 

Între timp, tot ceea ce „vedem”, ce spunem, ce simțim depune mărturie asupra locului în care suntem dar și a locului în care vrem să ajungem. Există în fiecare dintre noi o rază personală care apare atunci când ne manifestăm: chiar dacă vorbim despre cineva, chiar dacă descriem ceva din afara noastră, chiar dacă povestim ceva la care am fost martori, de fiecare dată, raza personală însuflețește și colorează tot ceea ce exprimăm. 

Vedem, simțim, înțelegem ceea ce suntem noi și nu vedem, simțim, înțelegem ceea ce este  fără noi, ceea ce pur și simplu ESTE. 

Gândul de week-end-403

 „Când  poți să îți spui povestea fără să îți mai vină să plângi, ești vindecat.”

Însoțitorul...

 De ceva timp mă simt în acea perioadă a vieții în care mă impresionează doar gesturile de bunătate și generozitate, orice semn de blândețe și non atașament față de impresii, spiritualitatea în esența ei  francă, ajutorul oferit dezinteresat fără umbra eventualelor câștiguri mascate de orice justificări menite să păcălească.... mă simt deci în acea etapă a vieții în care simt minciuna, lașitatea, manipularea, calculele meschine și atunci mă îndepărtez eu sau celălalt. Știu că ne apropiem de perioada aceea a omenirii în care cuvintele spuse vor fi acoperite de gândurile și intențiile ce se cred acum ascunse ori invizibile de către ceilalți.

***

De mult timp am fost conștientă de însoțitorul invizibil... la început s-a manifestat ca o  prezență interioară și în același timp înafara mea care mă urmărea pretutindeni și tot timpul, pe care o percepeam ca fiind Cineva dar mereu în sfera mea de existență, ca și cum aș fi fost tot eu, dar altfel. Acesta mi-a lăsat unele borne în parcursul personal pe care privindu-le retrospectiv să îl pot identifica, să îi pot înțelege rostul și menirea. Pot să îi văd rolul șlefuitor al eului terestru, spiritul elevat prin care mi-a oferit învățăturile, îmbrățișarea cu care m-a trecut puntea durerilor atroce pentru acele etape.  

***

În ultima vreme, să fie doi ani, am intrat mai des în căsuța din inimă, despre care am mai povestit și pe care am găsit-o în mod repetat întunecată în interior, dar așezată în mijlocul unei poiene de la munte scăldată într-o imensă și sclipitoare lumină.  M-a surprins de fiecare dată întunericul dinăuntru și am căutat variante ca să „văd” și să fac lumină acolo. Uneori îmi imaginam copilul care am fost cum mă aștepta  ca să îmi arate căsuța și de fiecare dată tot ce puteam era  să îi simt mânuța caldă în mâna mea cum mă conduce prin întunericul ce persista. Alteori îmi imaginam cum aprind o lumânare sau o sursă de lumină sau cum deschid toate feresterele spre înafară, dar, de fiecare dată, fie vedeam doar lumina flăcării și întunericul din jur, fie vedeam doar lumina de dincolo de ferestre și nimic în interior.  M-am gândit chiar să pătrund acolo de mână cu un suflet iubit ca să facem amândoi lumină...

***

Azi mergeam pe drum, priveam imensul albastru pur al cerului, culorile vii împreunate ale toamnei, mă gândeam la Însoțitorul vieții mele, la felul cum m-a purtat prin trăiri ale unor situații uneori tragice, la felul cum m-a făcut să simt mereu și să recunosc esența divină din ceilalți, din orice om cu care mă intersectez, la modul în care am trăit în ultimul timp mai aproape de mine însămi, de esența a ceea ce Sunt și am avut revelația faptului că în căsuța din inimă este deja El. Atunci, când am avut acest sentiment, am mers iar să o vizitez și odată ajunsă în poiana luminată pe care o știam prea bine, am fost surprinsă de lumina orbitoare ce ieșea din căsuța mea, de faptul că ea nici măcar nu mai avea contururi, era atât de orbitor de strălucitoare încât poiana părea că se scaldă într-o lumină palidă... am intrat atunci în interior și am simțit acea contopire, acea îmbrățișare supremă după care am tânjit mereu în brațele mamei, sau ale iubitului, acea unire cu tot ce Sunt deja și m-am bucurat la vederea tuturor comorilor și giuvaerurilor existente deja acolo, înăuntrul căsuței din inimă. 

Gândul de week-end-402

 Într-o zi mi-am cunoscut muntele din suflet... în alta mi-am văzut prăpastia din inimă... amândouă sunt împreună în mine.