De ceva timp mă simt în acea perioadă a vieții în care mă impresionează doar gesturile de bunătate și generozitate, orice semn de blândețe și non atașament față de impresii, spiritualitatea în esența ei francă, ajutorul oferit dezinteresat fără umbra eventualelor câștiguri mascate de orice justificări menite să păcălească.... mă simt deci în acea etapă a vieții în care simt minciuna, lașitatea, manipularea, calculele meschine și atunci mă îndepărtez eu sau celălalt. Știu că ne apropiem de perioada aceea a omenirii în care cuvintele spuse vor fi acoperite de gândurile și intențiile ce se cred acum ascunse ori invizibile de către ceilalți.
***
De mult timp am fost conștientă de însoțitorul invizibil... la început s-a manifestat ca o prezență interioară și în același timp înafara mea care mă urmărea pretutindeni și tot timpul, pe care o percepeam ca fiind Cineva dar mereu în sfera mea de existență, ca și cum aș fi fost tot eu, dar altfel. Acesta mi-a lăsat unele borne în parcursul personal pe care privindu-le retrospectiv să îl pot identifica, să îi pot înțelege rostul și menirea. Pot să îi văd rolul șlefuitor al eului terestru, spiritul elevat prin care mi-a oferit învățăturile, îmbrățișarea cu care m-a trecut puntea durerilor atroce pentru acele etape.
***
În ultima vreme, să fie doi ani, am intrat mai des în căsuța din inimă, despre care am mai povestit și pe care am găsit-o în mod repetat întunecată în interior, dar așezată în mijlocul unei poiene de la munte scăldată într-o imensă și sclipitoare lumină. M-a surprins de fiecare dată întunericul dinăuntru și am căutat variante ca să „văd” și să fac lumină acolo. Uneori îmi imaginam copilul care am fost cum mă aștepta ca să îmi arate căsuța și de fiecare dată tot ce puteam era să îi simt mânuța caldă în mâna mea cum mă conduce prin întunericul ce persista. Alteori îmi imaginam cum aprind o lumânare sau o sursă de lumină sau cum deschid toate feresterele spre înafară, dar, de fiecare dată, fie vedeam doar lumina flăcării și întunericul din jur, fie vedeam doar lumina de dincolo de ferestre și nimic în interior. M-am gândit chiar să pătrund acolo de mână cu un suflet iubit ca să facem amândoi lumină...
***
Azi mergeam pe drum, priveam imensul albastru pur al cerului, culorile vii împreunate ale toamnei, mă gândeam la Însoțitorul vieții mele, la felul cum m-a purtat prin trăiri ale unor situații uneori tragice, la felul cum m-a făcut să simt mereu și să recunosc esența divină din ceilalți, din orice om cu care mă intersectez, la modul în care am trăit în ultimul timp mai aproape de mine însămi, de esența a ceea ce Sunt și am avut revelația faptului că în căsuța din inimă este deja El. Atunci, când am avut acest sentiment, am mers iar să o vizitez și odată ajunsă în poiana luminată pe care o știam prea bine, am fost surprinsă de lumina orbitoare ce ieșea din căsuța mea, de faptul că ea nici măcar nu mai avea contururi, era atât de orbitor de strălucitoare încât poiana părea că se scaldă într-o lumină palidă... am intrat atunci în interior și am simțit acea contopire, acea îmbrățișare supremă după care am tânjit mereu în brațele mamei, sau ale iubitului, acea unire cu tot ce Sunt deja și m-am bucurat la vederea tuturor comorilor și giuvaerurilor existente deja acolo, înăuntrul căsuței din inimă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu