sâmbătă, 30 martie 2013

Gândul de week-end- 30



Vine o vreme în viaţa noastră când trecem de la suferinţa lui "ar fi putut să fie" la seninătatea lui  "sunt recunoscător  pentru tot ce s-a întâmplat".


sâmbătă, 23 martie 2013

Gândul de week-end- 29




Sunt momente în viaţă când ştii clar că nu ai mai putea continua să faci ceva, deoarece simţi că ar fi gratuit: nu în sensul că nu primeşti ceva în schimb ci în sensul că nu mai poţi adăuga nimic din tine acelor gesturi, nici o încărcătură, nici o trăire; ai fi o prezenţă goală.





joi, 21 martie 2013

Din grădina vieţii 4


Într-o zi în grădină a apărut un câine. Era mic, uşor speriat. L-a pus în curticica destinată lui însă la scurt timp a reuşit să iasă. După câteva încercări eşuate, l-a lăsat liber prin curtea mare. Câinele creştea, se acomoda cu locurile, se simţea în largul său. Nu mai tânjea după familia sa. Obişnuia să îşi arate afecţiunea faţă de oameni, se juca ades cu copiii, cu pisoiul casei. Era un membru iubit al familiei.
Grădinarul îl privea cu un sentiment amestecat: îi era dragă existenţa aceasta plină de manifestări la graniţa dintre instinctual şi emoţional dar în acelaşi timp privea cu inima strânsă la modificările pe care le aducea grădinii sale: apăruseră gropi în locuri unde altădată ieşeau primule, gărduleţele ce despărţeau frumos spaţiile cu flori mai delicate căzuseră în salturile avântate din urmăririle jucăuşe, sau în goana iute de descărcare a energiilor stagnante. Un pomişor ducea brav urmele colţilor încercaţi în drumul lor spre străpungerea gingiilor, grămada de compost privea împrăştiată şi uimită norii din diferite locuri ale grădinii, iar întreaga curte intrase sub stăpânirea haotică a acestui nou venit instinctual. S-a gândit pentru o clipă la ciudata situaţie de a fi în postura stăpânului care priveşte  la ce se întâmplă cu grădina lui când intră în posesia unei fiinţe primare. Îi iubea pe amândoi... Grădina fusese creaţia lui, o făcuse dându-i formă în lucrările anuale repetate. Fiinţa nou venită crescuse sub ochii săi: îi dăruise afecţiunea sa, îl hrănise, îl plimbase uneori.
Grădinarul se gândea să îl ducă la dresaj pentru a mai salva ce se mai putea când, într-o bună zi, căţelul a dispărut. Pur şi simplu a fugit sau l-a furat cineva.
În momentul acela, a simţit pustiul din grădină, a mirosit aerul schimbat, a stat o vreme văzând în închipuire mişcări  zglobii  punctând cu pete colorate din fiinţa lipsă  spaţiul tăcut şi apoi a început să cureţe pământul, să taie arbuştii, să sape parcelele.
***
TE-am întrebat cândva: „Cum pot să TE iubesc?” şi mi-a venit în minte un gând: „Iubeşte tot ce am creat EU. Respectă, îngrijeşte!”
***
Noi toţi suntem nou veniţi iubiţi în grădina Marelui Grădinar  şi ades nici nu băgăm de seamă cum trăim  în ea.








duminică, 17 martie 2013

Gândul de week-end-28



Cel mai des în iubire şi în viaţă cunoaştem o singură variantă- a noastră.



miercuri, 13 martie 2013

Păşind prin iubire...


Intrase timid în iubire. Urmărea o imagine pe care o ducea de mult cu sine şi în iubirea aceea credea că o poate împlini. A simţit diferenţa dintre ce trăia şi ce purta în interior  şi i-a zis: „Poate că nu ştiu să iubesc”. A crezut vorbele auzite: „Tu eşti iubirea insăşi” îi spusese; nu a căutat mai mult. S-a oprit la vorbele acelea. Dar imaginile iubirii erau schimbătoare: străbătea timpuri de deschidere şi avânt şi timpuri de împotrivire şi respingere; trecea prin vremuri de contopire şi prin vremuri de negare. Simţea că iubeşte şi simţea că nu mai iubeşte deloc. Azi îmbrăţişa chipul iubit, mâine îl certa aspru. Uneori simţea că imaginea chipului drag din minte este perfect aceeaşi cu omul însuşi, alteori chipul din minte şi omul real erau la distanţe galatice unul de altul.
***
A trecut un timp şi a înţeles. Într-adevăr, nu ştia să iubească. Iubirea nu se schimbă, iubirea nu se plictiseşte, iubirea nu se stinge. Dacă iubirea are atâtea forme contradictorii încă este imatură. Dacă este ranchiună, dacă este revoltă, dacă sunt porniri răutăcioase, încă nu este iubire...
***
E  necesar ca totul din sine să ia forma iubirii, e necesar ca cel mai intim şi infim colţişor să fie iubire,ca privirea să fie iubire, respiraţia să fie iubire, simţirea să fie iubire, orice gând, orice bătaie a inimii, orice gest şi  orice  există în noi să fie iubire pentru a putea spune că ştim ce e iubirea.
„Te iubesc” ţi-am spus , „iartă-mi neştiinţa iubirii” adaug acum.

duminică, 10 martie 2013

Noi

Noi ne-am întâlnit de o mie de ori....


 La cafenea, stăteam la o măsuţă rotundă. Tu fumai eu te priveam tăcută. Emoţia întâlnirii mă invadase şi tăceam ca să nu îmi aud glasul tremurând.

Altcândva ai venit la mine acasă. Erai însoţit de o femeie mai în vârstă decât tine. Eram mirată şi te priveam îndelung cum şedeai drept, marţial în tricoul negru, mulat.

Au fost apoi întâlnirile neaşteptate, în care drumurile noastre se încrucişau negândit, fiecare aşezat pe direcţia sa. La intersecţia lor nebănuită simţeam respiraţia cum se opreşte, atentă la schimbarea  aerului din jur. Întorceam încetişor capul şi te descopeream  punctând spaţiul. Privirea îmi aluneca în a ta...pluteam.

Ne-am întâlnit de mai multe ori pe un peron sau într-o staţie de autobuz: ne-am salutat, ne-am vorbit şi am simţit că mai mult nu putea fi. Ne-am urcat fiecare în alt mijloc de transport.

De vreo câteva ori ne-am întâlnit pentru prima oară în excursii în doi. erau drumuri în maşină, replici ştrengăreşti, preaplin de suflet.  Erau peisaje dezvăluite ochilor noştri fermecaţi, topite în strângerea mâinilor noastre,  erau dimineţi tandre în camere de hotel luminoase .

Ne-am întâlnit ades în spaţiul dintre noi, îndrăgostiţi, uniţi.

Ne-am întâlnit de mii de ori...





Gândul de week-end - 27



Bunătatea  inimii e precum soarele: încălzeşte şi luminează la orice  distanţă.


duminică, 3 martie 2013

e dragoste când...


Ce e dragostea?,Te-am întrebat cândva cu nădejde şi dorinţă. Ce e dragostea? îţi repetam continuu în zilele mele ce treceau neştiute. Ce e dragostea? rămăsesem odată murmurând aiurea...

Nu m-ai  ignorat, m-ai auzit şi mi-ai răspuns mereu până când am reuşit să aud, apoi să înţeleg; e dragoste când te uit cum te fabricasem  în mintea mea şi te las să fii exact cine eşti, e dragoste când îţi aud dorinţa pe care nici tu nu o înţelegi şi o respect, e dragoste când îţi ofer umărul meu drept în orice împrejurare, orice ai face; e dragoste când nu te las să mă răneşti şi îţi zâmbesc de câte ori te văd în gândul meu, e dragoste de fiecare dată când las doar gândurile mele bune să mă traverseze şi când ţinându-ţi obrajii în palme îţi spun că eşti liber pe pământ, mai liber ca oricând.

Asta e dragoste de nepământean, Ţi-am zis. Cum pot spune trupului meu toate astea? Poţi, mi-ai zis, e dragoste când trupul tău arde nevoia în iubirea pentru celălalt. Apoi e dragoste când amândoi simţiţi la fel; mult prea des flacăra iubirii e dusă de unul singur.

Te rog, ţi-am spus, nu uita că sunt om, cum e dragostea din OM?

Dragostea din Om e tot ce ţi-am spus şi încă în plus: e dragoste de fiecare dată când, atins de flacăra iubirii  laşi consumat  tot ce posezi inferior, tot ce te trage în jos; laşi să ardă în flăcările acestea egoismul şi fricile. E dragoste când eşti sincer deplin cu tine şi apoi cu celălalt. E dragoste când aduci ofrande iubirii voastre şi îi dărui timpul tău, gânduri bune, înţelegere, răbdare, chiar acceptare a unui drum separat. E dragoste când îl laşi să fie ce e el şi înţelegi că nu e pregătit, sau nu vrea să fie cu tine atunci când nu sunteţi împreună, dar în loc să te superi, trăieşti pe drumul tău mai departe.

E dragoste când laşi respiraţiile voastre să se împletească cu respiraţiile Universului şi iubeşti tot ce trăieşti gândind că undeva, într-un timp viitor, asta îi va face bine şi celuilalt. Ştii că de câte ori te afli în armonie şi linişte, în mod sigur starea asta de graţie va ajunge şi la celălalt.
E dragoste când îţi înfloreşti inima chiar dacă nu sunteţi împreună, sau dacă îl vezi supărat ori fără chef pe celălat îi priveşti lumina ochilor senin şi îi spui că tot ce pare amestecat şi neclar acum se va limpezi cumva. 
E dragoste când îl iei de mână şi mergeţi împreună în faţa Divinităţii şi îi spui: Iată, Tată,  venim la tine ca nişte copii rătăcitori, binecuvintează dragostea noastră.
E dragoste când înţelegi că orice aţi face, sau aţi spune, nu s-ar întâmpla dacă nu ar fi îngăduit şi atunci încerci să afli învăţătura din întâmplare şi nu să îl judeci pe celălalt.

Vreau să învăţ să iubesc, Te-am rugat cândva. Vreau să ştiu şi eu ce e dragostea. Atunci mi-ai trimis  exact relaţia ce a adus trăirile dragostei: era tot ce mi-aş fi putut dori amestecat cu tot ce nu aş fi acceptat şi tocmai combinaţia asta m-a învăţat  altfel decât fusesem învaţată.  Această dragoste a adus ce nu reuşiseră educaţia, experienţele trecute ori oamenii de dinainte. Prin ea am reuşit să învăţ să iubesc ceea ce trăiesc şi mă înconjoară, şi mai ales,  m-am descoperit şi iubit.

Aşa e dragostea: ne purifică şi transformă  pe amândoi şi tot ce trăim. 

sâmbătă, 2 martie 2013

Şi...cine sunt eu?

Într-o clipă senină şi inspirată, m-am oprit zâmbind asupra mea şi m-am întrebat: Cine sunt eu? 


 Conform realităţilor sociale EU sunt profesoară, predau limba franceză, sunt mamă, am două fete, sunt soţie de ani buni, sunt colegă de muncă, sunt într-o anume poziţie din ierarhie la job,  sunt partenerul din activităţi sociale, sunt cursurile pe care le-am făcut şi le fac, sunt activităţile prin care trec, sunt apoi vecină, rudă, partaşă zilnic la trafic, clientă, sfătuitoare, necunoscută. Sunt cea care se confesează în scris. Sunt prietenă, iubită, sunt alături.

 Aha, îmi zic, să dăm la o parte toate acestea, ce rămâne?

 Eu sunt ceea ce simt când văd verdele pomilor conturat pe albastrul unic al cerului senin, sunt înflăcărarea cu care iubesc, sunt toate lacrimile mele de multe feluri pe care le-am simţit şi le mai simt, sunt toate lacrimile de multe feluri pe care ceilalţi le simt când sunt cu mine, sunt zâmbetul care mă iluminează, sunt sentimentul că sufletul îmi creşte ca o pâine la dospit, sunt îmbrăţişarea cu care îi cuprind pe ceilalţi, sunt surpriza minunii descoperirii frumuseţii vieţii în aspecte tot mai neaşteptate, sunt unele junghiuri care mă supără dimineaţa, ori oboseala  când uit de trupul meu, sunt tristeţea care mă cuprinde când uit de lumina din mine şi din jur, sunt imensa cutremurare de încântare la descoperirea iubirii divine. Sunt sentimentul de cavaler pe care îl duc cu mine de foarte departe.

Bun, e adevărat, sunt toate aceste stări trecătoare. Când le dau la o parte, CINE SUNT EU?

 Sunt imaginile care mă cutreieră prin gând şi prin suflet, sunt dorinţele împlinite sau pierdute, sunt visul de noapte şi din zi, sunt răbdarea cu care las timpul să mă călătorească, sunt avântul cu care zbor odată cu norii, sunt sentimentul de reavăn cu care mă afund şi mă renasc din pământ, sunt  recele pur  al zăpezilor albastre, sunt ideea de înger care mă îmbrăţişează, sunt fără vârsta mea care caută continuu, sunt contopirea fericită a mine cu mine în mine. Sunt mlădierea sunetului din muzică. 

 Da, sunt şi asta. Am să le dau o vreme deoparte şi pe ele. Cine sunt eu acum?


 Acum simt că sunt o privire care mă însoţeşte perpetuu. Sunt o prezenţă. Nu am nimic din ce pot vedea, nu am nimic din ce se schimbă, sunt o linişte neţărmurită şi senină. E mai adânc decât fundul oceanului şi mai înalt decât zenitul. Nu e o linie, ci unduirea unei curbe armonioase, e rotunjime de inimă, sau de zâmbet, e buclă de infinit ori de frunză, e dintotdeauna şi pentru oricând. E unduire de zbor undeva unde pare nemişcat.


 Dincolo de toate astea, mai sunt ceva?


 Dincolo de toate astea...sunt...TIMPUL.


 

Gândul de week-end- 26



 Cu cât mă cunosc şi mă iubesc mai mult pe mine, sunt mai conştientă de ceilalţi, de sentimentele lor şi înţeleg efectele acţiunilor mele asupra tuturor.