Există acel spațiu dintre începutul unui tunel și sfârșitul lui, fiecare dintre cele două capete având caracteristică o anume decizie : începutul tunelului ales aduce curiozitate, ceva angoasă și o mare chemare căci nu fiecare deschidere de tunel este suficient de atrăgătoare încât să fie urmată de continuarea parcursului, după cum sfârșitul tunelului aduce o anume nerăbdare însoțită de o stare de ștergere a prezentului, de trăire a iminentului.
Dacă cele două momente extreme sunt caracterizate de trăiri ce îndeamnă la acțiune și decizie, parcurgerea spațiului dintre ele, în schimb, cere doar răbdare și perseverență. Cred că majoritatea timpului vieții noastre este definit de un astfel de parcurs cu răbdare și perseverență între două „capete” de drum, între două extremități, dacă nu chiar viața însăși este definită astfel în esența ei. Înainte de a ne naște, înainte de a alege o școală, o relație, o destinație de vacanță, o profesie, o despărțire etc, suntem în fața unui început de tunel; de multe ori nu știm cât de lung va fi parcursul până la celălalt capăt și de aceea drumul prin interior poate să pară de uzură, plictisitor ori dureros uneori, fără speranță alteori. Se întâmplă câteodată să traversăm tuneluri cu pungi de gaze, prin care simți că respirația îți este otrăvită și viața întreagă împreună cu ea. Nu mai ești sigur dacă vei ajunge vreodată la rotundul de lumină proaspătă, dacă îți va mai fi dat să simți libertatea corpului scăldat în aerul răcoros al vreunui zenit vizibil deplin.
Cel mai des am pornit în traversare solitară a unor astfel de parcursuri, intrarea și ieșirea fiind definite de traiul în colectivitate, de „ceilalți”. Foarte rar am parcurs vreun tunel însoțită de o prezență omenească, dar întotdeauna au fost în mine prezențe prietenoase și dragi. A mare mirare mi-a fost să descopăr că acea singurătate care mă întrista de fiecare dată nu exista. Într-o anume clipă m-am văzut însoțită de cea care sunt în fiecare etapă, de spiritele fidele, de gândurile celor care mă urmăresc cu drag ori curiozitate oriunde aș fi. Dintre toate, însoțirea cu mine mi-a dat și încă îmi dă material de șlefuit și sentimentul acela al părintelui care își privește cu ochi îngăduitori copilul plin de energie dar neștiutor în ale vieții.
„Între” este drumeția prin ceea ce sunt în invizibil dar care dă viață imaginilor animate de focul trăirilor personale pe peretele vieții însăși.
